Alte povestiri autobiografice semnate de Massimo d’Azeglio: „Oaspeții”

Continuăm publicarea povestirilor autobiografice din seria Il sor Checco Tozzi. Racconti Romani de Massimo d’Azeglio (1798-1866), în traducerea italienistei Doina Condrea Derer.

De o bună bucată de vreme l-am lăsat să doarmă pe jupân Checco. Ce ziceți, domnule cititor, e cazul să-l trezim?… Numai că la această întrebare cititorul nu răspunde căci eu sunt singur în birou, iar el nu are cum să știe de este întrebat. Deci trebuie să hotărăsc singur și aici e hopul. Văzând că iese la iveală jupân Checco, ce-o să spun? – „Bun venit?” Ori îmi va veni în minte proverbul „Un joc frumos durează puțin”, remarcând că acest joc a durat deja destul? Din fericire, orice scriitor care vrea să-și scoată la lumină o „creatură” investită cu o încredere moderată, găsește întotdeauna un motiv ca să arunce responsabilitatea pe umerii altcuiva. Este motivul care stă la baza multor prefețe și cum a intrat în drepturile curente, mă gândesc să mă folosesc și eu de el. Prin urmare să considerăm că n-ar exista puținele rânduri parcurse până aici de cititor, iar capitolul meu ar începe așa: Hotărâsem să nu mai umplu momentele de răgaz ale celor ce se alătură Cronicarului cu povestea nesărată a faptelor de vitejie ale jupânului Checco Tozzi, deși am terminat ultimul capitol spunând că el este protagonistul întâmplării, dar mi-a fost imposibil să rezist insistentelor, amabilelor, călduroasele solicitări ale prietenilor mei, așa că, pentru a răspunde dorinței lor, continui povestea. Cui îi va fi peste poate să se lege de ei. Așa am găsit soluția și merg mai departe hotărât ca o spadă.
Rămăsesem așadar la jumătatea descrierii necazurilor care-l chinuie pe un biet peisagist când face studii după natură: spre prânz, în cele mai fierbinți ore ale zilei, termină ceea ce are de făcut în cursul dimineții. Vă puteți închipui că poziția incomodă, tensiunea mentală, căldura, insectele, discuțiile cu măgarul îi dau tot dreptul să se simtă la capătul atâtor ceasuri cum nu se poate mai obosit. Eu unul știu că cea mai mare oboseală am simțit-o doar când făceam studii după natură în atmosfera aceea încinsă. Cu toate astea trebuia să mă întorc acasă. Ca atare trebuia să am sfânta răbdare ca să refac toată trebăluiala de dimineață. Mai întâi să-mi găsesc măgarul, iar dacă nu l-am priponit, trebuie căutat ca Saul în tinerețe: dar fără nici o speranță că aveam să-l găsesc, asemenea lui, cu o coroană și un sceptru pe grumaz. După aceea să-l încarc, reconstituind pe de-a-ntregul eșafodajul ce asigură echilibrul, cu o sută de noduri și tot atâtea frânghii, ca în cele din urmă, hop, un salt și ajung pe șaua din lemn ținând pânza în mână. Cum culorile sunt proaspete, lucrarea trebuie ferită de mângâierile ramurilor, ale murilor și de orice contact. Ceea ce nu reușesc întotdeauna; ca să nu mai vorbim despre contactele imposibil de evitat. Dacă, spre exemplu, în aer zboară un roi de musculițe cu care dă piept din senin, nu-i scapă nici una. Dacă întâmplarea face să întâlnesc pe un drum prăfuit o turmă de oi, cu binecuvântatul nărav atât de bine încarnat de a-și târâi picioarele, ce frumusețe de văl apare pe sărmanul cer! Și așa mai departe. Gata, cu voia Domnului, de bine de rău, ne aflăm în bătătura jupânului Tozzi. Descarc bagajul, scot șaua și dându-i, dar nu cu mânie, un picior măgarului, care pe limba lui înseamnă „du-te în grajd”, iată-mă în sala de la parter umbrită și răcoroasă, ștergându-mi sudoarea, dând drumul din toți rărunchii acelui „uf”, ce ține de epifonem pentru multe neplăceri de pe lumea asta. Masa este aranjată: carafele cu apă, aburite; paharele, pe frunza de viță în chip de farfurioară; jupâneasa Maria și mătușa Anna cer să fie adusă mâncarea și mă salută compătimitor, spunându-mi:
- O să vă îmbolnăviți, domnule Massimo, înfierbântându-vă așa zi de zi!
La care eu:
- Nu-i nimic. Fiecare cu meseria lui. Cine muncește, mănâncă.
În clipa aceea intră jupân Checco, întors de la carieră după ce a dat cu dalta de la începutul zilei; și el e leoarcă de parcă a ieșit dintr-o fântână. În privința sudorii, își vede în mine propriul portret; îi vede pe jupânul Virginio, pe jupânul Mario și pe doamna Nina trântiți pe scaune, proaspeți ca niște trandafirași, căci s-au sculat la ora 9 și nu i-a bătut soarele. Și cum a auzit ultimele mele cuvinte, uitându-se pe sus, în felul lui, zice:
- Cine muncește mănâncă, iar cine nu muncește, mănâncă și bea.
Apoi se așează liniștit la masă: cei doi domni și stăpâna casei nu-și aplică epigrama și se așează netulburați și ei. Pe scurt, când bate de miezul zilei ne găsim cu toții la prânzul deja descris, cu gluma impusă mătușii Anna cu băutul și cu rarele observații ale jupânului Checco drept răspuns la și mai rarele cuvinte pronunțate de biata doamnă Maria. Se întâmpla des ca la prânz să se nimerească prieteni de-ai casei, atrași de răcoarea de care te puteai bucura în sala aceea și de un pahar cu vin bun, oferit și primit de fiecare dată printr-un schimb egal de amabilități.
Țăranii din câmpia Romei, care par atât de neciopliți și chiar sunt în multe privințe, au însă forme tradiționale de politețe aparte. Cel care mănâncă sau bea, fie el și un amărât de care dai la umbra unui tufiș cu o ceapă sau un usturoi în mână, dacă i te adresezi, nu uită să te întrebe:
- Nu vreți și dumneavoastră?
Cei care se nimereau în casă la ora aceea, fiind, cum se zice, supranumerar, erau întâmpinați de fiecare dată cu formula obișnuită și, dacă nu voiau să mănânce, acceptau să bea. Printre alții venea des un anume Fumasoni, notarul satului, poet și literat, care ar fi putut fi ziarist la vreo publicație, dacă s-ar fi născut în altă parte, în vreme ce la Marino trebuia să se mulțumească să fie ziarist oral, să devină o gazetă vie, ambulantă, cu noutățile curente: interne și externe, fapte diverse și anunțuri. Acest om cumsecade merită să-i schițăm biografia, ceea ce ne va ajuta să sporim numărul de cutume pe care le examinăm. Jupân Fumasoni arăta ca un cârnățar, gras, cu o față bovină, plată, largă, măslinie și lucioasă; puțina gușă făcea ca respirația să-i fie însoțită negreșit de un fluierat. Întotdeauna, dar întotdeauna, purta o haină neagră care, în ceea ce-l privea, adeverea proverbul Nihil sub sole novum. Și nu-și găsea niciodată locul. Nu-i lipsea, cum spun, o spoială de literatură italiană și latină și un talent înnăscut, de altfel comun în Italia centrală și meridională.
