Centenarul romanului „Conştiinţa lui Zeno” de Italo Svevo

În 2023 sărbătorim centenarul celebrului roman La conscienza di Zeno (Conştiinţa lui Zeno) al scriitorului triestin Italo Svevo, apărut în 1923 la editura Licinio Cappelli din Trieste.
Romanul se prezintă încă de la început ca un adevărat „caz” literar, caracterizat de o receptare cu un parcurs sinuos. Iniţial nu obţine succesul sperat de autor, după cum consemnează în Profilul autobiografic: „Dincolo de Triest, întâmpină o absolută neînţelegere şi o tăcere de gheaţă. […] Svevo mărturisea că, în ciuda îndelungii sale experienţe, acest insucces l-a uimit şi l-a îndurerat atât de adânc, încât s-a îmbolnăvit. Avea 63 de ani şi descoperea că, dacă literatura e întotdeauna nocivă, la vârsta aceea era de-a dreptul periculoasă”. [1]
Primele recunoaşteri le va primi în Franța de la criticii Valéry Larbaud şi Benjamin Crémieux, iar în Italia de la poetul Eugenio Montale, care îi apreciază valoarea în celebrul eseu Omaggio a Italo Svevo (Omagiu lui Italo Svevo), apărut în „L’Esame” IV, 1925, în care arată cum „Conştiinţa lui Zeno este poemul complicatei noastre nebunii contemporane”. Recenzia lui Montale marchează începutul succesului literar al lui Svevo, romanul ajungând apoi să fie considerat o capodoperă a modernităţii, a cărei poziție în canonul literaturii mondiale rămâne încă de cercetat.


Schmitz şi Svevo

Italo Svevo este pseudonimul lui Aron Hector (Ettore) Schmitz, nuvelist şi romancier, una dintre cele mai importante figuri literare ale Italiei contemporane. S-a născut la Trieste în 19 decembrie 1861, având origini germane, evreiești și italiene. În Profilo autobiografico (Profil autobiografic), publicat în 1929 şi redactat la persoana a treia, cu o obiectivitate deliberată, parodică, scriitorul explică raţiunea acestui pseudonim pornind de la metafora „creuzetului” atribuită Triestului: „Spre a înţelege raţiunea unui pseudonim care vrea să înfrăţească stirpea italiană cu cea germană, trebuie să avem în minte rolul pe care, de aproape două secole, îl împlineşte Triestul la Poarta Orientală a Italiei: rol de creuzet, ce asimilează elemente eterogene pe care comerţul şi dominaţia străină le-au atras în vechiul oraş latin”. [2]
Profilul autobiografic este un bun prilej de rememorare a unei epoci şi a unui spaţiu care se revendică destinului comun al Europei Centrale de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX: „Triestul era pe atunci terenul cel mai propice pentru o cât mai completă educare spirituală. Aşezat la răspântia mai multor popoare, ambientul triestin era impregnat de culturile cele mai diverse”. [3]

Două întâlniri au un rol decisiv în evoluţia de scriitor a lui Svevo. Prima este prietenia cu James Joyce, începând din 1903. De altfel, Joyce a fost profesorul lui Svevo în perioada în care a predat engleză la şcoala Berlitz din Triest. Joyce a fost şi singurul care a întâmpinat cu entuziasm apariţia romanului Conştiinţa lui Zeno. Iată ce îl sfătuia scriitorul irlandez pe fostul său elev, după apariţia cărţii, într-o scrisoare din 1924:
„Îţi mulţumesc pentru roman şi pentru dedicaţie. Acum am două exemplare, unul fiind cumpărat la Trieste. Îl citesc cu multă plăcere. De ce eşti descurajat? Ar trebui să ştii că de departe e cea mai bună carte a dumitale. Cât despre critica italiană, nu ştiu [ce părere are?]. Dar cere să fie trimise exemplare pentru presă următorilor: 1. Dl Valéry Larbaud, la Nouvelle Revue Française, 3 rue Grennelle, Paris; 2. Dl Benjamin Crémieux, la Revue de France (vei găsi adresa pe unul dintre exemplare); 3. Dl T.S. Eliot, redactor-şef la Criterion, 9 Clarence Gate Mansions; 4. Dl F.M. Ford, The Transatlantic Review, 27 Quai d’Anjou, Paris. Voi vorbi sau le voi scrie acestor oameni de litere în această privinţă. Îţi voi putea scrie mai mult când voi termina cartea. Deocamdată, mă interesează două lucruri: tema – nu m-am gândit niciodată că fumatul poate stăpâni pe cineva în acest fel. În al doilea rând: tratamentul timpului în roman. Nu-i lipseşte subtilitatea şi văd că rândul final din Senilità: «Da, Angiolina se gândeşte şi plânge etc…» s-a dezvoltat mult pe furiş. Salutări Dnei Schmitz dacă e acolo. Sper că vom avea plăcerea să vă vedem curând. O strângere de mână, J.J.” [4]
Intervenţia lui Joyce nu a rămas fără ecou, dimpotrivă, ea a deschis audiența europeană a cărţii lui Svevo. Valéry Larbaud a scris despre roman în „Nouvelle Revue Française”, iar „Le Navire d’argent” îi dedică, în 1926, un întreg număr. Eugenio Montale, la rându-i, se arată încântat de acest roman, după cum am menţionat, iar Zeno Cosini, protagonistul poveştii lui Italo Svevo, devine un „Charlie Chaplin cetăţenesc”, cum l-a numit Benjamin Crémieux. Autorul nu s-a bucurat prea mult de celebritate, căci în 13 septembrie 1928 Italo Svevo moare într-un accident de automobil la Motta di Livenza, în provincia Treviso.

