Aurel Cosma Junior: Urme de viaţă italiană în Banat (III)

Continuăm proiectul interdisciplinar Prezenţa italiană în Banat al revistei noastre, iniţiat de Afrodita Carmen Cionchin în colaborare cu istoricul Ionel Cionchin, prin aportul lui Aurel Cosma Junior (1901-1983, Timişoara) la această direcţie de cercetare.
Publicăm aici ultima parte a studiului intitulat Urme de viaţă italiană în Banat (1939). Textul însoţit de nota introductivă a autorului este preluat din Fondul familial Aurel Cosma de la Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale ale României, nr. 124. Acest material a stat la baza seriei de articole Urme de viaţă italiană în Banat, care a apărut în ziarul „Dacia” din Timişoara, ca şi a broşurii cu titlul Reminiscenţe italo-bănăţene, publicată în acelaşi an 1939.


(În imagine, principele Eugenio de Savoia)


Renaşterea Banatului

Tratatul de la Carloveţ n-a adus însă liniştea sperată. Turcii nu s-au putut împăca cu noua situaţie şi porniră din nou la luptă. Ei au fost definitiv zdrobiţi şi scoşi din Banat abia în anul 1718, când principele Eugen de Savoia i-a bătut şi i-a alungat până în Balcani. Pacea ratificată în 1718 la Passarovitz a inaugurat o nouă eră în viaţa Banatului. Biruitorul Principe Sabaudo l-a încredinţat apoi pe contele Mercy cu reorganizarea şi administrarea provinciei. La această muncă grea de reînvigorare şi reconstrucţie economică Italienii şi-au dat larga lor contribuţie de muncă şi de jertfe materiale. Arhitecţii, industriaşii, comercianţii şi coloniştii italieni stabiliţi în Banat au ridicat la scurtă vreme pe acest loc al interminabilelor războaie o provincie prosperă şi admirată de toată lumea. Poate puţin o ştiu că renaşterea Banatului se datorează în covârşitoare parte braţelor neobositoare şi geniului italian.   
După plecarea Turcilor starea provinciei era dezastruoasă. Totul era pustiu şi devastat, iar de agricultură şi industrie nici nu se mai pomenea, în afară de manufactura casnică şi de mica producţie agricolă a Românilor care au rămas lipiţi pământului suportând toate fărădelegile la cari erau obişnuiţi deja prin pilda strămoşilor.


Coloniştii italieni

Prima grijă a contelui Mercy era să asigure liniştea provinciei din punct de vedere militar, după aceea să treacă la realizarea marilor sale planuri de repopularea satelor părăsite şi de înfiinţarea noilor aşezăminte comunale prin colonizări de italieni, germani, francezi şi spanioli. După o statistică din vremea aceea publicată de Griselini populaţia provinciei se compunea din 183.450 Români, 78.780 Sârbi, 8.683 Bulgari, 5.272 Ţigani, 363 Evrei şi 43.201 colonişti aduşi din Alsacia şi din Italia. Numărul Românilor era în realitate mult mai mare, deoarece ei stăteau în majoritatea lor ascunşi de groaza războaielor seculare în pădurile şi regiunile muntoase, până unde nu puteau pătrunde autorităţile pentru recensământ. În ceea ce priveşte pe sârbi, aceştia au venit în Banat în 1690 sub conducerea patriarhului lor Arsenie Cernovici, când se refugiaseră din Balcani de frica Turcilor. Nu se poate preciza numărul coloniştilor după locul lor de origine. În general însă Alsacienii, fiind agricultori, s-au stabilit la ţară, iar Italienii ocupându-se mai mult cu industria şi comerţul s-au aşezat în oraşe. Din aceşti Alsacieni s-a format populaţia germană de Şvabi de azi, iar Italienii abia au mai rămas, deoarece marea lor parte au plecat la izbucnirea noului război turcesc, iar unii din ei au căzut victime ciumei şi boalelor provocate de clima insalubră şi de imensitatea mlăştinoasă a şesurilor bănăţene. Puţini supravieţuitori s-au contopit în populaţia indigenă.
Una dintre cele mai importante colonii de italieni era cea din comuna Carani, care fu numită după numele contelui Mercy. Colonii italiene se mai formară şi în satele din jurul Ciacovei, apoi la Moldova, Ghiroda, Omor, Mehala, Freidorf şi aiurea. Ei au fost aduşi mai cu seamă din nordul Italiei, cu scopul de a introduce în Banat creşterea viermilor de mătase şi cultivarea orezului.


