Vincenţiu Babeş, cărturar de seamă al secolului al XIX-lea

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat personalităţii lui Vincenţiu Babeş (1821-1907), unul din cei mai de seamă cărturari ai secolului al XIX-lea. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

Slujindu-şi cu devotament neamul ca avocat, istoric, filosof, publicist, scriitor, om politic, luptător pentru libertatea şi unitatea neamului, poliglot (cunoscător al mai multor limbi: româna, germana, maghiara, franceza, latina, slavona, sârba), Vincenţiu Babeş (1821-1907) a fost unul dintre cei mai de seamă cărturari ai secolului al XIX-lea.
Vincenţiu Babeş s-a născut la 1 ianuarie 1821 în satul Hodoni, comuna Satchinez, aşa cum rezultă din Matricola Botezaţilor: „S-a născut pruncul parte bărbătească în luna ianuarie, ziua 1 a anului de mai sus. Tatăl pruncului, Grigore Babeş, mama Ana, locuitori ai satului Hodoni… şi s-au dat pruncului numele Vichentie, naşul lui a fost Ion Miloş». [1] Tatăl pruncului, Grigore Căluşer din Moşniţa, fusese înfiat de Iacob Babeş, ţăran înstărit din Hodoni.
După absolvirea în 1830 a şcolii primare din satul natal, Vincenţiu Babeş a urmat cursurile gimnaziale şi liceale din Timişoara, Karlovitz şi Seghedin, apoi între anii 1841-1843 cursurile „pedagogice-teologice” ale Seminarului-preparandie din Arad şi, între anii 1843-1845, dreptul la Universitatea din Pesta. În iulie 1848 a trecut „rigurosul”, adică examenul de capacitate care acorda deplină competenţă profesională.
În perioada anilor 1846-1848, Vincenţiu Babeş a funcţionat la „Tabla Regească” din Arad ca asistent al judecătorului Constantin Ioanovici. În aceeaşi perioadă (23 septembrie 1846 – iulie 1848), Vincenţiu Babeş a fost desemnat profesor suplinitor la Preparandia din Arad.
La 23 mai 1849, Vincenţiu Babeş a fost numit inspector al şcolilor româneşti de confesiune ortodoxă din comitatul Caraş şi din graniţa militară românească din Banat. În funcţia de director districtual, Vincenţiu Babeş s-a preocupat de organizarea raţională a învăţământului sătesc. Era convins că instrucţia îşi atinge scopul numai dacă se face în limba maternă, limba română contribuind la păstrarea fiinţei naţionale: „Aceste trei milioane de români (din Imperiul habsburgic, s.n.) nu sunt lipsiţi de conştiinţa semnificaţiei politice şi naţionale a istoriei lor, nici nu sunt, cum ar vrea să acrediteze duşmanii românismului în Orient, pe jumătate barbari – nu, nicidecum, ei nu se găsesc în urma nici uneia din naţiunile conlocuitoare în ceea ce priveşte cultura generală precum şi dezvoltarea politică şi naţională; ei şi-au păstrat excelentul lor geniu romanic întru totul nealterat, ei au una şi aceeaşi limbă frumoasă, cultivată în toate direcţiile în mod perfect, aceeaşi limbă care în Moldo-Valachia este de totdeauna limba oficială şi de circulaţie generală, şi a cărei supremă desăvârşire literară se datorează mai ales românilor învăţaţi din Austria» [2]. De altfel, în timpul vieţii, Vincenţiu Babeş a militat pentru dezvoltarea învăţământului românesc, a întreţinut raporturi strânse cu reuniunile învăţătoreşti, cu dascălii pe care i-a sprijinit în tipărirea programelor şi manualelor şcolare.

