 |
|||
 |
|||
|
160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo. Povestiri inedite în română (II)
Mama I
Într-o vale închisă de coline împădurite, zâmbind în culorile primăverii, se înălțau una lângă alta două mari case lipsite de podoabe, numai piatră și var. Păreau făcute de aceeași mână, ba chiar și grădinile închise cu garduri vii, aflate în fața fiecăreia dintre ele, erau de aceeași dimensiune și formă. Cei care locuiau în ele nu aveau însă aceeași soartă. Într-una din ogrăzi, în vreme ce câinele dormea în lanț iar țăranul își făcea de lucru prin livadă, într-un colțișor, izolați, câțiva pui vorbeau despre marile lor experiențe. Existau și alții mai mari în ogradă, însă celor micuți, al căror corp continua să păstreze forma oului din care ieșiseră, le plăcea să examineze între ei viața în care se pomeniseră fiindcă nu se obișnuiseră într-atâta cu ea încât să nu o vadă. Suferiseră și se bucuraseră de-acum căci viața care durează câteva zile e mai lungă decât li se poate părea celor ce au trăit-o ani la rând, și știau multe, dat fiind că o parte a marii experiențe o aduseseră cu ei din ou. Într-adevăr, abia ieșiți la lumină, au aflat că lucrurile trebuia să le cercetezi bine, mai întâi cu un ochi apoi cu celălalt, ca să vezi dacă trebuiau să fie mâncate ori să te păzești de ele. Și au vorbit despre lume și despre nemărginirea ei, cu copacii și gardurile acelea vii care o închideau, și de casa aceea atât de încăpătoare și de înaltă. Toate lucruri care se observau de-acum, însă care se vedeau mai bine vorbind despre ele. Dar unul dintre ei, cu puful galben, sătul – deci fără ocupație – nu s-a mulțumit să vorbească de lucrurile care se vedeau, ci a extras din căldura ușoară și plăcută a soarelui o amintire pe care imediat a povestit-o: – Sigur, noi ne simțim bine pentru că există soarele, însă am aflat că pe această lume poți trăi și mai bine, lucru de care îmi pare tare rău, dar vi-l spun ca să vă pară rău și vouă. Fetița țăranului a zis că noi suntem niște nefericiți pentru că ne lipsește mama. A spus-o pe un ton atât de compătimitor încât am izbucnit în plâns. Un altul, mai alb și cu câteva ceasuri mai tânăr decât primul, din care cauză își mai amintea cu recunoștință atmosfera plăcută din care se născuse, a protestat: – Noi am avut o mamă. E dulăpiorul acela mereu cald, chiar atunci când e frigul cel mai mare, din care puii ies perfecți. Galbenul, care avea întipărite de multă vreme cuvintele țărăncuței și avusese ca atare timpul să le umfle, visând la mama aceea până la a și-o închipui mare cât toată ograda și bună precum grăunțele, a exclamat cu un dispreț adresat atât interlocutorului cât și mamei despre care povestea acesta: – Dacă-ar fi vorba despre o mamă moartă, ar avea-o toți. Însă mama e vie și aleargă mult mai repede decât noi. Poate că are roți precum carul țăranului. De aceea poate veni lângă tine fără să fie nevoie s-o chemi, ca să te încălzească când ești gata să fii doborât de frigul acestei lumi. Ce frumos trebuie să fie să ai noaptea alături o asemenea mamă! A intervenit un al treilea pui, frate al celorlalți întrucât ieșise din aceeași mașină care îl modelase însă puțin altfel, cu ciocul mai lat și piciorușele mai scurte. Îi spuneau puișorul prost-crescut întrucât atunci când mânca se auzea cum lovește cu ciocul, însă în realitate era un boboc de rață care la el în sat ar fi fost considerat ca foarte binecrescut. Țăranca vorbise despre mamă și în prezența lui. Acest lucru se întâmplase atunci când murise un pui care se prăbușise în iarbă secerat de frig, înconjurat de ceilalți pui ce nu-i săriseră în ajutor pentru că ei nu simt frigul care îi afectează pe ceilalți. Iar rața cea prostuță, a cărei fețișoară era aproape acoperită de baza lată a ciocului, a zis chiar că puii nu puteau să moară cu mama lângă ei. Dorința de mamă a molipsit curând toată poiata și a devenit mai vie, mai neliniștitoare în mintea puilor mai mari. De multe ori bolile copilăriei îi afectează pe adulți și devin mai periculoase pentru ei, la fel ca și ideile, uneori. Imaginea mamei care se plăsmuise în căpșoarele acelea încinse de primăvară a crescut nemăsurat și tot binele s-a numit mamă, timpul frumos și abundența, iar atunci când puii de găină, rățuștele și curcăneii sufereau ei deveneau adevărați frați fiindcă își doreau mult aceeași mamă. Într-o zi, unul dintre cei mai mari a jurat că avea să-și găsească mama nemaidorind să rămână singur. Era unicul din poiată care fusese botezat și se numea Curra pentru că atunci când țăranca, cu grăunțele în șorț, striga curra, curra [1], el era cel dintâi care alerga. Era de-acuma viguros, un cocoșel în al cărui