Treizeci și una de convorbiri cu Emil Cioran

În Italia, de câțiva ani buni, asistăm la o interesantă Cioran-renaissance. Numeroase apariții editoriale par a corespunde unui interes reînnoit pentru operele și biografia scriitorului din Rășinari. De fapt, „lansarea” lui Cioran în Italia s-a petrecut destul de târziu, la începutul anilor ’80, după câteva sporadice inițiative anterioare. Un promotor decisiv al lui Cioran, începând cu acea perioadă, a fost regretatul profesor de literatură italiană Mario Andrea Rigoni (de la Universitatea din Padova), care a reușit să-l „plaseze” la prestigioasa editură Adelphi din Milano. De altfel, Rigoni a și tradus primele două volume cioraniene publicate de Adelphi: Écartèlement (1979) și Histoire et utopie (1960), apărute în 1981 și, respectiv, 1982, urmate apoi de alte traduceri ale cărților franceze ale lui Cioran [1]. În schimb, prima carte italiană a lui Cioran tălmăcită direct din limba română (de Fulvio Del Fabbro și Cristina Fantechi), Pe culmile disperării/Al culmine della disperazione, a văzut lumina tiparului de-abia în 1998, la editura Adelphi; până în momentul de față, este și singura din cele cinci cărți de tinerețe publicate de Cioran în România (în perioada 1934-1940) tradusă direct din română în italiană.

Chiar și fără colaborarea, directă sau indirectă, a profesorului Rigoni, editura milaneză a continuat să publice în anii 2000 alte titluri cioraniene importante, pășind aproape exclusiv pe cărările bătute de Gallimard. Astfel, odată cu faimoasele Cahiers (Quaderni, 2001) și cu ultima carte a lui Cioran, Aveux et anatèmes (Confessioni e anatemi, 2007), avea să completeze seria operelor franceze majore ale lui Cioran; între timp, în 2004, ieșea pe piața italiană cu placheta de interviuri Un apolide metafisico. Conversazioni (2004), tradusă, comme d’habitude, după ediția Gallimard (Entretiens, 1995). De menționat că prima ediție Humanitas a volumului Convorbiri cu Cioran (1993) cuprindea doar șaisprezece interviuri, anume cele publicate de Gallimard în 1995, mai puțin conversațiile cu Duval, Gillet, Jakob și Liiceanu. (A doua ediție, cuprinzând douăzeci de interviuri, a fost publicată în 2004, în același an cu ediția italiană).
Mai ales după anul centenarului, 2011, când Adelphi a tipărit Caietul de la Talamanca, inițiativa publicării de noi texte cioraniene a venit însă dinspre alte edituri italiene; edituri (mai) mici, dar care s-au dovedit mult mai receptive în a lansa scrieri inedite sau mai puțin cunoscute, indiferent de genul, conținutul sau amploarea acestora. Așa au apărut unele texte românești organice (adică autonome, concepute sub formă de „carte”, chiar dacă neterminate sau nefinisate), precum Despre Franța/Sulla Francia (2014), Îndreptar pătimaș/Breviario dei vinti I, II (2019, 2016) – toate trei la editura Voland din Roma și Razne/Divagazioni (2016, la editura Lindau din Torino). Pe lângă acestea, diferite opuscule și volumașe de dimensiuni reduse, conținând fragmente epistolare sau interviuri inedite, au fost publicate în ritm alert la editurile Mimesis (Milano-Udine) și La Scuola di Pitagora (Napoli). De reținut, printre altele, epistolarele cu George Bălan (2017), Petre Țuțea (2019) și frații Arșavir și Jeni Acterian (2021), publicate la editura Mimesis de Antonio Di Gennaro.