La sfârşitul anului 1849, Vicenţiu Babeş a plecat la Viena unde a ocupat un post în justiţie. În anul 1851, s-a căsătorit cu Sofia Goldscheider, cu care a avut mai mulţi copii: Aurel, Victor, Alexandru, Anghelina, Emil, Sever, Titus şi Cornel.
Vincenţiu Babeş a ocupat funcţii dintre cele mai înalte la Curtea Imperială Habsburgică: în 1851 a fost numit secretar la Curtea Supremă de Justiţie şi Casaţie din Viena, în 1859 a fost secretar aulic imperial, în 1862 referent pentru cauzele criminale la Cancelaria aulică a Ungariei din Viena, în 1863 a fost jude suprem la Tabla Regească din Pesta.
După izbucnirea revoluţiei de la 1848, Vincenţiu Babeş s-a angajat în primele acţiuni de natură politică. La 24 aprilie 1848 a semnat o circulară a comunităţii ortodoxe din Arad, în calitate de secretar, prin care se solicita rezolvarea în favoarea românilor a problemelor ierarhiei bisericeşti. Circulara a avut un rol pozitiv în rândul intelectualităţii române care a ţinut o adunare la Pesta, în ziua de 3/15 mai 1848.
Aflat la Pesta în vara anului 1848, Vincenţiu Babeş a publicat articole în „Amicul poporului”, gazetă condusă de Sigismund Pop, i-a cunoscut pe deputaţii Ioan Dragoş şi Andrei Şaguna, a intrat în legătură cu alţi reprezentanţi ai românilor, luptători pentru dreptate şi libertate naţională. În toamna anului 1848, Vincenţiu Babeş a trecut prin mai multe sate bănăţene pentru „calmarea” locuitorilor şi lămurirea acestora privind măsurile guvernului.
În perioada anilor 1849-1850, Vincenţiu Babeş a fost iniţiatorul mai multor memorii şi petiţii adresate împăratului şi altor autorităţi, prin care cerea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi din imperiu.   
Unirea Principatelor Române în 1859 şi instaurarea „regimului liberal” în imperiu a fost un moment de cotitură în activitatea politică a lui Vincenţiu Babeş. În anul 1860 a publicat la Viena broşura Die Sprach – und Nationalitäten frage in Osterreich von einem Rumänien, republicată în limba română în acelaşi an la Viena, lucrare în care-şi exprima ideile politice, stăruind asupra egalităţii în drepturi a tuturor naţionalităţilor din imperiu, unirea românilor din imperiu într-un singur bloc naţional şi combătând tendinţele de orientare dualistă. În perioada anilor 1860-1861, la Viena, Vincenţiu Babeş a participat la întrunirea reprezentanţilor tuturor românilor din imperiu, a redactat suplica doleanţelor românilor pe care a înaintat-o împăratului la 10 decembrie 1860. În februarie 1861, Vincenţiu Babeş a adresat opiniei publice apusene o informare prin care demonstra necesitatea emancipării naţionale a românilor din Imperiul austriac, aducând ca argument numărul românilor, greutatea sarcinilor suportate, ardoarea năzuinţelor de libertate şi gradul de conştiinţă naţională. Materialul tradus în limba franceză a fost publicat în ziarele „La Patrie” şi „La Presse”, iar alte articole au fost publicate în ziarul belgian „Le Nord” şi în alte gazete ale vremii.

Principalele direcţii în care s-a orientat Vincenţiu Babeş în anii 1861-1867 au fost activitatea parlamentară, separarea ierarhiei bisericeşti a românilor, acţiuni pe plan cultural şi publicistic. Ales deputat în cercul român din Sasca Montană, comitatul Caraş, Vincenţiu Babeş a apărat cu consecvenţă drepturile românilor. În anul1865, a lansat un manifest prin care îi îndemna pe români să participe la vot pentru a-şi alege reprezentanţii. Ales din nou deputat la Sasca Montană, Vincenţiu Babeş a continuat lupta de emancipare naţională, a protestat împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei şi a conlucrat cu deputaţii sârbi la un proiect comun de lege a naţionalităţilor. În 1864 li s-a recunoscut românilor ortodocşi mitropolie proprie, iar Vincenţiu Babeş a avut un rol hotărâtor în reorganizarea acesteia.
După instaurarea regimului dualist în 1867, Vincenţiu Babeş a militat pentru crearea unui partid politic românesc. A avut un rol principal în pregătirea şi constituirea, în 1869, a Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, al cărui program l-a alcătuit: lupta pentru o reglementare a problemei naţionale în forma preconizată de deputaţii români şi sârbi; respingerea anexării Transilvaniei la Ungaria; adoptarea principiilor liberalismului şi democraţiei în municipii şi viaţa politică etc.
În cadrul Parlamentului, deputatul Vincenţiu Babeş a avut o atitudine activă combătând legea naţionalităţilor votată de Dietă în 1868, a susţinut principiul votului universal şi secret şi al folosirii limbii române în comitatele româneşti.
La sfârşitul deceniului al VIII-lea, Vincenţiu Babeş a militat pentru făurirea unui partid politic unic al românilor din Transilvania şi Banat. Activitatea sa susţinută s-a concretizat în anul 1881, când a luat fiinţă Partidul Naţional Român prin unirea celor două partide din Transilvania şi Banat. Vincenţiu Babeş a fost ales membru al Comitetului Central Electoral încă de la înfiinţare, iar în anul 1890, preşedinte al Comitetului Central al Partidului Naţional Român. Din cauza unor dispute privitoare la întocmirea Memorandului şi înaintarea acestuia autorităţilor, Vincenţiu Babeş a intrat în conflict cu majoritatea conducătorilor partidului şi în anul 1892 a fost nevoit să se retragă din comitet: „La întrunirea Comitetului Central ţinută în 21 şi 22 ianuarie 1892, fiind bolnav şi decis să se retragă din activitatea politică, Vincenţiu Babeş nu a mai participat, ceea ce echivala cu sfârşitul unei îndelungi şi neobosite activităţi închinate poporului român din imperiul habsburgic”. [3]    