suflet generos se ițea spiritul de luptător. Subțire și lung ca o lamă, avea nevoie înainte de orice de mamă ca să-l admire: mama despre care se spunea că știe să dăruie orice bucurie, prin urmare inclusiv satisfacerea ambiției și a vanității. Într-o zi, hotărât, Curra a trecut cu un salt dincolo de gradul viu care înconjura, des, ograda natală. Ajuns în câmp deschis, s-a oprit dintr-odată buimac. Unde s-o găsească pe mama în imensitatea văii aceleia dominată de un cer albastru și mai vast? Lui, care era atât de mic, nu-i era cu putință să scotocească în imensitatea aceea. Ca atare nu s-a îndepărtat prea mult de ograda natală, de lumea pe care o cunoștea, și, gânditor, i-a dat ocol. Astfel a ajuns în fața gardului viu al celeilalte ogrăzi. „Dacă mama ar fi aici înăuntru” – s-a gândit – „aș găsi-o imediat.” Odată scăpat de buimăceala provocată de spațiul infinit, nu a mai avut alte șovăieli. Cu un alt salt a trecut și peste gardul acela și s-a pomenit într-o ogradă foarte asemănătoare celei de unde venea. Și aici era o mulțime de pui foarte mici ce mișunau prin iarba deasă. Dar aici era și un alt animal care în cealaltă ogradă lipsea. Un pui uriaș, poate de zece ori mai mare decât Curra, trona în mijlocul animăluțelor acoperite numai cu puf, care – se vedea imediat – îl considerau pe marele și puternicul animal drept căpetenia și ocrotitorul lor. Iar el avea grijă de toți. Îi mustra pe cei care se depărtau prea mult cu niște sunete foarte asemănătoare celor pe care țăranca din cealaltă grădină le folosea față de puii ei. Dar mai făcea și altceva. La fiecare pas se apleca asupra celor mai slabi acoperindu-i cu tot corpul, desigur pentru a le transmite propria ei căldură. „Asta e mama”, s-a gândit cu bucurie Curra. „Am găsit-o și-acum n-am s-o mai părăsesc. Ce-o să mă mai iubească! Eu sunt mai puternic și mai frumos decât toți ăștia. Și-apoi îmi va fi ușor să fiu ascultător pentru că eu o iubesc de-acum. Ce frumoasă și maiestuasă este! Am s-o ajut și ca să aibă grijă de toți acești nătăfleți.” Fără să îl privească, mama a chemat. Curra s-a apropiat crezând că fusese chemat chiar el. A văzut-o preocupată să scurme pământul cu loviturile rapide ale ghearelor puternice și s-a oprit curios de activitatea aceea la care el asista pentru prima dată. Când s-a oprit, în fața ei, pe pământul curățat de iarbă se răsucea un mic viermișor. Acum ea cloncănea pe când micuții din jur nu pricepeau și o priveau în extaz. „Proștii!”, s-a gândit Curra. „Nu înțeleg nici măcar că ea dorește ca ei să mănânce viermișorul acela.” Și, mânat în continuare de entuziasmul său de supunere, s-a năpustit rapid asupra prăzii, înghițind-o. Deodată – sărmanul Curra – mama s-a repezit asupra lui furioasă. El nu a priceput imediat, fiindcă a fost cuprins și de îndoiala că ea, care abia-l descoperise, voia să-l mângâie cu mare înverșunare. El ar fi acceptat recunoscător toate mângâielile despre care nu știa nimic și care, admitea, puteau chiar să doară. Însă loviturile ciocului celui tare, care plouau asupra lui, cu siguranță nu erau sărutări și i-au spulberat orice îndoială. A vrut să fugă, dar pasărea cea mare l-a pocnit și, răsturnându-l, a sărit pe el înfigându-i ghearele în burtă. Cu un efort uriaș, Curra s-a ridicat și a fugit la gardul viu. În goana-i nebunească a răsturnat câțiva pui care-au rămas acolo cu piciorușele în aer piuind cu disperare. De aceea a reușit el să se salveze pentru că inamica lui s-a oprit o clipă lângă cei căzuți. Odată ajuns la gardul viu, Curra, cu un salt, în ciuda atâtor crengi și mărăcini, și-a purtat afară micul și agilul său trup. Însă mama a fost oprită de o împletitură deasă de crengi. Și a rămas acolo maiestuoasă privind ca de la o fereastră la intrusul care, sleit, se oprise și el. Îl privea cu ochii ei rotunzi înspăimântători, roșii de furie: - Oare cine ești tu care ți-ai însușit hrana pe care eu am scos-o din pământ cu atâta trudă? - Eu sunt Curra – a spus spăsit puiul. – Dar tu cine ești și de ce m-ai făcut să sufăr atât? Celor două întrebări ea nu le-a dat decât un singur răspuns: – Eu sunt mama – și, disprețuitoare, i-a întors spatele. Câtăva vreme după aceea, Curra, de-acum un magnific cocoș de rasă, se afla într-o cu totul altă poiată. Iar într-o zi i-a auzit pe toți noii săi tovarăși vorbind cu dragoste și cu regret despre mama lor. Uimit de propria lui soartă cruntă, a spus cu tristețe: – În schimb, mama mea a fost o fiară îngrozitoare și ar fi fost mai bine pentru mine să n-o fi cunoscut niciodată! (La Madre, în vol Italo Svevo, Tutti i romanzi e i racconti, a cura di Mario Lunetta, NOTA 1. Onomatopee gen (rom.) pui, pui sau mani, mani. | ||