A doua întâlnire fundamentală pentru Svevo o reprezintă contactul cu opera lui Sigmund Freud şi cu psihanaliza. În 1911 l-a cunoscut și frecventat pe Wilhelm Stekel, un elev al lui Freud care se ocupa de relația dintre poezie și inconștient. În 1918 a tradus din germană, împreună cu nepotul Aurelio Finzi (fiul surorii Paola, care era şi medicul său personal), tratatul lui Freud Über den Traum (Despre vis), o versiune prescurtată a lui Traumdeutung. De asemenea, Bruno Veneziani, cumnatul său, la îndemnul doctorului Edoardo Weiss, a făcut şedinţe de psihanaliză cu Freud la Viena între 1912 și 1913. Figura cumnatului este cea care l-a inspirat pentru personajul Guido Speier, soțul frumoasei Ada Malfenti, care în roman este cumnatul lui Zeno Cosini.
Să nu uităm că, în Italia, psihanaliza a ajuns mai întâi la Trieste prin doctorul Edoardo Weiss (1889-1970), elev al lui Freud, fondatorul psihanalizei italiene. Umberto Saba nota, într-o scrisoare către Giacomo Debenedetti, că „Triestul este singurul oraş din Italia care are un medic ce se ocupă cu tratamentul psihanalitic: unul dintre cei mai buni elevi ai lui Freud şi un om extraordinar: doctorul Weiss”. Edoardo Weiss a publicat primul studiu apărut în Peninsulă în domeniul psihanalizei, şi anume Elementi di psicoanalisi (1931), care nu reprezintă numai o operă de divulgare ci, în mod esenţial, o lucrare de sistematizare a teoriilor freudiene, precum şi de evaluare critică a acestora sub diverse aspecte.


Traducerile în limba română

În limba române sunt traduse toate cele trei romane ale lui Svevo. Primul său roman, Una vita (1892), a apărut la noi sub titlul O viaţă, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, traducere de Maria-Luisa Copceag.
Al doilea roman, Senilità (1898), a avut parte de două versuni româneşti: Senilitate, Bucureşti, Ed. Univers, 1971, traducere de Florian Potra și Ștefan Delureanu, urmată de traducerea realizată de Smaranda Bratu Elian, Bucureşti, Editura Allfa, 2016.
Al treilea şi cel mai important roman, La coscienza di Zeno (1923), a fost cel dintâi tradus în română, în anul 1967: Conştiinţa lui Zeno, traducere de Constanța Tudor, cuvânt înainte de Ion Ianoşi, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967. A doua traducere datează din 1989: Conştiinţa lui Zeno, traducere de Constanţa Tănăsescu, Bucureşti, Univers, 1989. Aceasta a fost apoi reeditată în 2006: Conştiinţa lui Zeno, traducere şi note de Constanţa Tănăsescu, postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu, Iaşi, Polirom, 2006.
În 2021, la aniversarea a 160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo, Editura Humanitas fiction a oferit cititorilor români prima culegere amplă din povestirile sale: Viitorul amintirilor. Proză scurtă, traducere din italiană, repere biobibliografice, postfață și note de Mihai Banciu. Volumul cuprinde 19 nuvele selectate de Mihai Banciu, care ne-a oferit spre publicare alte șase povestiri de Svevo necuprinse în această culegere, pe care le puteţi citi pentru prima dată în limba română în revista noastră aici.