Vincenţiu Babeş s-a afirmat şi în publicistica secolului al XIX-lea. În primele încercări poetice, din perioada liceului, Vincenţiu Babeş a fost preocupat de soarta poporului său: „Fiinţă cerească / al fericirii izvor / fă să-nflorească / românul nostru popor”. În anul 1843, a publicat mai multe epigrame în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, revistă condusă de George Bariţiu.
Originar dintr-un sat bănăţean, bun cunoscător al vieţii grele a ţăranului român pe care-l dorea scăpat din lanţurile robiei, Vincenţiu Babeş a publicat poeziile Cerşetorul, Naciunea fără nacionalitate, Cîntec despre dare, apărute în „Amicul poporului”: «Nu-i în ţară dreptate / Nici vre-o frică de păcate / Eu fac drumuri şi punţi grele / Şi însumi vamă dau la ele. / Nu mi-e mamă astă ţară / Ci măştioane prea amară / Fă Doamne, o strămutare / Fă cum şti, şi-mi dă scăpare». [4] În aceeaşi revistă Vincenţiu Babeş a publicat articolul O şedinţă a casei reprezentanţilor, un eseu privind poporul român şi limba română contestate şi ridiculizate de unii reprezentanţi ai revoluţiei maghiare. După înfrângerea revoluţiei, Vincenţiu Babeş a publicat studii şi articole privind limba şi naţionalitatea românilor din Austria în gazetele „Concordia”, „Osterrreichische Zeitung” etc.
Perioada de maximă activitate publicistică a lui Vincenţiu Babeş s-a desfăşurat la „Albina”, gazetă al cărei fondator a fost, apărută în anul 1866 la Viena, în capitala imperiului.
După trei ani, în anul 1869, Vincenţiu Babeş a fost obligat de autorităţile austriece să mute redacţia gazetei „Albina” la Pesta, cea de-a doua capitală a imperiului. Ziar de avangardă al neamului românesc, „Albina” aborda aspecte economice şi culturale ale naţiunii române, condamna dualismul austro-ungar, urmărea unitatea spirituală a tuturor românilor şi milita pentru autonomia Transilvaniei. În jurul gazetei „Albina” s-au adunat  condeieri de seamă ai neamului românesc, „mulţi bărbaţi luminaţi ai naţiunii”: Pavel Rotariu, George Popa, Iulian Grozescu, Atanasie Marinescu, Gruia Murgu Liuba, Paul Vasici, Simion Mangiuca, Ilie Trăilă, Mihai Eminescu, Visarion Roman ş.a. Cu un tiraj de circa 1000 de exemplare, gazeta „Albina” a fost răspândită în toate ţinuturile româneşti din Imperiul austro-ungar şi cu deosebire în Banat.
Supravegheată îndeaproape de autorităţile maghiare, acuzată de trădare, tulburarea ordinii, a păcii şi armoniei între naţionalităţile care locuiau în Ungaria, redacţia „Albina” a fost implicată în mai multe procese, unele acuzându-l direct pe Vincenţiu Babeş. Suspectată de autorităţi pentru activitate politică periculoasă statului, dar confruntată şi cu unele greutăţi interne, gazetă „Albina” şi-a încetat apariţia la sfârşitul anului 1876. În ultimul număr se preciza că „nu se poate să nu fi pătruns şi să nu fi încolţit şi prins rădăcini în piepturile române şi ele vor răsări şi vor dezvolta ramuri puternice şi vor arăta calea vieţii, calea din robia Vavilonului spre pământul făgăduinţei, spre România şi împărăţia gintei lui Traian”. [5] 
Cărturarul bănăţean, locuind la Budapesta, a sprijinit gazeta „Luminătoriul” şi a fost unul din fondatorii cotidianului „Dreptatea” apărut la Timişoara la începutul anului 1894. Într-un articol publicat în 1880, în gazeta „Luminătoiul”, Vincenţiu Babeş deplângea soarta naţiunii române din imperiul dualist: „Cine se mai simte bine, se mai simte fericit în această ţară? /…/ De una mie de ani abia foarte puţine şi foarte scurte momente poporului român i-a fost permis a răsufla, pe când toate celelalte, mai sus amintite popoare, perindându-se şi respectiv aliindu-se, pe întrecute ne-au apăsat, stors, sugrumat”. [6] Până aproape de sfârşitul vieţii, Vincenţiu Babeş a fost un colaborator fidel al unor publicaţii ale timpului: „Tribuna”, „Gazeta”, „Familia”, „Romänische Revue” etc.  