Legat de asta îmi vine în minte o zicală curioasă care circulă prin Europa. Se obișnuiește ori se obișnuia să se spună L'esprit a tué la France. Să credem oare că o mare parte din Italia a murit de aceeași boală? Dar această supoziție nu-mi prea place mie, născut într-o țară care, har Domnului, n-a murit și n-aș vrea ca, argumentând a contrariis, să ajungem să credem că am descoperit motivul pentru care este vie; în consecință o să o lăsăm în pace și o să vorbim despre Fumasoni. Printre altele el avea talentul improvizației: talent care, în proporții diferite, se întâlnește des prin satele acelea. Se întâmplă adesea să dai pe înserat de doi țărani așezați grav pe un ziduleț sau pe jos, antrenați, din replică în replică, într-o luptă poetică. Oamenii trec, vin, pleacă, dar nu-i bagă în seamă, iar ei continuă neabătuți: dovada că nu este vorba de vanitate, ci că o fac de amorul artei. Uneori, fără să las să se vadă, am fost atent la aceste concursuri și trebuie să mărturisesc că acelor progenituri ale lui Apollo nu li se pare important să introducă în improvizația lor cuvinte cu sens, ci doar să le pronunțe pe cele care creează un ritm. Dar jupân Fumasoni făcea parte dintr-o categorie poetică mult superioară; și deși poezia improvizată mă plictisește de moarte, am admirat de multe ori dezinvoltura cu care notarul din Marino compunea versuri, fără să se oprească și fără să șovăie vreo clipă. Îl întâlneam adesea la serbările sătești și de fiecare dată era unul dintre invitații la prânzul de gală, de unde nu lipsea niciodată personajul de vază, un monsenior, un principe ori duce din Roma aflați în sat sau ca vecini vilegiaturiști; apoi, mărimile locale, prietenii, paraziții, autoinvitații etc. Când se ajungea la desert, monseniorul, anume montat, zicea:
- Haideți, jupân Fumasoni, e rândul dumneavoastră; mi se spune că sunteți grozav, ziceți ceva.
După câteva ceremonii, el se ridica în picioare și ștergându-și sudoarea – trebuie să spun – cu șervețelul, încăleca pe Pegas și pornea aproape în galop timp de vreo douăzeci de minute fără să se oprească vreo clipă. Ceea ce nu era de colea: trebuia periat foarte tare monseniorul; ducele sau marele domn, cu un grad mai puțin, după care potentații din sat, și mai puțin; apoi toți ceilalți, din nuanță în nuanță, intercalând catrene galante pentru doamne, până jos, la autoinvitați, pentru care, ca să distreze mesenii, recurgea de-a dreptul la impertinențe. Gradarea era uimitor de bine respectată de la un capăt la altul și totul se încheia cu urarea generală: „Trăiască poetul!”. Semnificativ este faptul că în acele sate, unde străinii nu au putut exercita o mare influență, s-a păstrat întocmai stilul de viață italiană din secolul 16, așa cum o cunoaștem de la scriitori. Dincolo de importanța sau capacitatea indivizilor, când mă aflam la aceste mese, aveam impresia că asistam la cele din vechile curți ale principilor italieni și, probabil, în loc de Fumasoni și de monseniorul modern, actorii erau un Medici, un Montefeltro, un d’Este, cu un Annibal Caro, un Poliziano, un Castiglione ș.a.; în rest, scena trebuie să fi fost cam aceeași. Va trebui să semnalez mereu asemenea analogii. Dar să nu se creadă că jupân Fumasoni, notar, poet, literat și, ceea ce este mai rău, îmbrăcat întotdeauna în negru, ar fi fost un om de nimic, o curcă plouată, cum sunt adesea, altunde, cei asemenea lui. Dimpotrivă. Era fiul zeului războinic roman, Quirinus, și cu asta, basta! În legătură cu haina lui neagră, mi-aduc aminte de o întâmplare din care se putea vedea dacă el era sau nu un om deosebit.
Într-o bună zi, stând el lângă mine pe când pictam acasă – și mă cam deranja că nu stătea locului – am lăsat pe un scaun, pentru o clipă, paleta. Deodată, prins în discuție, el nu ia seama și se așează pe ea, iar haina neagră absoarbe toate culorile care rămân imprimate: toate, fără excepție. Cine nu l-a văzut în clipa aceea pe jupân Fumasoni, nu știe ce-i disperarea. O haină înseamnă vreo cincisprezece scuzi, pe care bietul poet rareori i-a văzut laolaltă. Închipuiți-vă! Mă ridic și el, eu, femeile, toți din casă, în jurul nefericitei hăini. Toți au luat parte la spălat, care a durat un ceas, după care a trebuit să fie întinsă în bătătură la soare, iar după încă unul de zăpușeală, am avut consolarea – și mai mare a fost a lui Fumasoli – de a vedea în cele din urmă haina arătând aproape ca la început. „Să te văd însă cum o îmbraci, după tratamentul cu apă și soare!”, mă gândeam eu. Într-adevăr, când a încercat, conținutul era mai mare decât ambalajul și am avut de furcă până am reușit să-l introducem pe jupân Fumasoni în vechiul „etui”. Dar în cele din urmă acțiunea s-a încheiat cu bine și câștigul meu a fost că nu mă mai deranja, căci ținea distanța când lucram, temându-se de paletă ca de ciumă. În timp ce mă agitam împreună cu alții la spălat, am observat un defect, hărăzit „acului de aur” (așa se cheamă în ghetoul din Roma stopatul făcut cu mare măiestrie), un defect pe haină, în dreptul șalelor, dar ca să nu-l umilesc pe bietul notar, n-am dat semne că observasem. Am aflat de la alții povestea acelui defect. Iat-o. S-a întâmplat într-o seară, la o oră foarte târzie, când jupân Fumasoni se întorcea acasă, ca un anonim să tragă în el cu archebuza. Glonțul a intrat printre rinichi, a coborât printre coastele din față și și-a văzut de drum. În locul lui, un altul ar fi urlat și ridicat în picioare vecinii. Dar rănitul, care o iubea foarte tare pe Nunziata, nevasta lui, care îi răspundea cu aceeași tandrețe, s-a gândit că auzindu-i țipetele – nu era departe de casă – s-ar fi speriat prea tare. Cel mai bun lucru pe care l-a putut face a fost să se târască până la ușă și numai după ce a fost înăuntru a spus:
- Iute, Nunziata, fă-mi patul și trimite imediat după doctor.
Când a venit, doctorul a văzut ce soi nou de colici avea de tratat; apoi cu mare grijă, încetul cu încetul, au putut să o facă să priceapă despre ce era vorba și pe nevastă, căreia știrea nu i-a făcut prea mult rău deoarece, în același timp, a avut mângâierea speranței sigure, grație asigurărilor medicului. Într-adevăr, rana nu a fost mortală și amândoi, haina și pielea, au putut să se refacă ușor. Uitați, așa se trăia la Marino în 1824-25.
