Semnalări editoriale: Claudiu Isopescu, corifeu al culturii române în Italia

Din perspectiva legăturilor culturale italo-române, semnalăm o recentă apariţie editorială, prezentată la Bookfest 2023: Claudiu Isopescu, corifeu al culturii române în Italia, de Nicoleta Silvia Ioana, Editura Pro Universitaria, 2023.
În revista noastră am dedicat un spaţiu special studiilor autoarei despre profesorul bucovinean Claudiu Isopescu (1894-1956). În 1923, acum 100 de ani, acesta a câștigat un concurs cu tema „Dante e lo spirito filosofico” şi, la recomandarea lui Vasile Parvan şi a lui Nicolae Iorga, a devenit bursier la Școala Română din Roma (actualmente Accademia di Romania in Roma), unde rămâne doi ani, în perioada1923-1925, și debutează în revista institutului. Ulterior, din 1925, la propunerea lui Nicolae Iorga, Isopescu devine lector de limbă și literatură română la Universitatea din Roma, unde va lucra până la sfârșitul vieții (conferențiar din 1929, profesor titular din 1936).
Publicăm în continuare prefaţa semnată de prof. dr. Mihai Dinu de la Universitatea din Bucureşti.



După cum se ştie, prestigiul internaţional al unei culturi nu depinde numai de calitatea absolută a creaţiilor sale, ci şi de modul în care a izbutit aceasta să se facă cunoscută, poziţionându-se avantajos pe eşichierul cultural al lumii. Or, în această privinţă, succesul atârnă, în mare măsură, de eficienţa acţiunii acelor truditori modeşti, dar devotaţi, care şi-au asumat misiunea de a populariza în străinătate valorile naţionale reprezentative. Printre aceştia se numără și profesorul bucovinean Claudiu Isopescu, neobosit propagandist al literaturii, istoriei şi civilizaţiei româneşti în Italia, cărturar care, cel puțin sub acest raport, poate fi considerat un veritabil model.
Pentru o justă evaluare a rolului său cultural, trebuie observat faptul că, în mod poate paradoxal, Isopescu nu a încercat să producă opere literare originale, nici nu a fost, în sensul propriu, critic literar sau istoric, deşi, evident, literatura şi istoria l-au interesat în măsura în care serveau obiectivelor sale de propagandă culturală, şi nici măcar nu a impresionat prin erudiţie, nivelul cunoştinţelor sale părând (e o impresie poate subiectivă, dar pe care mi-o asum) a nu îl depăşi cu mult pe acela al unui bun profesor de şcoală secundară.
În epoca de strălucire culturală care a fost interbelicul românesc, el ne apare, mai degrabă, drept o prezenţă de plan secund şi, ca atare, nu are de ce să ne surprindă faptul că, până astăzi, prea puţini cercetători s-au arătat dispuşi să consacre timp şi efort studierii biografiei şi operei sale.
Însă dacă exegeţii l-au ocolit, nu înseamnă că meritele lui Isopescu au fost neînsemnate. Dimpotrivă. În clipa de faţă, când se află din nou la ordinea zilei problema găsirii căilor celor mai eficiente prin care creaţiile româneşti valoroase să străpungă zidul de indiferenţă care le mai înconjoară încă, exemplul militantului cultural care a fost Claudiu Isopescu s-ar cădea să se afle permanent în faţa ochilor activiştilor noştri din domeniu. De câţi Isopeşti ar avea nevoie astăzi Institutul Cultural Român pentru a-şi duce la bun sfârşit proiectul naţional cu care a fost învestit? Şi oare câţi dintre ambasadorii culturali actuali ar putea reitera, cu deplină sinceritate, angajamentul profesiune de credinţă al profesorului bucovinean: „Cât voi trăi, voi lucra pentru cunoaşterea literaturii române aici (în Italia n.n.)” ?

Autoarea lucrării de faţă a intuit corect potenţialul de actualitate al aparent puţin ofertantului subiect pe care şi l-a ales. Dincolo de faptul că reprezintă o datorie de pietate faţă de memoria unui cărturar patriot care şi-a pus viaţa în slujba promovării culturii române peste hotare, reamintirea dăruirii sale necondiţionate, duse până la ruinarea sănătăţii şi acceptarea de bunăvoie a condiţiei de exilat, poate îmbrăca astăzi o valoare paradigmatică.
Modul în care Isopescu însuşi a înţeles să îşi construiască viaţa şi cariera, punându-le în serviciul unei unice cauze, pe care a slujit-o ca profesor, orator, traducător, animator cultural şi publicist, i-a sugerat autoarei prezentului volum şi planul lucrării pe care o propune astăzi cititorilor săi. Aceasta debutează cu o secţiune dedicată biografiei, urmată de o serie de capitole consacrate fiecăruia dintre domeniile în care s-a ilustrat harnicul cărturar.
Refuzul de a reveni în ţară la schimbarea regimului politic din România a făcut să se aştearnă o tăcere de peste o jumătate de veac asupra vieţii şi operei lui Claudiu Isopescu, împiedicând studierea, de-a lungul întregii perioade comuniste, a scrierilor sale, publicate, de altfel, aproape integral în Italia şi, ca atare, greu accesibile cercetătorilor noştri. Un impediment suplimentar l-a constituit faptul că o bună parte dintre articolele sale au apărut în presa de orientare fascistă, ale cărei pagini se aflau preponderent la dispoziţia acelor autori care, precum Isopescu sau, la un alt nivel academic, Alexandru Marcu, cultivau ideea universalităţii Romei „caput mundi” şi militau pentru o cât mai strânsă cooperare culturală dintre cele două popoare neolatine.