Industria mătasei

Centrul industriilor de mătasă era lângă cetatea Timişoarei, în suburbiul numit şi astăzi Fabric. Actuala stradă a mătăsarilor era pe vremuri locuită de Italieni, cari au plantat-o cu pomi de duzi şi se ocupau intens cu producerea gogoşilor de viermi pentru industriile de mătasă pe cari le-au înfiinţat după modelul nord-italic.
Abatele Clemente Rossi, originar din Mantova, care a venit aici în fruntea primilor colonişti, ne informează despre multe lucruri interesante în cărţile sale De Italorum in Banatuo existentium origine et parochiae errectione narratio şi Catalogus in Banatu habitantum. El n-a fost numai fondatorul comunei italiene din Carani şi primul ei paroh, ci mai ales directorul tuturor întreprinderilor de mătasă, pe cari le îndruma şi le controla. Rezultatele satisfăcătoare ale celor dintâi ani de producţie au determinat noui colonizări de italieni şi întinderea plantaţiilor de duzi de-a lungul multor aleie şi drumuri până în cele mai extreme colţuri ale provinciei. Contele Mercy a dat o importanţă atât de mare acestor plantaţii, încât a introdus chiar pedeapsa cu moartea împotriva culpabililor cari distrugeau duzii. Ea s-a aplicat în câteva rânduri făcându-se execuţia capitală la faţa locului.
Mătasa fabricată la Timişoara a devenit în curând foarte renumită şi ea a început să fie vândută în ţări variate şi îndepărtate. Chiar împăratul i-a dăruit soţiei sale Elisabeta Cristina mătasă bănăţeană pentru confecţionarea rochiilor ei. Cele dintâi produse erau însă întrebuinţate pentru scopuri eclesiastice.


Alte industrii şi culturi

Pe lângă aceste industrii s-au mai fondat în cartierul Fabric şi alte stabilimente, cum erau ţesătoriile de textile şi ateliere pentru prelucrarea lânii, o moară de ulei şi o fabrică de hârtie. Toate acestea au fost organizate şi conduse de specialişti italieni.
O mulţime de maeştri italieni s-au mai aşezat în diferitele centre, alăturându-se meseriaşilor indigeni care aveau în Banat o tradiţie corporativă încă din vremea premergătoare ocupaţiilor turceşti.
Tot astfel s-au mai făcut numeroase plantaţii de vie, mai ales în regiunea Lugojului şi a Vârşeţului, populaţia autochtonă învăţând de la coloniştii italieni nouile metode de viticultură.
Cea mai răspândită şi intensivă îndeletnicire a coloniştilor italieni era însă cultivarea orezului, care a ajuns să se extindă pe un plan extrem de larg. S-au făcut astfel de însămânţări în jurul multor sate, iar rizierele au devenit întreprinderi foarte rentabile. O astfel de rizieră model era cea din comuna Ghiroda făcută de cultivatori milanezi.


Construcţii şi lucrări publice

În afară de colonizările propriu zise mai putem aminti şi venirea în Banat a numeroşilor arhitecţi şi tehnicieni italieni, cari au realizat aici opere monumentale ale căror splendoare şi utilitate şi azi este admirată şi apreciată de toată lumea.
Catedrale şi biserici, casarme şi spitale, edificii publice pentru comandamentele militare şi autorităţile administrative, primării şi şcoli, câte s-au ridicat atunci în diferitele oraşe şi comune ale Banatului aproape toate au fost construite de ingineri italieni.
Canalizarea şi alimentarea cu apă a Timişoarei tot ei au făcut-o prima oară. În cartierul Fabric au zidit o moară şi o instalaţie mecanică pentru scoaterea şi curăţirea apei din Fluviul Bega, canalizând-o subteran apoi în toate direcţiile oraşului. Tot astfel au introdus şi căi de scurgere pentru murdării, asigurând Timişoarei prin aceste lucrări edilitare o viaţă mai igienică.
Cele mai importante şi mari realizări italiene au fost însă canalizarea şi tăierea unei noui albii fluviului Bega, transformându-l într-un mijloc de transport util şi ieftin, mai ales pentru lemnele de construcţie şi de foc cari se aduceau din regiunile păduroase ale Banatului. Tot atât de însemnate erau şi lucrările inginerilor italieni pentru uscarea câmpiilor mlăştinoase, făcând din ele pământuri productive şi eliminând în acelaşi timp cauzele principale ale insalubrităţii climei.
Nu este locul aici să înşir toate eforturile depuse de munca şi geniul italian pentru ridicarea şi propăşirea Banatului. Ele ar putea fi expuse cu lux de amănunte într-un studiu mai vast şi mai documentat. Totuşi, din examinarea chiar fragmentară a realizărilor amintite, putem trage concluzia că poporul italian a fost un factor hotărâtor în străduinţele de renaştere şi de progres ale provinciei Banatului.