Din partea mea, jupân Fumasoni mai primește o diplomă. A fost primul care mi-a făcut o comandă. A venit într-o bună zi ca să-mi spună că într-o capelă mică de la baza povârnișului ce duce la Castello, Compania, al cărei decan era, pusese un crucifix din lemn în mărime naturală. Era fixat într-o nișă foarte încăpătoare care trebuia pictată, pentru ca figura să aibă un fundal. M-a rugat să-mi asum eu lucrarea și m-a întrebat cât avea să coste. Am vorbit despre asta cu doi amici pictori și am hotărât să facem treaba doar contra unui prânz. Târgul i s-a părut foarte bun jupânului Fumasoni, iar nouă, care ne știam îndemânarea, ni s-a părut la fel. Într-o dimineață, devreme, ne-am apucat toți trei de lucru fără să fi stabilit în prealabil o concepție generală în privința tabloului, fiecare fiind liber să picteze după cum îl inspira muza. Eu, care eram în dreapta, am pictat o mare cu câteva galere; cel din mijloc, la stânga mea, a făcut câțiva pini și niște oi la păscut; iar al treilea, un șir de clădiri având în capăt cupola bisericii Sf. Petru. Aceste trei viziuni se legau între ele doar în sensul că vopseaua proaspătă se întinde peste cea din vecinătate; dar, câtuși de puțin, în alt chip. Cu toate acestea, jupân Fumasoni a admirat opera, a admirat prospețimea și iuțeala execuției; căci munca începută la șase era gata la ora prânzului. Curios este că drept ajutoare și curieri care să ne aducă apă, văsuțele, să ne spele pensulele, am avut trei fugari retrași în capelă după vreun omor, cărora nu le venea să creadă că întrerup monotonia vieții lor cu operația aceea distractivă și total nouă pentru ei. Cei care citesc cuvântul fugari nu trebuie să-și imagineze mutre groaznice, feroce, ochi ieșiți din orbite, cum sunt, de exemplu, bandiții. Nici gând! Sigur, există pe acolo și mutre groaznice, dar în munți, în bande numeroase și, cum vom avea ocazia să spunem, se îmbracă și mai aproximativ și pitoresc în comparație cu cei prezentați de comanditarii noștri. Fugarii din capela noastră, în schimb, erau tineri cu tuleie care, dată fragilitatea omenească, într-un moment de mânie, lăsaseră cuțitul să alunece mai mult decât trebuia; dar, în rest, băieți foarte buni, cu care ne-am înțeles de minune în acea jumătate de zi. Când orologiul a bătut de amiază, Fumasoni ne-a condus în fundul văii, la umbra răcoroasă, unde era frumos aranjată masa, pe iarbă, și unde, veseli și mulțumiți, fără nici pic de remușcare, am mâncat pâinea nemeritată pentru oribila mâzgăleală pictată pentru indulgentul nostru Mecena.
Acum de la biografia lui Fumasoni o să trec la cea a lui jupân Iacobelli, un alt client la ora prânzului; în felul lui, cum se va vedea, iese din tiparele obișnuite. Jupân Iacobelli nu era din Marina, ci de la Rocca di Papa. Dar se nimerea des și nu uita niciodată să mă viziteze, deoarece ne cunoscusem pe când locuiam la Rocca. Deși era proprietar și mai degrabă comod, era mai necioplit decât Fumasoni și decât jupân Checco. La vreo cincizeci de ani, statură medie, o față prelungă, mereu jovială, cu gura care-i ajungea la urechi și două șiruri de dinți mereu la vedere, grație râsului peren, ca al zeilor lui Homer. În rest, în privința formelor, părea fasonat cu barda, ba chiar cu târnăcopul. În ciuda aparenței atât de solide, jupân Iacobelli era dotat cu o fibră morală cum nu se poate mai romantică. Am putea căuta mult și bine printre trăitorii antici ori moderni, ca și printre ființele imaginare din romane și poeme, printre eroi, Amadigi, Cirus cel Mare, cei din Épreuves du sentiment di M. Arnaud, ș.a. și n-am găsi un sentimental ca să-i fie tovarăș jupânului Iacobelli. Neputându-se forma și nici primeni la școala autorilor pomeniți, căci nu știa să citească, sentimentalismul lui avea un asemenea mod de manifestare încât pot să sfidez în materie de inventivitate și cea mai poetică imaginație. Anumite lucruri nu pot fi redate decât de realitate. Rămâne să aprecieze cititorul. Iacobelli își iubise tatăl cu o milă filială atât de viscerală încât, prin comparație, cea a milostivului Eneas se putea numi indiferență. Cum însă nu se putuse manifesta cu egală evidență în timpul vieții bătrânului, deoarece nu fusese niciodată introdus un cal de lemn în Rocca del Papa, ocazia favorabilă de a-și manifesta mila nu i s-a prezentat lui Iacobelli decât după moartea acestuia; și iată în care împrejurare. Îndurerat, plângând, el veghea mortul deja închis în sicriul ce trebuia dus a doua zi dimineața în biserică. După cum a povestit apoi el însuși, nu-și găsea liniștea și nu putea să accepte ideea că nu avea să mai vadă chipul tatălui iubit atât de tare și nici să păstreze ceva din ființa lui dragă. În cele din urmă s-a decis să desfacă din cuie sicriul și revăzându-l, n-a mai putut să se despartă de el. Când te gândești cum a făcut ca să-și atingă scopul, te trec fiorii. Cititorul va ghici singur aflând că sicriul a fost bătut în cuie ca mai înainte și înhumat la timpul cuvenit. Și că după aceea, în fiecare noapte Iacobelli petrecea un ceas într-o grotă unde putea contempla într-o valiză capul tatălui; vă imaginați în ce stare.
Și nu a fost singura faptă. A mai fost una, pereche, drept care, ulterior, Inchiziția a avut grijă să aducă sentimentele lui Iacobelli la manifestări mai puțin călduroase. El nu și-a iubit doar tatăl; la fel, ba chiar mai mult, și-a iubit nevasta și soarta a făcut să moară și ea. Iată-l din nou pe văduv încercat de aceeași patimă și hotărât de data asta să nu mai piardă nici un fir de păr al femeii lui. Cum aventura devenea mai riscantă, a trebuit să-l corupă pe țârcovnic cu ajutorul căruia, doar al lui, putea fi recuperat trupul. Atras de un bacșiș gras, țârcovnicul a acceptat și în noaptea de după funeralii, ajutat de complicele lui, Iacobelli a readus acasă defuncta și a pus-o în lada mare cu capac de ținut făina și drojdia pentru pâine, acoperită și aranjată cu un munte de arome și presărată cu mirodenii, din care și-a făcut o provizie consistentă, pentru care dăduse fuga la Roma. A petrecut câțiva ani în această companie stranie și nimeni din sat nu a avut vreo bănuială. Dar cum pe lumea asta totul are un sfârșit, iar după o vreme te saturi și de lucrurile cele mai frumoase, într-o bună zi, jupân Iacobelli s-a gândit că era posibil să găsească ceva mai bun în privința companiei; și acest ceva mai bun l-a văzut într-o jună blondă, frumușică, pe care a avut onoarea să o cunoască personal. Și deși era mult mai în vârstă, fiind om cu stare, nu a întâmpinat prea multe obstacole, așa că se făcu nunta. Lada cu prețiosul ei conținut a fost pusă undeva deoparte și pe ea își pregăteau mâncarea lucrătorii cu ziua din vie. Dar într-o zi, nu țin minte cum s-au petrecut lucrurile, în lipsa bărbatului, mireasa a ajuns să descopere secretul. Trecând din cumătră în cumătră, vestea a ajuns la urechea Sfântului Oficiu și jupân Iacobelli a fost dus la închisoare cu acuzația de violare de morminte și a avut ceva de pătimit înainte de a-și revedea căminul.