Din aceste motive, în momentul în care doamna Nicoleta Silvia Ioana şi-a ales drept obiect de cercetare științifică viaţa şi opera lui Claudiu Isopescu, totul era încă de făcut, începând chiar cu identificarea studiilor şi articolelor pe care acesta le-a răspândit cu generozitate „à tout vent” în nenumărate şi adesea greu identificabile astăzi reviste şi ziare centrale sau locale din presa italiană. După ce a scotocit metodic prin arhivele şi bibliotecile din Peninsulă, cu o perseverenţă afină celei a profesorului însuşi, autoarea a izbutit să identifice peste două sute douăzeci de scrieri ale lui Isopescu, dintre care cel puţin şaizeci, de o întindere considerabilă, sunt expuneri consacrate unor aspecte privitoare la istoria, limba, literatura şi arta românească, precum şi interferențelor italo-române, începând încă din epoca Renaşterii şi până în imediata actualitate.
Alte vreo sută şaizeci de texte sunt articole din presa cotidiană, consacrate, într-o primă etapă, mai ales informării publicului italian cu privire la România şi la patrimoniul ei cultural, pentru ca mai târziu autorul să abordeze şi chestiuni referitoare la alte culturi: franceză, spaniolă, americană, canadiană. Considerând, pe bună dreptate, că aceste articole prezintă doar un interes minor, întrucât nu conţin contribuţii originale, autoarea le-a tratat mai sumar, concentrându-şi atenţia asupra studiilor apărute în reviste de specialitate, pe care le-a clasificat pe criterii tematice şi cărora le-a prezentat pe larg conţinutul.
Poate excesiv de detaliată, această secţiune a lucrării este afectată, fireşte, de o anumită redundanţă, dar una nu neapărat imputabilă autoarei, cât mai ales obiceiului lui Isopescu însuşi de a relua, cu prilejuri diferite, informaţii şi argumente pe care le mai prezentase anterior în alte contexte. Faptul în sine, departe de a fi lipsit de semnificaţie, are valoare caracterizantă, întrucât ne vorbeşte despre metoda de lucru a profesorului, care, deprins cu repetarea anuală a materiei predate la cursuri, a procedat aidoma şi în redactarea studiilor sale, conferindu-le acestora, nu o dată, aspectul unor simple variaţiuni pe aceleaşi câteva teme care l-au preocupat de-a lungul întregii sale vieţi: latinitatea limbii şi a poporului român, valoarea folclorului şi a literaturii naţionale, originalitatea artei româneşti.

Vocaţia de dascăl pare să fi fost, de altfel, punctul forte al personalităţii lui Claudiu Isopescu, iar autoarea volumului de față reuşeşte să ne ofere o imagine convingătoare a acesteia, apelând, între altele, şi la evocările foştilor studenţi italieni ai profesorului. La Universitatea „La Sapienza” din Roma, unde a predat timp de aproape trei decenii, Isopescu a strâns în jurul său un număr semnificativ de tineri, câştigaţi, prin charisma şi talentul său pedagogic, pentru studiul limbii şi literaturii române. Cu ajutorul acestora a întreprins o neobişnuit de amplă acţiune de traducere în italiană a unor opere de referinţă semnate de Caragiale, Eminescu, Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Camil şi Cezar Petrescu, Sadoveanu, Victor Eftimiu etc. De valoare uneori inegală, aceste tălmăciri au oferit totuşi publicului italian o privire panoramică asupra literaturii române, performanţă care, din păcate, fie şi numai în plan cantitativ, nu a mai putut fi reeditată până în momentul actual.
Reconstituirea acestei vaste întreprinderi culturale datorate iniţiativei unui singur om constituie unul dintre meritele deloc neglijabile ale lucrării doamnei Nicoleta Silvia Ioana. Demnă de menţionat este şi parcurgerea atentă a bogatei corespondenţe a profesorului, din care aceasta a extras multe informaţii ce i-au servit la înlăturarea unor pete albe din viaţa şi cariera lui Isopescu.
Cu deosebire vrednic de laudă este amplul efort de documentare al autoarei, desfăşurat deopotrivă în România şi Italia în ciuda multelor obstacole pe care i le ridicau dificultățile de acces la sursele primare.
Ambiţioasă şi tenace, doamna Nicoleta Silvia Ioana a izbutit să depăşească însă cu bine toate piedicile obiective şi subiective cu care s-a confruntat, oferindu-ne în final o lucrare substanţială, rod al unei munci susţinute și temeinice, pe care o recomandăm cu căldură tuturor cititorilor interesați astăzi de una dintre personalitățile meritorii, dar încă prea puțin cunoscute, ale interbelicului românesc.



Mihai Dinu
(nr. 6, iunie 2023, anul XIII)