Plecarea Italienilor

După două decenii de muncă pacinică şi roditoare, semnele războiului se iviră din nou pe orizontul planurilor de răzbunare ţesute de Turci. Banatul a fost din nou ameninţat, iar coloniştii înspăimântaţi de perspectivele periculoase ale unei invaziei duşmane au început să-şi lichideze afacerile. Germanii, cari erau ataşaţi ca şi Românii de pământul pe care îl munceau, nu puteau fugi nicăieri. În schimb coloniştii italieni, în cea mai mare parte ingineri, industriaşi şi comercianţi, aveau mai multă mobilitate pentru soldarea intereselor lor şi puteau mai uşor să părăsească provincia. Astfel se explică plecările coloniştilor italieni, ale căror urme de muncă şi de viaţă şi azi se mai văd pe toată întinderea Banatului.
În 1738 armata Sultanului a trecut deja Dunărea şi era în drumul său de recuceriri. Eroismul italian s-a validitat şi de data aceasta. În castelul de la Mehadia trupele de sub conducerea contelui Piccolomini au ţinut piept inamicului, iar maiorul Miseroni îşi pierdu vieaţa în luptele pentru apărarea fortului Elisabeta. Atacurile Turcilor au fost însă respinse de regimentele de cavaleri comandate de contele Filippi. Ostilităţile au continuat mai bine de un an, până s-a încheiat în septembrie 1739 pacea de la Belgrad care a readus epoca de linişte pentru Banat.
Industriile de mătasă şi-au reînceput lucrările sub conducerea abatelui Rossi, iar Italienii, cari au înfruntat primejdia războiului şi au rămas pe loc, şi-au continuat activitatea în diversele ramuri economice. Mulţi din ei au fost însă decimaţi de ciuma care se abătu asupra provinciei în anii 1738-1740.


Reluarea activităţii şi exploatarea minelor

După liniştirea evenimentelor şi trecerea boalelor epidemice lumea şi-a reluat firul vieţii normale. În afară de celelalte domenii de activitate deja cunoscute, au fost din nou aduşi alţi muncitori italieni pentru exploatarea minelor de fier, de plumb, de cupru şi argint cari stăteau neatinse în subsolul regiunilor de la Oraviţa. Românii din judeţul Caraş cari lucrează astăzi în diferitele galerii subterane au învăţat meşteşugul scoaterii şi exploatării minereurilor de la aceşti mineri italieni cari au venit acum două secole să dea un nou avânt refacerii economice a Banatului. Amintirea vieţii lor şi azi mai trăieşte în povestirile bătrânilor din acele părţi.
Din cauza spaimei provocate de ciumă, autorităţile au luat măsuri pentru purificarea atmosferei. Au continuat lucrările de eliminarea apelor stătătoare, iar faimoasa rizieră de la Ghiroda a fost desfiinţată ca aerul din jurul Timişoarei să nu fie infectat de mirosul terenurilor de orez. Vechii colonişti italieni au fost nevoiţi să se mute de aici în hotarul comunei Omor unde au continuat să cultive orezul care ajunsese la un preţ de producţie mult mai ieftin decât în Italia.