Aveam dreptate spunând că modul lui de a iubi ieșea din tiparele cunoscute? Masa de prânz la jupân Checco ne-a ajutat cel puțin să-i cunoaștem pe acești doi inși originali. Acum ne vom ridica de la masă și vom continua cu programul de seară. Siesta, prea puțin practicată pe meleagurile noastre hiperboreene, în zonele meridionale, este una dintre cele mai întemeiate nevoi. Reprezintă cea mai autentică și plăcută odihnă, așa că de la ora unu la cinci, ori cum se zice acolo, de la 13 la 17, este o liniște universală și toți sunt vârâți între cearșafuri. Apoi, când umbrele încep să se lungească, ieșeam din cameră din nou să lucrez, dar mai puțin trudnic decât dimineața și cu mai puține încurcături. De cele mai multe ori lucrul consta în desenatul după natură.
În consecință, voi face în treacăt o remarcă adresându-mă mai ales celor care au asemenea preocupări și sunt interesați de ele: studiul după natură, constant, ani și ani de zile, te învață să găsești și să redai forma exactă a tuturor lucrurilor, de la norișorul în mișcare până la firul de iarbă care crește în crăpătura stâncilor. Cum scopul artei este să zugrăvească natura cu toate aspectele ei, pare mai mult decât logic să studiezi aceste părți pentru ca prin ele să reproduci ansamblul. Cu toate acestea nu neg că această metodă are un inconvenient ce se cade evitat: acela de a căuta prea mult forma, pierzând acel ceva nedefinit care, porțiune după porțiune, se vede în realitate și formează un tot armonios. De aceea vom spune că după o muncă îndelungată, cel ce se poate lăuda că știe să facă un studiu excelent nu va putea fi tot atât de sigur că face un tablou excelent. Dacă primul trebuie să fie adevărat, cel de al doilea, în schimb, trebuie să fie verosimil, iar în artă, ciudat, uneori unul îl exclude pe celălalt. Deci acum, pentru a formula ideea simplă care decurge din aceste reflecții: mai întâi trebuie studiată în profunzime natura pentru a ajunge să o stăpânești; apoi trebuie căutată modalitatea de a te folosi de ea: învață mai întâi să faci un studiu, iar apoi să faci un tablou. Știu prea bine că o școală apărută în Anglia sau poate în Franța dovedește că se interesează prea puțin de formă, urmărind doar efectul general. Cu această metodă multe talente alese au creat opere frumoase. Dar cum însă, ca să studiezi cum se cuvine, asuzi zdravăn, iar cu cealaltă metodă devii pictor mai puțin important, n-aș vrea ca metoda să fi fost inventată de cine este de părerea, ca să dau exemple, jupânilor Virginio și Mario, nu a jupânului Checco și, dacă-mi dați voie, a umilului și devotatului lor servitor. Dar Cronicarul nu se adresează doar artiștilor, așa că renunțăm la discuțiile despre meșteșug, prea puțin distractive pentru cine nu-i interesat.
La venirea serii, „marele oraș” Marino se transforma complet. Tăcerii adânci din orele în care soarele domnea ca un rege, ba chiar ca un tiran sau despot, îi urmează un murmur, un zgomot, un zumzet universal. Se deschid larg ferestrele, ușile, se aglomerează străzile, pragurile sunt înfrumusețate de femeile așezate la răcoare, cu lucrul în mână, și de tineri, cu vesta pe braț și garoafa sau trandafirul la ureche, care le privesc încântați. Se umplu bodegile, unde ajung înstăriții, ieșiți proaspeți din casă, ca și lucrătorii ce se întorc obosiți din vie sau pe de câmp cu sapa și pușca după gât. Drumul e ocupat de oi sau căprițe, venite de la păscut, mânate de copile: țopăind și behăind, cu năsucurile rozulii în vânt, își găsesc grăbite știutele țarcuri; dar drumul este ocupat și de femeile care profită de ceasul mai temperat ca să ducă rufele de clătit la fântâni și de altele cu vasele de aramă pe cap îndreptându-se spre fântâna din piață ca să le umple pentru cină; aici sunt urcate într-o căruță cele opt butoaie, ce va călători noaptea spre Roma; ceva mai jos, abia a sosit cu diligența din oraș jupân Pietruccio Mariani, vizitiul pe care deja îl cunoaștem; nevasta lui, întruchipare a femeii puternice, desface hățurile, scoate caii, îi duce în staul, îi perie, le dă de-ale gurii, în timp ce bărbatul, înconjurat de mulțimea care vrea fie să afle ce mai e nou, fie să i se confirme comisioanele încredințate, i se adresează unuia, îi dă răspunsul altuia, o scrisoare unui al treilea, celuilalt o bocceluță. Între timp coboară călătorii: funcționarul ce-și are familia în vilegiatură, doica, după un aranjament bun, preotul dus la Datteria pentru o dispensă; fiecare se dezmorțește, își întinde picioarele, își găsește bagajele, se îndreaptă spre ale sale; și sosirea diligenței, acest eveniment important în viața sătucului, a însuflețit ceasul atât de îmbietor al înserării. Oriunde este plăcut ceasul acesta, dar în climatul meridional devine o încântare: întreaga natură revine la viață, toate frumusețile se reînnoiesc, culorile, miresmele: privirea alunecă peste străvechiul Latium, de la înălțimile unde-i așezat Marino până la munții Sabini, Viterbo și Marea Tireniană. Iar când umbrele serii își prefiră misterul deasupra acelei regiuni întinse, când la orizont nu rămâne decât o dungă portocalie de foc, care pierzându-se în aer peste ogoare, se pierde în albastrul închis și transparent pe care deja licăresc primele stele, când suflării umede a nopții i se adaugă răcoarea stropilor de rouă, mugetul cirezilor, sunetul slab, îndepărtat al clopotului, până și țârâitul răgușit și totuși agreabil al greierului, toate astea, după o zi încinsă de efort și sudoare, credeți-mă, drag cititor, este un tot alcătuit din atâtea fericiri, pentru cine știe ce este frumosul și are un strop de viață în inimă, încât lasă în urmă la mii de mile toate balurile, teatrele, festivitățile, toate plăcerile artificiale, într-un cuvânt, totul de pe acest pământ... inclusiv aceea de a fi ministru. Dar așa cum pe cer senin se poate dezlănțui furtuna, tot așa – mai ales la Marino –, celei mai frumoase idile îi este hărăzit să sfârșească în elegie.
În timp ce stăm fără griji schimbând câteva vorbe în ușa vreunei case a prietenilor, în mijlocul femeilor, al tinerilor care râd, al copiilor care dansează în sunetul tamburinelor și ne bucurăm în tihnă de toate fericirile sus-amintite, în depărtare se ridică un zgomot... Pam, poc! Pornesc două împușcături: se văd oameni în goană, se aud urlete, înjurături, amenințări ale unor bărbați, țipete disperate de femei: una din apropiere, care până atunci stătuse tăcută și senină alăptându-și copilul, se ridică îngrozită, își înfige privirea unde, în umbră, se pare că a început încăierarea, are impresia că este amestecat bărbatul ei: „Sfântă Fecioară! Pietro al meu!”; îi încredințează sau mai degrabă îi aruncă pruncul unei vecine și gonește ca să se vâre și ea în ajutorul bărbatului. Ce-i? Ce nu-i? Trece unul în grabă și strigă:
- Peppe Rosso l-a lovit pe Natale Raparelli... acolo-s toți... e-un iad... și să lași cuțitul acasă... Ah! ...