Originea, limba, istoria culturală şi religioasă a neamului românesc au fost preocupări majore ale cărturarului bănăţean. În lucrarea Die Sprach – und Nationalitätenfrage in Oesterreich von einem Romänen, apărută în 1860 la Viena şi republicată în acelaşi an în limba română cu titlul Causa limbelor şi naţionalităţilor în Austria petraptată de Unu românu, Vincenţiu Babeş a susţinut egalitatea popoarelor imperiului şi a combătut cu vehemenţă dualismul: „tulburările sociale şi politice ce ar putea avea loc în cazul că ungurilor li s-ar admite dualismul, pe baze istorice, cum stăruiau ei din răsputeri”. [7]
Un alt volum publicat a fost Istoria lui Petrus Bod, Brevis valachorum Transylvaniam incolentium Historia (1764), un manuscris pe care l-a reprodus în 25 de exemplare litografiate în anul 1890. Intrat în circuitul istoriografiei româneşti, manuscrisul consemnează concepţia pastorului calvin privind originea românilor, limba, cultura şi religia lor. În anul 1897, învăţatul bănăţean a reprodus prin litografiere un manuscris în limba maghiară despre români intitulat Memoriul – manuscris al contelui Emeric Mikó despre români.
În anul 1886, eruditul bănăţean a publicat lucrarea Notiţe biografice asupra vieţii şi activităţii decedatului membru al Academiei Române, Andrei Mocioni (Mocionyi. [8] Lucrarea este de o deosebită importanţă pentru Istoria modernă a românilor, o monografie privind viaţa şi activitatea unui ilustru bănăţean, prieten şi protector al autorului. În lucrare au fost abordate acţiuni de luptă comună pentru drepturi, libertăţi, obiective, speranţe politice ale românilor dintr-un imperiu în agonie.
Convins de necesitatea unor dovezi în favoarea autohtonismului, permanenţei şi continuităţii neamului românesc pe teritoriul ancestral, Vincenţiu Babeş, cu sprijinul Academiei Române, în anii 1883-1884, a întreprins săpături arheologice în localitatea bănăţeană Jidovin, impropriu numită azi Berzovia. Având concursul arheologului Toma Károly, săpăturile au scos la iveală o aşezare dacică peste care s-au suprapus un castru şi o aşezare romană: „acele părţi muntoase până astăzi ascund în sânul lor în toată privinţa cele mai bogate tezaure istorice şi arheologice, ca tot atâtea mărturii clasice asupra originii şi continuităţii locuinţelor poporului român din acea parte a Daciei Traiane”. [9]  
Remarcabil om de cultură, Vincenţiu Babeş a fost membru fondator şi a făcut parte din conducerea unor societăţi cultural-ştiinţifice: membru de onoare al Asociaţiei „ASTRA” – din 1862, membru de onoare al „Asociaţiei pentru limba şi cultura poporului român din Bucovina”, membru ales al „Asociaţiei pentru cultura poporului român” Arad, membru onorific al Consistorului Mitropolitan Şcolar, membru al «Societăţii Literare Ronâne» DIN 1866 şi apoi al „Societăţii Academice Române” (Academia Română).
Începând cu anul 1902, Vincenţiu Babeş a avut grave probleme de sănătate. După o viaţă îndelungată de peste 86 de ani, Vincenţiu Babeş s-a stins la 3 februarie 1907 la Budapesta şi a fost înmormântat în cripta familiei de la Albertfalva (lângă Budapesta).

Prin ampla şi îndelungata activitate desfăşurată pe multiple planuri pentru emanciparea naţională şi propăşirea culturală a neamului românesc, mare patriot şi îndrumător al generaţiei care va înfăptui Marea Unire de la Alba Iulia, Vincenţiu Babeş a fost fala bănăţenilor, iar Nicolae Iorga considera că „prin cunoştinţele sale de drept, de istorie, prin elasticitatea sa de spirit, prin uşurinţa sa de vorbă şi prin talentul de a umbla cu oamenii mari, el a reprezentat bine pe românii de confesia şi din ţinutul lor, şi astfel a adus servicii neamului”. [10]
Prin hotărârea Primăriei oraşului Timişoara, în anul 1934, bustul lui Vincenţiu Babeş sculptat de Aurel Pop a fost aşezat în Parcul Scudier/astăzi Parcul Central, iar „Gimnaziul Român de Băieţi” a luat denumirea de „Gimnaziul de Băieţi Vincenţiu Babeş”, astăzi Şcoala cu clasele I-VIII nr. 21 din Timişoara.
În anul 1936, osemintele răposatului Vincenţiu Babeş au fost deshumate şi repuse în mormânt în cimitirul din satul Hodoni, în cadrul unei solemne ceremonii, îndeplinindu-se ultima sa dorinţă, de a se odihni pe pământul natal, bănăţean.