Relansarea lui Cioran în spațiul cultural italian s-a manifestat pe mai multe căi: prin publicarea unor texte inedite precum cele menționate (la care merită adăugate interviul cu Gabriel Liiceanu Itinerari di una vita, Mimesis, 2018, și corespondența Cioran-Eliade, Una segreta complicità. Lettere 1933-1983, Adelphi, 2019); prin reeditarea constantă a titlurilor cioraniene „majore” din catalogul Adelphi (unele în ediție de buzunar); prin colocvii și sesiuni științifice (în ultimii 10 ani, de pildă, la instituții academice din Napoli, Roma și Trento); prin înmulțirea tezelor de licență, master și doctorat asupra lui Cioran (unele dintre acestea fiind publicate); prin publicarea unor lucrări importante de exegeză și literatură critică, apărute – mai ales în intervalul 2015-2020 – la sus-amintita editură Mimesis, precum și la tinerele edituri Orthotés (Napoli-Salerno), Criterion (Milano) – ambele cu un profil științific-universitar mai accentuat – sau Lemma Press (Bergamo), pentru a ne limita la exemplele ce ni se par mai semnificative.[2]
În ce privește interviurile și convorbirile cu Cioran, până anul trecut singura antologie italiană era cea pomenită mai sus (Un apolide metafisico), tipărită de Adelphi în 2004 și ajunsă între timp la a cincea ediție. Acel volum, tradus din franceză de Tea Turolla, cuprindea douăzeci de interviuri apărute între 1970 și 1992, dintre care doar opt fuseseră realizate și publicate în franceză, celelalte douăsprezece fiind traduceri din alte limbi în care fuseseră purtate conversațiile cu Cioran. Mai precis, în opt cazuri era vorba de limba germană, iar într-un caz, de limba română; celelalte trei interviuri fuseseră publicate inițial în limba spaniolă, dar – deși Cioran cunoștea bine limba spaniolă – nu e exclus ca ele să fi fost traduse după texte originale franceze ce nu au fost recuperate la întocmirea volumului de Entretiens.

Cea de-a doua culegere italiană de interviuri cu Emil Cioran – Ultimatum all’esistenza. Conversazioni e interviste (1949-1994), a cura di A. Di Gennaro, Napoli, La Scuola di Pitagora, 2020 – este remarcabilă din mai multe puncte de vedere. Este, în primul rând, o carte tipărită în condiții foarte bune, plăcută la aspect și la lectură.
Volumul se compune din treizeci și unu de interviuri ordonate cronologic, la care se adaugă scrisori ale lui Cioran către patru dintre interlocutori (și anume Leonhard Reinisch, Ben Amí Fihman, Alina Diaconu și Ion Deaconescu). O notă finală precizează sursa textelor, nu însă și limba originală a interviurilor, o chestiune care trebuie încă clarificată pentru mai multe convorbiri cioraniene publicate în germană, spaniolă, olandeză, italiană etc. Spre deosebire de alte volume editate de Antonio Di Gennaro, cel de față nu cuprinde introduceri, postfețe sau note explicative; singurele note de subsol, foarte rare de altfel, sunt cele care indică numele fiecărui traducător și operele lui Cioran citate în interiorul textului. Este deci o carte foarte „Zen”, ce dă prilejul cititorului să intre în contact direct cu textul, fără alte îndrumări auxiliare. Din acest punct de vedere (formal), această a doua culegere de interviuri italiene este înrudită cu cea publicată în 2004 de Adelphi. Cantitativ, o depășește însă cu mult, nu numai ca număr de interviuri, căci 480 de pagini format 15,5 x 21 cm (La Scuola di Pitagora), față de 362 de pagini format 10,5 x 17,5 cm (Adelphi), înseamnă, de fapt, un conținut de două ori mai substanțial.
Doar o mică parte, și anume opt, din interviurile adunate pentru prima oară acum între coperțile unui volum, fuseseră publicate anterior în Italia. [3] Iată de ce, efectul de ansamblu creat de volumul publicat de editura din Napoli este cel al unei noutăți considerabile, consistente. Douăzeci și trei de convorbiri, adică aproape trei sferturi din total, sunt inedite în limba italiană. Ca fapt curios, unul dintre acestea reprezintă un fragment inedit din interviul lui Cioran acordat lui J.-F. Duval și publicat – dar nu integral – în Entretien, respectiv Un apolide metafisico. [4] El are deci relevanța unei utile completări documentare. Cu atât mai mult cu cât permite cititorului să cunoască câteva dintre opiniile „politice” ale lui Cioran – în raport cu fenomenul migrației, decăderea și sleirea Occidentului (mai puțin a Europei de Est), rezervele energetice ale popoarelor islamice, fascinația exercitată de subiectul Hitler etc. –, deseori supuse, înainte de publicarea în volum, unor intervenții de (auto)cosmetizare biografică. Trebuie să precizăm că nu toate aceste măsuri preventive au funcționat. Dar unele dintre ele au avut un anumit succes, contribuind la amplificarea „mitului” Cioran. Iar o componentă a acestui mit este și autodeclarata ostilitate față de interviuri. Cum să ne explicăm atunci cele cincizeci şi unu de interviuri? (Aceasta e suma la care ajungem punând cap la cap conversațiile publicate în cele două culegeri italiene, din 2004 și 2020, considerând interviul comun cu Duval, al cărui text e „împărțit” între ele, și ținând cont că Alina Diaconu e prezentă cu două interviuri).