Primul roman psihanalitic din istoria literaturii

Capodopera lui Svevo, Conştiinţa lui Zeno, ocupă un loc distinct în Dicţionarul romanului central-european din secolul XX (Editura Polirom, 2022), coordonat de Adriana Babeţi, care cuprinde o serie de 256 de romane scrise de 197 de autori din 14 ţări.
Cartea lui Svevo este considerată primul roman psihanalitic din istoria literaturii, fiind pentru prima dată reprezentaţi aici un psihanalist, un pacient şi ședințele de psihanaliză. Expedientul narativ folosit prevede doi autori, întrucât prefața este a doctorului S. (psihanalistul), în vreme ce numeroasele pagini care urmează sunt preluate din jurnalul lui Zeno Cosini (pacientul), care şi-a scris autobiografia în scop terapeutic, la sugestia doctorului.
„În cele peste 400 de pagini pe care doctorul S. decide să le publice după ce, considerându-se complet vindecat, pacientul întrerupe brusc tratamentul – notează Adriana Babeţi în fişa de dicţionar a romanului – sunt recompuse, cu o fineţe introspectivă ieşită din comun, cele mai importante momente ale unui destin care, privit din exterior, este previzibil şi coerent. Cel ce acceptă să se expună acestui exerciţiu de autocunoaştere are, în momentul în care începe să scrie, peste 50 de ani. Pentru Zeno Cosini, înstăritul comerciant din Trieste, soţ şi tată aparent onorabil, evocarea copilăriei, tinereţii şi maturităţii este nu doar o soluţie terapeutică, ci şi un prilej de a coborî în cele mai ascunse pliuri ale inconştientului, pentru a afla cauza secretă a dezechilibrului său patologic”. [5]

«Boala e o convingere, iar eu m-am născut cu această convingere», mărturiseşte cu francheţe Zeno când ia decizia de a încerca să se vindece. Condiţia de bolnav este, aşadar, o certitudine cu care protagonistul aproape că s-a născut şi reprezintă un avantaj, pentru că sănătoşii nu se analizează şi nu se privesc în oglindă, fapt care explică afirmaţia că „doar noi, bolnavii, ştim câte ceva despre noi înşine”.
Astfel, de-a lungul a opt capitole cu dimensiuni şi funcţii inegale în economia volumului, Zeno Cosini îşi rememorează cele mai importante momente din viaţă: moartea tatălui, alegerea unei soţii, deschiderea unei afaceri. Este un personaj tipic începutului de secol XX, hedonist, plin de vicii: suferă de patima fumatului, pasiune cultivată de la o vârstă fragedă, aşa că prima probă rememorativă pe care i-o recomandă medicul este „analiza istorică a înclinaţiei spre tutun”. Fumatului excesiv i se alătură insaţiabilitatea erotică, resortul profund al acestor două forme de dependenţă fiind nevoia acută de afectivitate şi protecţie, pe care Zeno o manifestă încă din copilărie. El suferă deopotrivă de neputinţa de a hotărî pentru sine, fiind mereu influenţat în alegerile sale de alte personaje. Victimă a numeroase complexe, personajul lui Svevo este, şi din acest punct de vedere, fără doar şi poate, un pacient ideal pentru un psihanalist.
Cu toate acestea, după o perioadă de tratament, foarte fertilă după părerea doctorului S., Zeno Cosini renunţă la ședințele de psihanaliză, pe care le consideră inutile. La bătrâneţe, realizează că viaţa, cu bune şi cu rele, este pur şi simplu un fapt, nu o manifestare a unei boli, după cum pare a sugera psihanaliza: „Bineînțeles că nu sunt un prost şi îl scuz pe doctor de a fi considerat viaţa mea drept manifestarea unei boli! Viaţa seamănă puţin cu boala, aşa cum merge tărâş-grăpiş, şi-şi are ameliorările şi înrăutăţirile ei zilnice. Spre deosebire de celelalte boli însă, viaţa e întotdeauna mortală. Nu suportă tratamente. Ar fi ca şi cum am vrea să ne astupăm toate găurile trupului, luându-le drept răni. Am muri sufocaţi, îndată ce am începe tratamentul”.