Vizita de rămas-bun de la jupân Checco
(continuare)
(Capitolul al VIII-lea)

În pădurea Faiola, la o milă distanță de Marino exista o capelă sărăcăcioasă constând din patru pereți și un acoperiș, dedicată Feciorei, pentru care țăranii aveau un adevărat cult. Alături de imaginea ei atârnau obiecte de tot felul, lăsate drept juruință: ochi, brațe, picioare și alte părți ale corpului omenesc din ceară, cârje, archebuze și pistoale, care se descărcaseră fără voie din mâinile celor care le purtaseră; și cuțitele lăsate acolo de cei care știau că grație unei inspirații cerești renunțaseră la vreo răzbunare. Într-adevăr se întâmplă adesea, când încăierarea se încinge prea tare, iar adversarii sunt pe punctul de a se răni cu cuțitele scoase din teacă, să vezi cum femeile se vâră între cei doi și strigă:
- Fiii Domnului, duceți cuțitele Fecioarei.
Când intervenția este făcută la timp, aproape de fiecare dată se termină cu bine și-i vezi pe cei doi dușmani încercuiți, strânși, apucați de brațe și de haine oprindu-se o clipă ca apoi să se dea bătuți și să fie conduși de un alai de femei și copii la vreo imagine a Fecioarei, iar după ce leagă cuțitele lângă ea, să se ducă acasă mulțumiți, binecuvântați de toți. Cum toată lumea știe, nu sunt și nici nu mă consider bisericos. Cu toate astea cred că, înainte să vrei să distrugi ideile religioase care ajung la asemenea efecte, ar trebui măcar să ai deja pregătite altele la fel de eficace de pus în locul lor. Ar fi multe de spus legat de acest subiect, pentru ca fiecare parte să se pronunțe; dar Dumnezeu știe unde s-ar ajunge căutând cauzele prime datorită cărora, în ciuda recunoașterii acestor efecte benefice, există unii care se străduiesc să distrugă sentimentele care le generează! Iar datoria unui om prudent este să degajeze căile ziarului la care colaborează și nu să i le aglomereze! Blândule Cronicar! Nu sunt eu cel care va stârni un viespar împotriva ta sau din pricina căruia să-ți închidă careva ușa în nas. Revin la capela mea.
Acolo, pe tot parcursul anului era ținută aprinsă o candelă și douăsprezece familii se angajaseră să ducă fiecare, timp de o lună, ulei și să aibă grijă să nu se stingă lumina. În luna iulie era rândul familiei Tozzi. Zilnic, după slujba de seară, noi, toți bărbații din casă, ne duceam, purtând fiecare, e de la sine înțeles, flinta în bandulieră și ulei într-o cutie din tablă ca să ne ocupăm de asta. De aceea eram departe în momentul în care Peppe Rosso și Natale Raparelli, cu amicii și consoartele lor, porniseră în piață marea încăierare amintită la finalul capitolului precedent, la care erau antrenați, în total, peste o sută cincizeci de inși. Neștiind nimic despre acest fapt, ne-am întors liniștiți acasă și cum, din cauza distanței dintre casă și câmpul de bătălie nici femeile nu aflaseră, am cinat ca de obicei la o oră târzie, în noapte. Puțin după aceea s-a nimerit nu știu cine care ne-a relatat întâmplarea: că izbucnise cearta pe când Peppe Rosso era antrenat la bodegă în jocul în care unul distribuia vinul cumpărat în grup, împreună cu mai mulți, între care și Natale Raparelli. Pe neașteptate, Peppe Rosso îndreptase pistolul spre pieptul lui Natale, dar nu se descărcase; a urmat o păruială generală și cum între familiile Rossi și Raparelli era o râcă veche și fiecare își înmulțise rubedeniile și simpatizanții, protagoniștii s-au trezit cu o mulțime de aliați în jur și s-a iscat o răfuială generală, o adevărată bătălie cu ciomege, pietre, arme de foc, ce părea să nu se fi terminat. Aflând asta, noi, tinerii, ne-am ridicat de la masă și luându-ne armele, am pornit, nu ca să luăm parte la luptă, ci să vedem și, de era posibil, să-i despărțim pe combatanți. Pură curiozitate și filantropie. Dar jupân Checco, având experiența vieții, striga la noi:
- Nu vă duceți, că n-aveți nici o treabă. Ați înnebunit! Lăsați-i în plata lor... nu știți că cine desparte are parte de ce-i mai rău? Cu încurcături d-astea n-ați mai termina la Marino...
Și tot așa. Văzând apoi că nu-i dădeam ascultare și eram gata să ieșim, drept adio, a adăugat:
- De v-ați frânge gâtul și de-alde voi... ați ține minte!
Dincolo de forma neîndulcită a urării, în fapt, era doar grija pentru noi.
Și uitați viața din secolul 16 așa cum era ea. Țin minte că în acea ocazie gândul m-a dus la un fragment din Benvenuto Cellini, unde povestește o împrejurare asemănătoare, iar cuvintele pronunțate atunci au fost exact cele ale jupânului Tozzi. Cine vrea să se convingă, să se aplece asupra capitolului X din acea foarte curioasă Viață, referitor la uciderea fratelui și va vedea că am dreptate.
Dar atunci curiozitatea noastră a rămas fără obiect. Am ajuns în piață. Nici musca nu zbura, era beznă, pustiu, așa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem acasă. Trecând pe lângă biserică, am observat însă că transpărea puțină lumină prin ușa întredeschisă dintr-o latură a ei. Jupân Virginio vâră capul să vadă ce se întâmpla și se retrage imediat ca să-i facă loc preotului care ieșea însoțit de un băiat cu un ciot de lumânare de procesiuni aprinsă, urmați de patru-cinci inși:
- Ce-i? Ce s-a întâmplat?
- Trage să moară Andrea Pigna, c-a primit o lovitură groaznică în coaste, a răspuns un bătrânel.
Și ridicându-și și agitându-și mâinile în aer, a adăugat:
- Va dezlănțui iadul Natale, care-i era ca un frate...
Și s-a dus după preot, iar noi după ei, pe o ulicioară întunecoasă, mai dosnică.
În ușă șușoteau câteva femei, unii vecini erau la ferestre, iar în jur, liniște. Am intrat. Andrea, un tânăr robust de douăzeci de ani, cu o conformație atletică, era întins de-a curmezișul patului. Cămașa, ruptă pe piept, lăsa să se vadă o rană sub sânul stâng. Îmbrăcămintea, patul, podeaua, totul era năclăit de sânge: un adevărat măcel. În clipa aceea mama, în picioare, îi susținea capul; trăsăturile frumoase ale femeii de nici patruzeci de ani erau umbrite de o durere adâncă, dar nu lipsită de vlagă, ci mândră și amenințătoare. Prin părțile acelea rareori am văzut pe cineva plângând, iar ea nu plângea. Judecătorul deja dăduse fuga ca să asculte depoziția și să înjghebe un proces-verbal. Când am ajuns noi, l-am auzit adresând rănitului întrebările obișnuite, iar acesta, cu mare chin, dar cu o voce destul de limpede, încetul cu încetul răspundea. Văzând după felul în care încă mai vorbea că nu era o urgență iminentă, preotul și noi ne-am tras deoparte, iar magistratul a ajuns la întrebarea fundamentală:
- Cine te-a rănit?
Andrea nu a răspuns.
Celălalt se apropie de el, ridică glasul, temându-se că pe tânăr îl lăsa auzul la apropierea morții. Nici un răspuns. Atunci se alătură mama, înaintează preotul și cu toții reînnoiesc întrebarea. În cele din urmă, cu oarece efort, Andrea spune:
- Nu, îl iert...
- Bine fiule, zice judecătorul, intenția dumitale e sfântă, dar justiția trebuie să-și continue drumul.