Mințea oare Cioran în 1979 când, bunăoară, la începutul conversației cu Lea Vergine, îi declara acesteia că „nu am acordat niciodată interviuri în Franța și nu am mers la televiziune, pentru că nu eram interesat să fiu recunoscut de toți”? Tot acolo, el admitea că, odată cu bătrânețea, începuse să facă anumite „concesii” în acest sens. Cioran avea, în mare, dreptate. Până în 1979, el acordase patru din interviurile incluse în Entretiens, dar cel cu F. Bondy apăruse într-un volum austriac, cel cu Savater a fost publicat în Spania, cel cu Helga Perz într-un ziar german, iar convorbirea cu Duval, deși în limba franceză și rămasă inedită până în anul morții lui Cioran, era destinată publicului elvețian. (Duval însuși este un jurnalist și scriitor din Elveția). În ce privește volumul apărut anul trecut la Napoli, este de remarcat, în primul rând, „vidul” enorm, de peste douăzeci de ani, dintre cel de-al doilea interviu (1950) și cel de-al treilea (1973). Îndeosebi primele două interviuri, din decembrie 1949 și decembrie 1950, ni se par extrem de prețioase: nu numai pentru că sunt primele cunoscute din perioada pariziană a lui Cioran – ocazionate de apariția primei sale cărți în franceză –, ci și pentru că e vorba de două convorbiri radiofonice (la posturi publice franceze), conduse cu profesionalism și empatie de Jean Lessay, respectiv de Jean Amrouche. În 19 februarie 1973, Cioran a acordat însă și un interviu televizat – singurul din această culegere –, înregistrat la Paris de Christian Bussy, dar pentru un canal belgian care l-a transmis câteva luni mai târziu. [5] Interviul următor, cu Leonhard Reinisch, a fost la rândul său radiofonic, înregistrat la Paris în toamna lui 1974, în germană, și transmis în data de 10 august a acelui an la postul public de radiodifuziune Bayerischer Rundfunk din München. [6] În fine, ultimul interviu înaintea celui pomenit cu Duval este acordat lui Ben Amí Fihman, în decembrie 1978, dar destinat unei reviste de cultură în limba spaniolă din Bogotá. Așadar, în 1979, Cioran a spus adevărul: după cele două intervenții radiofonice inițiale, nu mai acordase interviuri în Franța, iar singurul interviu filmat a fost destinat Belgiei. Dacă astăzi, în „satul global” și hiperconectat în care trăim, aceste delimitări par naive, dacă nu hilare, pentru Cioran erau înscrise într-o logică personală sui generis, ținând de raportul ambivalent cu realitatea franceză.
Ulterior, Cioran avea să devină însă mult mai dispus interviurilor. O denotă înmulțirea lor exponențială, în ultimii cincisprezece ani de viață, ce corespund notorietății sale de „caz” literar și uman. Dacă în Entretiens/L’apolide metafisico interviurile din anii șaptezeci sunt abia patru, față de cele zece din anii optzeci și cele șase din anii 1990-1994, în Ultimatum all’esistenza cele din anii șaptezeci sunt cinci, cele din anii optzeci ajung la șaisprezece, iar cele din anii 1990-1994 sunt opt. Cele mai numeroase, deci, sunt cele din anii optzeci și începutul anilor nouăzeci.