Baronul Iosif de Brigido

O nouă perioadă de înflorire şi de participare activă a Italienilor la îmbunătăţirea stării lucrurilor în Banat a început abia sub baronul Iosif de Brigido, care a fost chemat la conducerea provinciei în 1774, după ce împăratul Iosif al II-lea se convinsese personal cu ocazia călătoriei sale în Banat de nevoia unor măsuri urgente pentru fortificarea şi refacerea părţilor sudice ale împărăţiei sale.
Pentru noi, în afară de zelul pe care l-a depus baronul de Brigido şi de stăruinţa sa de a înălţa Banatul la rangul unei provincii moderne şi bine administrate, mai are o însemnătate extrem de mare faptul că l-a adus cu sine pe veneţianul Francisc Griselini, care cutreierând în decursul câtorva ani toată întinderea Banatului şi toate satele lui, a făcut notiţe şi a desemnat prima hartă geografică completă şi detailată a acestei provincii. Lucrarea lui Griselini scrisă în limba germană şi italiană, cu numeroasele ei gravuri şi schiţe ilustrate, constituie pentru noi un document şi o cronică fidelă a vremii aceleia despre care altminteri prea puţine informaţiuni am fi avut.


Griselini despre Banat

Griselini a stat în Banat între 1774 şi 1777, fiind colaborator intim al amicului său Brigido pe timpul cât îndeplinea acesta funcţiunea de guvernator administrativ al provinciei. În cursul cercetărilor sale Griselini, după cum mărturisea în lucrarea sa, a fost plăcut surprins să găsească în Banat un popor care vorbea o limbă atât de asemănătoare celei italiene şi care îşi trăgea originea de la aceeaşi străveche Romă ca şi naţiunea italiană. L-a pasionat atât de mult viaţa şi obiceiurile poporului nostru, încât le-a studiat şi le-a comentat însă amănunţit. De aceea pentru Românii bănăţeni cartea lui Griselinii nu este numai o cronică autentică cu date istorice şi etnografice, ci este o impresionată afirmare a legăturii italo-române, care şi-a aflat expresie în toate timpurile.


Viaţa lui Griselini

Griselini e mai cunoscut în Banat decât în propria sa patrie, iar locuitorii acestei provincii îi păstrează un cult plin de veneraţie. Viaţa lui a fost foarte zbuciumată, iar moartea i-a fost tragică. Despre ea s-ar putea scrie o carte întreagă. De aceea nu voi aminti aici decât puţine lucruri, având intenţiunea de a mă ocupa cu altă ocazie despre viaţa şi activitatea sa. Cred util să fixez doar câteva date biografice, fiindcă numele său nu-l găsim nici măcar pomenit în marea enciclopedie italică.
Francisc Griselini, născut la Veneţia în ziua de 12 August 1717, a fost fiu de burghezi săraci cari n-au putut să-l trimită la altă învăţătură decât la seminar, acordându-se cu mai multă uşurinţă burse pentru studiile teologice. Calităţile sale de bun desenator i-au deschis însă alte drumuri. A îmbrăţişat cariera de cartograf, care îi aducea şi venituri suficiente. Pe vremea dogelui Marco Foscarini a restaurat vechile lucrări de cartografie din palatul ducal. A activat apoi ca ziarist şi a publicat mai multe lucrări şi studii geografice, istorice şi economice. Era în acelaşi timp un savant al ştiinţelor naturale şi un pasionat botanist. Diverse Academii italiene şi străine l-au primit sub cupola lor. Făcând mai târziu cunoştinţă cu baronul de Brigido, acesta îl convinse pe Griselini să-l însoţească în Banat. Astfel a ajuns la vârsta de vreo de 60 de ani să-şi prepare importanta sa lucrare despre istoria politică şi naturală a Banatului Timişan, pe care o tipări simultan la Viena în limba germană şi la Veneţia în limba italiană în anul 1780. Apoi se întoarse în patria sa şi se stabili la Milano, unde ocupă o funcţiune de secretar la o societate economică. Nu peste mult înnebuni, iar în 1783 decedă în ospiciul «Fate bene fratelli». Umbra uitării s-a depus de atunci peste memoria lui Griselini.


Încheiere

N-aşi mai vrea să completez această conferinţă şi în alte amănunte din viaţa şi activitatea Italienilor în Banat. Din cele puţine câte am expus rezultă îndeajuns că legătura între poporul nostru din Banat şi naţiunea italiană a existat întotdeauna, iar cultura adusă din Italia a găsit aici un teren fecund de afirmare.
Astăzi când depănăm firul istoriei ca să brodăm din el icoanele relaţiilor noastre din trecut, ar trebui să le dăm acestor imagini scumpe şi nepieritoare toată importanţa şi splendoarea, ca pe fondul lor să imprimăm noua unire de gândire şi simţire italo-română.