Însă Andrea face semn cu capul că nu și tace.
- Fiu binecuvântat, e bine că vrei să ierți, intervine mama, dar spune-mi: să omori creștinii în halul ăsta și nici măcar să nu știm cine a făcut-o?
Însă Andrea se ține tare. Atunci încearcă preotul:
- Eu am mulțumirea să văd că ești un bun creștin și că ierți cum a iertat Domnul nostru Isus Cristos. Dar cu toată autoritatea de care mă bucur ca preot și paroh al tău, îți spun că ai obligația, nu din răzbunare pentru cine te-a rănit, ci din respect față de legi, să dezvălui numele ucigașului tău. Așadar, spune-l și poți fi sigur că Dumnezeu va ține cont de bunele tale intenții și că ai iertat. Așa că, hai, spune numele, spune-l și vei fi binecuvântat...
Andrea dădu semn că voia, în sfârșit, să vorbească; cantitatea de sânge pe care-l pierdea îi ușura respirația, drept care răspunse cu mai puțină greutate:
- Înțelegeți-mă, părinte, chiar nu vi-l pot spune... e un tânăr așa cum trebuie... cuțitul îi stă bine în mână... a lovit precis... vedeți, m-a lovit o singură dată și m-a terminat!...
- Dar ăsta nu-i un motiv, răspund toți; ce amestec are cu justiția, cu legea?
- Nu, nu, părinte, ... nu vi-l pot spune... se știe... uneori între tineri... mi s-a întâmplat mie... De m-ar fi măcelărit cum fac atâția... dă-i și iar dă-i și nu-s tipi pe care să-i oprească vreodată un creștin... atunci... dar, nu... vedeți... o dată... și m-a terminat!
- Iar eu revin și-ți spun că acesta nu-i un motiv, a reluat preotul, și de vrei să-ți salvezi sufletul și să mori ascultând de Sfânta Biserică, trebuie să faci cum îți spun, că d-asta mă aflu aici, autorizat de papa.
În ciuda tuturor insistentelor invitații și a continuelor solicitări, Andrea n-a mai scos nici un cuvânt; a continuat să tacă. În cele din urmă scena devenea o adevărată tortură pentru bărbatul rănit atât de rău și, într-adevăr, se vedea că suferea cumplit. Când suferința i-a devenit insuportabilă, parcă voia să ia o hotărâre. După ce și-a adunat puterile, a făcut un semn ușor cu mâna să fie ascultat, iar judecătorul, preotul, mama au tăcut imediat și s-au grăbit să se apropie, ca să nu le scape numele mult așteptat. Atunci, uitându-se la preot cu ochiul care pentru o clipă redevenise plin de viață, Andrea a spus:
- Chiar vreți să știți, părinte?... Dacă mor... adio... îl iert… și nu mai e nimic de făcut… Dar dacă scap… vreau să fiu eu cel care-l omoară. Acum ați priceput?
Ne-am uitat unii la alții și mai uimiți decât înainte, preotul, judecătorul, iar eu avut impresia că citesc în ochii mamei o vagă mulțumire, pe care aș fi tradus-o cam așa: „Ești din soiul meu și grăiești cum ți-e firea!...”
Partea frumoasă este că Andrea nu a murit și că oamenii aceia au, cum se spune, sufletul de-a-ndoaselea și nu-i ușor să-l scoți din ei. Nu știu însă dacă după aceea el a devenit propriul executor testamentar, manu propria: am plecat din Marino înainte ca el să se fi întremat îndeajuns ca să se ocupe de asta.
- A doua zi, având ceva de făcut, am fost nevoit să plec pe neașteptate la Roma. Problema a apărut la jumătatea dimineții când diligența lui Pietruccio deja plecase. Atunci a trebuit să accept să mai plece un vehicul, făcându-se risipă, să dau o sumă piperată și să mulțumesc că-l obținusem. Era spre ora prânzului și aerul frigea. Cum nu se poate mai prost dispus, după ce-mi storsesem creierii în bătaia soarelui și pentru că trebuise să schimb cămașa țărănească cu jacheta de oraș, am intrat într-o trăsurică trasă de doi cai. Vizitiul meu era Peppetto, elev la școala jupânului Mariani, un tânăr de optsprezece ani, calitate excelentă pentru un vizitiu deoarece, conform regulii generale, tinerii dau mai multe bice decât bătrânii. Din fericire trăsura avea o prelată și puteam să mă feresc de razele directe. Ce-i drept, când prelatele sunt închise în spate și nu deschise ca în Sicilia, indiferent de viteza cu care aleargă, se încing ca un cuptor și parcă e chiar mai rău. Gata, cu voia Domnului, o luăm la vale, pe caldarâmul stricat al povârnișului de la Marina. Văzând diligențele acelea delabrate ce fac un zgomot asurzitor, căluții ce par căprițe, cu hățurile și lanțurile din față din funie, ai impresia că se vor face bucăți după nici douăzeci de pași; cu toate acestea, merg – e drept ca pe mare când e furtună – și rareori mi s-a întâmplat să rămân în mijlocul drumului. M-am suit în diligență dimineața și găsisem un tovarăș de drum: papetarul ce-și avea magazinul pe Monte Citorio în fața intrării lui del Cinque, unde acum este magazinul Gallarini; trebuind el să se ducă în mod excepțional la Roma, profita de ocazie plătindu-și partea. Am coborât dealul și după ce am ieșit dintre vii și vegetație am intrat în cele 14 mile de adevărat deșert care ne separă de Roma. O zonă unde nu se vede nici vreun pom, nici vreo casă, și unde, la jumătatea drumului, e stația poștalionului sprijinită de vechiul turn zis Turnul de la Mijlocul Drumului. În rest, doar o câmpie ondulată peste care privirea trece liberă străbătând multe mile până la munții îndepărtați; ici colo se ivesc doar ruinele vechilor morminte ori numeroasele și foarte lungile apeducte, ce transportau fluvii de apă ca să le potolească setea stăpânilor lumii din antichitate.
Legat de apă și de chiuvetă, îmi iau libertatea să fac o scurtă digresiune. La Roma, construită cu șase sute de ani înainte de era noastră, apa era adusă de șaisprezece apeducte. La care veți spune: „Dar ei erau stăpânii lumii!” Aveți dreptate, așa că tac. Să lăsăm așadar Roma în pace și să ne deranjăm îndepărtându-ne; colindați în interiorul Statului și apoi prin Italia și veți vedea, oraș de oraș, și nu mă refer la cele de la poalele munților, ci la cele de pe munți, ca Perugia, Siena, Orvieto, Macerata, Osimo, Cortona, Taormina în Sicilia, San Gimignano ș.a.m.d.: în toate, dacă există o piață, de veți vrea să vă clătiți pe mâini, veți găsi apă din belșug la fântână. Și nu doar în orașe; mergeți prin sătulețe, la Rocca di Papa, pentru Dumnezeu, care pare un cuib de vulturi în vârf de munte și veți găsi apă câtă vreți; și luați seama la stilul arhitectonic al fântânilor: veți găsi că datează chiar și din secolul al VIII-lea sau al X-lea și, mai mult sau mai puțin, toate sunt vechi. Veniți apoi la Torino, oraș fondat de Taurini, din familia Sarmaților, Dumnezeu știe în ce epocă. Oraș situat la cca zece mile de ce cele mai întinse rezervoare de apă făcute de natură, Alpii, la 150 de metri sub temelia lor. Căutați apă? De o găsiți, norocul dumneavoastră: vă potoliți setea. Dacă o căutați bine, știu că o veți găsi, dar de sunteți străin, timp de un sfert de oră nu veți ști despre ce este vorba și ce calitate are; fără să o gustați, ați putea crede că este sirop. Din păcate, ăsta-i adevărul și adaug, o mare rușine pentru cine are în vene sânge pur de Gianduia, adică piemontez, când se gândește că în atâtea sute de ani și de atâtea generații, oamenii s-au îngrijit de toate, construind case, biserici, palate, turnuri, fortărețe, până și un zid vamal, dar nu cum să-ți potolești setea cu o apă fără anumite infiltrații care… Doamne, ferește-i pe oamenii de treabă! Se pare că nimeni nu s-a gândit cum să se poată spăla pe mâini și pe față fără să numere un pahar în plus, un pahar în minus. Iar acțiunile pentru apa potabilă? Nimeni nu s-a spălat pe față cu ele, iar dacă nu ar fi găsit ceva mai bun, aș fi vrut să văd cum ar fi lungit cârciumarii vinul. Prin urmare, atâta timp cât acțiunile aleargă, cum zic poeții, în cristale limpezi, mai e de discutat. Până atunci lăsați-mă să zic cum a zis amicul meu, contele Siccardi, în Camera Deputaților à propos de forul ecleziastic:
- Domnilor, grăbiți-vă cât vreți de tare ca să votați această lege, oricum veți fi ultimii din lumea civilizată.