Interviurile cu Cioran, ca și eseurile sau scrisorile acestuia, nu aduc cu sine „noutăți” decisive pentru cei deja familiarizați cu opera scriitorului sibian. Cu toate acestea, citirea convorbirilor împreună, ca întreg, dar și a lor separată, poate sesiza detalii necunoscute anterior, sau trecute cu vederea. Ele ne ajută să surprindem cu mai multă claritate, inclusiv prin evocări anecdotice, mai firești în conversațiile pe viu grai decât în textul scris, anumite subiecte de reflecție, leitmotiv-uri și tendințe personale ale lui Emil Cioran.
De aceea, este de salutat această admirabilă realizare editorială, fruct al unui efort de echipă, coordonată de neobositul Antonio Di Gennaro și alcătuită din traducători din mai multe limbi (franceză, germană, olandeză, română și spaniolă). [7] La fel ca epistolarele, poate chiar mai mult decât ele, convorbirile lui Cioran sunt o sursă neprețuită de contact cu gândirea vie și, după caz, de prim acces sau de aprofundare a unei opere extraordinare.
Este de sperat că astfel de inițiative vor fi urmate și în alte spații culturale, inclusiv – și poate în primul rând – în cel românesc.

Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 12, decembrie 2021, anul XI)

* Pentru receptarea lui Cioran în Italia, semnalăm rubrica Spazio Cioran din ediţia italiană a revistei noastre.

NOTE

[1] Ulterior, din 1984 până în 1995 (interval în care Adelphi a publicat alte șapte titluri), traducătorii aveau să fie alții, toți din franceză, chiar și în cazul singurei opere românești, Lacrimi și sfinți, ce a fost tradusă după ediția franceză „fasonată” de Cioran însuși și îngrijită de Sanda Stolojan. În 1996, Rigoni a revenit ca traducător, alături de Tea Turolla (care tălmăcise deja La Chute dans le temps și avea să traducă ulterior Cahiers), al cărții cu care Cioran a debutat în Franța, Précis de décomposition. Pentru amiciția cu Cioran, cf. interviul acordat de Rigoni (în 2012) Afroditei Cionchin: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Mario-Andrea-Rigoni-interviu.html
[2] Pe lângă actele colocviilor amintite și biografia lui Bernd Mattheus, Cioran. Ritratto di uno scettico estremo, Lemma Press (Bergamo) în 2019, menționăm monografia lui Paolo Vannini, Cioran e l’utopia. Prospettive del grottesco (Mimesis, 2018), volumele Il passato scabroso di Cioran (Orthotes, 2015) și Sulle malattie dei filosofi: Cioran (Criterion, 2019) semnate de Marta Petreu, precum și eseul lui Ion Vartic, Cioran ingenuo e sentimentale (Criterion, 2020).
[3] Mai precis, șase fuseseră traduse și publicate direct sub forma unor broșuri sau cărți de buzunar, ori în interiorul unor volume (este vorba de cele cu Christian Bussy, Leonhard Reinisch, Rossend Arqués, Verena von der Heyden-Rynsch, Philippe D. Dracodaïdis, Fernando Savater); celelalte două, cu Benedetta Craveri și Ann Van Sevenant, apăruseră în cotidianul „la Repubblica” (1988), respectiv în revista „Tempo presente” (1992).
[4] Interviul cu Duval (din 1979) nu e singurul care a apărut „tăiat”, în Entretiens/Un apolide metafisico: conform Notei editoriale a volumului Adelphi, o parte din conversația cu critica de artă Lea Vergine, apărut mai întâi în revista „Vogue Italia” în 1984, a fost exclusă din volumul de convorbiri din 1995, la dorința expresă a lui Cioran, iar bucata exclusă a apărut în ziarul „il Manifesto” în ianuarie 1997. Adăugăm că, în 1990, Lea Vergine publicase o versiune abreviată a conversației cu Cioran în propria ei carte de interviuri cu diferite personalități culturale, intitulată Gli ultimi eccentrici (Rizzoli).
[5] O primă ediție italiană a acestei conversații, tradusă din franceză de Massimo Carloni, a apărut în 2014 la aceeași editură La Scuola di Pitagora. Există și alte trei mici volume de interviuri, publicate la editura Mimesis, care nu au fost incluse în Ultimatum all’esistenza. Este vorba de interviurile cu Jason Weiss, L’intellettuale senza patria (2014) și Paul Assal, La speranza è più della vita (2015), la care se adaugă Al di là della filosofia. Conversazioni su Benjamin Fondane (2014).
[6] Volumul de care ne ocupăm aici mai conține un al patrulea interviu radiofonic, și anume cel cu Georges Walter, din martie 1991, transmis de France Culture.