Suspendat într-o dureroasă stare de interval, Zeno Cosini condensează polarităţile trăite dramatic de omul modern, pătruns de un pesimism nu tocmai lipsit de o bază reală chiar şi în zilele noastre: „Viaţa noastră de astăzi e contaminată de la rădăcini. Omul a luat locul arborilor şi al animalelor şi a contaminat aerul, a corupt văzduhul. Se poate întâmpla chiar şi mai rău. S-ar putea ca acest trist şi activ animal să descopere şi să pună în slujba lui şi alte forţe. Deasupra capetelor noastre pluteşte o asemenea ameninţare. Şi va avea, ca urmare, o sporire a… numărului oamenilor. Fiecare metru pătrat de pământ va fi ocupat de un om. Cine ne va vindeca de lipsa de aer şi de spaţiu? Numai gândindu-mă la asta simt  că mă sufoc”.
Înrudit cu protagoniştii celorlalte două romane ale lui Svevo, Alfonso Nitti (din O viaţă) şi Emilio Brentani (din Senilitate), dar şi cu naratorul din Bătrânul (romanul rămas neterminat, care urma să continue Conştiinţa…), Zeno Cosini este „unul din cele mai dilematice personaje ale prozei moderne”, după cum îl defineşte Adriana Babeţi. În acest sens, o cheie interpretativă a personajului ne-o oferă Svevo însuşi în Profilul autobiografic la care am făcut deja referire: „Zeno e, evident, fratele lui Emilio şi Alfonso. Se deosebeşte de ei prin vârsta mai înaintată şi prin bogăţie. S-ar putea lipsi să se zbată pentru existenţă, stând liniştit şi contemplând cum ceilalţi luptă. Dar e nefericit că nu poate lua parte şi el la ea. E poate chiar mai abulic decât ceilalţi doi. Trece neîncetat de la hotărârile cele mai eroice la înfrângerile cele mai surprinzătoare. Se căsătoreşte şi chiar iubeşte fără să vrea. Îşi petrece viaţa fumând mereu ultima ţigară. Nu munceşte când ar trebui, ci atunci când ar fi mai bine să se abţină. Îşi adoră tatăl şi-i face viaţa şi moartea profund nefericite. Se apropie mult de o caricatură această reprezentare şi, pe drept, Crémieux îl pune alături de Charlot, căci, ca şi el, Zeno se poticneşte în toate. Dar, abandonându-l pe Zeno după ce l-am văzut mişcându-se, e vădită impresia de efemer şi inconsistent în ce priveşte voinţa şi aspiraţiile noastre. Şi acesta e destinul tuturor, de a se amăgi pe ei înşişi asupra naturii propriilor dorinţe, pentru a atenua durerea dezamăgirilor pe care viaţa le aduce cu ea.” [6]
Deşi numeroşii exegeţi l-au numit pe autorul Conştiinţei lui Zeno „un Proust italian”, deşi mereu sunt evidenţiate similitudini cu Joyce, devotatul prieten al scriitorului triestin şi promotor neobosit al operei acestuia, familia din care descinde Zeno este, fără doar şi poate, după cum subliniază Adriana Babeţi în fişa de dicţionar, cea a eroilor lui Robert Musil, Hermann Broch, Franz Kafka, Stefan Zweig şi Joseph Roth. Aceeaşi contextualizare central-europeană funcţionează optim atunci când sunt analizate modalităţile narative şi tipul de rememorare la care apelează Svevo, urmând ciudatele trasee ale conştiinţei protagonistului său.

NOTE

1. Italo Svevo, Profilo autobiografico, Edizioni Studium, Roma, 1993. În româneşte, Profil autobiografic, în „Secolul XX”, 1979, nr. 1-2-3, trad. de Ştefan Delureanu. Citatul nostru apare în vol. Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă, coord. Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 105-114.
2. Ibidem, p. 105.
3. Ibidem, p. 106.
4. Din Corespondenţa lui James Joyce, traducere de Radu Lupan, Editura Art, 2012.
5. Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, coord. Adriana Babeţi, Editura Polirom, Iaşi, 2022, p. 218.
6. Italo Svevo, Profil autobiografic cit., p. 113.