Așa că, de va vrea Dumnezeu să vină și această binecuvântată apă, o vom avea, dar... ultimii. Și câte întrebuințări nu are într-un oraș apa din abundență și de calitate! Menține și îmbunătățește sănătatea publică și, astfel, încetul cu încetul contribuie la îmbunătățirea speciei. Curios! Ne gândim cum să ameliorăm rasele bovine, cabaline, a măgarului, canine, ovine, suine, până și pe cele de găini și se poate spune că niciodată, nimeni nu se gândește la biata specie umană! Pentru curățenia oamenilor, ca și a lucrurilor, este nevoie de apă și Dumnezeu știe câtă nevoie este de ea la Torino! Pentru cine are de unde să plătească, e bine, iar de-i murdar, vina e a lui. Dar ar trebui să știm cât îi costă o găleată cu apă pe sărmanii care locuiesc în mansarde situate deasupra unei duzini de rampe de scări. Să ne gândim la bietul om ce se întoarce seara acasă, desigur trudit; trebuie pusă apa din ceaun la fiert ca să bea, să spele puțina veselă și cum tatăl este obosit, de cele mai multe ori este trimis un copil sau o copilă mai mărișoară. Acum vă las să vă reprezentați cu ce efort a reușit să urce binecuvântata găleată până în mansardă. Și cine are inima să o trimită din nou jos ca să aducă apă ca să se spele patru sau cinci inși? Se renunță la spălat și e firesc. Iar dacă acești oameni sărmani ar avea băi accesibile buzunarului lor, cum se întâmplă altunde, câtă răcoare, ce confort pe caniculă, cât câștig, în general, pentru curățenie și sănătate? Și nu mă refer la plăcerea de a vedea în piețe fântâni elegante, cu apă din belșug! După mine, ar fi nevoie de mai puține vorbe mari despre popor și să ne gândim cum să-i asigurăm lucrurile de primă necesitate. Numai că acest popor deja seamănă întrucâtva cu sufletele din Purgatoriu: e bun pentru ca să se obțină un câștig de pe urma lui; dar când este vorba să fie scos mai devreme sau mai târziu din necazuri, ceilalți au tot timpul ca să se mai gândească.
Ah! Am impresia că mă simt mai bine acum, că mi-am spus oful! Problema apei îmi stătea de o bucată de vreme în gât și de o lăsam acolo, mă îmbolnăveam.
Acestea fiind spuse, iată-mă din nou călătorind în mijlocul Câmpiei romane, al ruinelor și apeductelor, motivul principal al frumoasei mele inițiative oratorice împotriva neglijenței noastre hidrofobe.
Doar în treacăt voi semnala un fenomen ce se manifestă prin acele părți în orele cele mai calde. Toate lucrurile de pe suprafața pământului sau care așa par din cauza distanței, lasă impresia că vibrează într-un tremur continuu; este un fel de miraj, care întâia dată pare ciudat. Străbătusem circa două mile; papetarul și eu moțăiam, când, în clipa în care am întredeschis puțin pleoapele văd cum se ridică dintr-un șanț, unde stătuse pitit, un tânăr înalt, robust și se oprește în fața cailor. Aceștia se opresc și chiar îmi făcusem gânduri rele. Dar Peppeto nu se emoționează, se dă deoparte și în vreme ce noul călător sare pe capră lângă el, îl recunosc: Peppe Rosso.
- Noutăți, pe aici? îl întreb.
- Bine v-am găsit, domnia voastră! Mă duc la Roma.
- Aha, am înțeles... povestea de ieri seară...
Schițează spre mine un rânjet, iar apoi adresându-se vizitiului:
- Ei, și Andrea?
- E-n viață, dar...
- E-n viață!!! Felul în care a pronunțat „e-n viață” echivala cu propoziția care, dacă nu fusese formulată cu gura, a fost foarte clar spusă cu privirea: „Dar eu lovisem bine!” Însă nimeni nu a mai zis ceva; nici măcar eu; prin părțile acelea e mai bine să nu ți se facă unele confidențe și de aceea prudent este să nu le dai ocazia. Și am mers mai departe cu acompaniamentul zurgălăilor prinși de hățuri despre care se spune că-i distrează pe cai, dar sigur este că îi năucesc al naibii pe oameni. Nu mult după aceea Peppe se întoarce și mă strigă:
- Ei, jupân Massimo!
Deschid ochii.
- Ce-i?
- Spuneți-mi, dacă dăm de brigada lui Galante, văzându-mă împreună cu dumneavoastră, n-au să se atingă de mine?
Galante era un celebru șef de poliție însărcinat să-i prindă, când putea, pe briganzi, asasini și pe alții asemenea lor, iar Peppe Rosso, ca de obicei, cu ideile lui de secolele 16 și 17, spera ca în jurul meu, la distanță de câteva brațe să fie un spațiu de imunitate, cum se întâmpla cu două secole în urmă în jurul a de-alde Don Rodrigo și al Nenumitului [1]. Eu speram mai puțin decât el, deși nu era cu totul imposibil ca, dând de Galante și încâlcindu-i eu ideile cu vreun nume de ministru sau din vreo legație străină, să reușesc să-l fac să mă considere de valoare egală cu a ușii de biserică ori de capelă [2]. Cum însă această reputație de intangibilitate transmisă protejaților mei îmi era foarte de ajutor în stilul meu de viață de atunci, nu mi s-a părut potrivit să-i curm încrederea lui Peppe Rosso, așa că i-am răspuns:
- Ei drace, chiar aș vrea să văd...
Peppe a fost cum nu se poate mai consolat și am continuat drumul. Dar consolarea lui nu avea să dureze prea mult, iar puterile mele protectoare erau pe punctul de a fi puse la cu totul alte încercări decât cele cu Galante. La acest punct lucrurile deveneau din păcate cu adevărat urâte.
Călătoream liniștiți de o jumătate de oră: papetarul sforăia, eu moțăiam, când trăsura se oprește brusc; mă trezesc și văd – și acum am impresia că le văd – cele două picioare ale lui Peppe trecând peste capră și aruncându-se înăuntrul trăsurii, urmate imediat de trupul lui care se năpustește asupra mea, mi se înfige în spate și mă strânge în brațe de parcă voia să mă sufoce, în timp ce vizitiul, disperat, își dădea cu pumnii în cap spunând cu sufletul la gură:
- Și-acum, ce facem?
- Ce naiba te-a apucat, îi spun lui Peppe, luptându-mă ca să scap din labele lui puternice.
Dar Peppe mi se înfigea tot mai mult în spate și mă ținea atât de strâns, că nici gând să mă pot elibera. În timp ce eu mă zbăteam și pufneam, Peppetto îmi arată pe ogorul lucrat un bărbat care venea în goana mare spre noi și-mi zice cu deznădejde:
- E Natale!!!
Atunci am priceput că nu era de glumă. Nedistingând prea bine, nu reușeam să identific bărbatul; în schimb, identificam foarte bine calul, un murg însemnat (cu steaua și botul albe), pe care-l știam.
- Într-adevăr, așa-i, ce facem? zic și eu. Peppe, n-ai arme? Eu am aici o spangă...
- Am cuțitul, dar el are o flintă!…
- Drace, îi spun lui Peppetto, doar n-o vrea să-l omoare?...
- Mai întrebați? E sigur ca moartea!
Concluzia: singura – dar slabă – speranță de salvare pentru Peppe, eram eu în persoană, dar nu ca obstacol moral, ci ca o piedică materială, ca un scut sau un parapet. Povestea devenea mult, dar mult mai serioasă; și ca să vă convingeți, trebuie să știți că nu cu multe zile mai înainte, într-o bodegă plină de oameni și-a făcut apariția în ușă un ins cu flinta cu piedica trasă, îndreptată spre grup, dar nu ca să facă rău la întâmplare, ci ca să-l ochească pe unul anume dintre ei. Acesta, ca Peppe din spinarea mea, s-a așezat în spatele altuia care, cu brațele deschise a vrut să-l apere, perorând pentru el. Bărbatul cu flinta i-a zis:
- Dă-te deoparte! Fii atent, dă-te deoparte! Îți spun pentru ultima oară să te dai deoparte!
Celălalt nu s-a dat. Bum! O împușcătură zdravănă și amândoi, la pământ!
Dacă în clipa în care mă aflam atunci aș fi avut chef să cânt și aș fi fost marchiz, piesa adecvată ar fi fost duetul din opera Linda di Chamounix: „Marchize, gândește-te!… Ăștia nu glumesc!…”
Mi-am făcut un plan de luptă și ca să nu mă dau mai curajos decât sunt, voi spune cu candoare care era. Să încerc, cu toată retorica de care eram în stare, să-l conving pe Natale să nu o facă, să rezist la primele „dă-te deoparte”, dar să fiu cum nu se poate mai atent la a treia... Acestea fiind spuse, îi dau voie oricărui teolog să hotărască dacă eram apt pentru un grad eroic de milă creștinească, dar mărturisesc că în clipa aceea, un Peppe Rosso în plus sau în minus, mi se părea un lucru de importanță absolut secundară. Între timp s-a apropiat calul însemnat, s-a auzit Quadrupedanti putrem sonitu quatit ungula campum... A sărit peste șanț... și a venit glonț spre noi... pe drumul ce se așternea mai departe... Strânsoarea lui Peppe Rosso devenise ca a unui Boa constrictor... Și deodată: lovitură de teatru! Schimbare de cadru! Și toți izbucnim într-un hohot general!
Nu era Natale. Era un nenorocit de văcar cu un cal care semăna cu al lui Natale ca jumătățile unui măr, care a trecut ca un fulger pe lângă noi și care, sigur, nu merita toate săgețile și drăcuielile ce s-au auzit în urmă-i, spuse pe jumătate râzând, pe jumătate serios.
Acum, veți spune:
- Așadar acest Peppe Rosso nu era viteazul vitejilor, despre care vorbeați.
La care eu răspund: 1) referindu-se la întâmplările personale din război, marele Condé a spus uneori: Nous avons fui, iar dacă asta nu-i de ajuns, voi adăuga 2) în fața unei mari probabilități de a fi uciși, oamenii de treabă fac figură frumoasă; dar în fața unei certitudini absolute, cum era aceasta, mulți strâmbă din nas. Omenirea este fragilă, așa că e nevoie de indulgență. Și cu această întâmplare, a cărei morală trasă de mine a fost că cele mai strânse îmbrățișări nu sunt făcute din prietenie și nici măcar din dragoste, vom încheia în sfârșit prezentarea localității Marino și a obiceiurilor de acolo, luându-ne pentru totdeauna rămas-bun de la Checco Tozzi și de la interesanta lui familie.
După aceea l-am mai revăzut pe jupân Checco o singură dată, mult mai târziu, când l-am întâlnit pe câmpie, îndreptându-ne călare, fiecare dintre noi, spre treburile proprii. Ne-am oprit plini de încântare să discutăm puțin, după care ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut.
După ce, la plecarea plină de afecțiune, i-am lăsat la Marino cu o reală părere de rău pe jupân Virginio, pe jupân Mario, pe jupâneasa Maria și pe mătușa Anna, mai ales pe ultimele două, nu i-am mai văzut; nici pe ele. Nu la fel s-a întâmplat cu jupâneasa Nina. În 1845 trecând cu un grup prin Marino, i-am rugat pe ceilalți să mă aștepte o clipă pentru că voiam să vorbesc cu niște prieteni. În ciuda celor douăzeci de ani scurși, am găsit casa familiei Tozzi absolut la fel; am ciocănit; a venit o fetiță necunoscută să-mi deschidă: nici măcar sala de la parter nu era schimbată. Am întrebat:
- E acasă jupân Checco?
- Nu știu cine-i jupân Checco.
- E acasă jupâneasa Maria?
- Cine-i? Că eu nu știu.
- Jupân Virginio, mătușa Anna, jupân Mario....
Și de fiecare dată, același „nu știu.”
- Dar cine-i acasă?
- Jupâneasa Nina.
- Unde-i?
- Uitați, acolo.
Eram în ușă. Mă întorc urmărind direcția indicată și văd o femeie care trăgea zăvorul, după ce ieșise pe una din ușile pivniței, ținând în cealaltă mână o sticlă cu vin. O recunosc – puțin trecută – pe jupâneasa Nina. Mă apropii de ea:
- Jupâneasa Nina!
Se întoarce și am impresia că-i văd pe față un început de zâmbet.
- Nu mă recunoașteți?
- Jupân Mario!
- Dar jupân Checco, jupâneasa Maria și toți ai casei?
- Au murit.
- Oh!
Chipul, felul de a fi, calda ei primire, modul în care a pronunțat „au murit” m-au zăpăcit în așa hal, că n-am putut scoate nici un cuvânt. Am procedat cum trebuie făcut în asemenea cazuri, și cum din păcate nu toți fac: n-am mai adăugat nici unul, i-am adresat un ultim, definitiv, pentru vecie, adio și m-am întors la grupul meu, repetând ceea ce spusesem de mai multe ori cu douăzeci de ani mai înainte:
- Ferice de jupâneasa Maria! Nu-i nici un pericol să moară din pricina vreunui chin sufletesc!

Din povestirile autobiografice ale lui Massimo d’Azeglio: „Oaspeții”

NOTE

1. Personaje din romanul lui Alessandro Manzoni, Logodnicii.
2. În trecut nu putea fi capturat cel care se refugia după o fărădelege într-un lăcaș de cult.