George Pomuţ, primul general român din armata SUA

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat lui George Pomuţ (1818-1882), primul general român din armata SUA. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

Avea o figură frapantă: „înalt, blond, cu barbă şi mustăţi, cu părul uşor ondulat, cu o ţinută de distincţie militară, călărind pe iapa sa albă «Highland Mary»”. Acesta este portretul lui George Pomuţ, generalul de brigadă  american de origine românească.
George Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, la Gyula, în judeţul Bichiş (astăzi în Ungaria). Fiul lui Ioan şi Victoria Pomuţ, copilul a fost botezat la Sfânta Biserică Ortodoxă Română cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae din Giula, de către preotul Athanasie Gheorghevici, naşă fiindu-i Elena Plucha. [1]
Familia Pomuţ a fost una dintre cele mai faimoase din Giula. Tatăl lui George, Ioan Pomuţ, a fost fiul lui Dinică Pomuţ. Despre Ioan Pomuţ se ştie că, după absolvirea a şase clase primare, a fost ucenic la un atelier de fierărie. După ce a devenit maestru fierar, a fost angajat pe domeniile contelui Iosif  Wenkheim, un mare moşier de origine austriacă. A învăţat să trateze maladii ale cailor, primind calificativul de veterinar. Ioan Pomuţ s-a căsătorit cu Victoria Costea. Din această căsătorie s-au născut trei copii: Constantin, Ioan şi George. Cel de al treilea fiu avea să aducă faima românilor în lume, având o carieră militară şi diplomatică, ca general şi ambasador al Statelor Unite ale Americii. 

George Pomuţ a urmat cursurile primare de la Şcoala Parohială  Sfântul Nicolae din localitatea natală, iar cele liceale la Kaposvár, unde limba de predare-învăţare era latina. Deşi nu a excelat ca elev, a dovedit aptitudini la gimnastică, exerciţiile lui au fost admirate şi bine apreciate. După absolvirea liceului, a urmat dreptul la Universitatea din Pesta. 
Tânăr avocat, George Pomuţ a funcţionat ca magistrat în orăşelul Kaposvár, apoi, împreună cu avocatul Eremia Dragoş, au întreprins o afacere de vânzări de imobile. În calitate de membru în comitetul de vigilenţă şi securitate publică din judeţele Timiş şi Torontal (Banat), George Pomuţ a fost trimis de guvernul maghiar să pacifice pe românii răzvrătiţi din Cenad, Sânnicolaul Mare şi Comloşul Mare, toate localităţi din Banat.
Izbucnirea revoluţiei de la 1848 din Imperiul habsburgic l-a determinat pe George Pomuţ să se alăture revoluţiei maghiare, sperând că prin desprinderea de imperiu, românii se vor emancipa de iobăgie. Înrolat în armata revoluţionară maghiară, George Pomuţ, care primise gradul de căpitan, a deţinut funcţia de şef al poliţiei oraşului Komarom. Important punct strategic pe malul Dunării, oraşul Komarom l-a avut comandant pe generalul Ujházy, un apropiat al lui Kossuth Lajos. Contele Ujházy a apreciat serviciile căpitanului George Pomuţ, legându-se între ei o prietenie care a durat până la moartea contelui în America. [2]

După înfrângerea revoluţiei şi capitularea cetăţii Komarom, în octombrie 1849, George Pomuţ, contele Ujházy şi alţi revoluţionari au ales calea pribegiei. După ce au trecut prin Paris şi Londra, fugarii s-au îndreptat spre America solicitând azil politic lui Z. Taylor, preşedintele Statelor Unite ale Americii.  
În anul 1850, după ce a locuit câteva luni în New York, George Pomuţ a emigrat spre vest aşezându-se în Keokuk, în statul Iowa. Mai mulţi refugiaţi, în frunte cu George Pomuţ, au hotărât construirea  localităţii New Buda, plan eşuat din cauza dezbinărilor şi confruntărilor dintre refugiaţi, adesea pe bază etnică. George Pomuţ s-a lansat în tranzacţii cu vânzări de terenuri, dobândind numeroase scrips-uri (scrips of land „titluri de proprietate”), în arhivele sale fiind găsite titluri de proprietate asupra unei suprafeţe de 500 de jugăre. [3]
Un moment crucial în viaţa lui George Pomuţ a fost înrolarea lui ca voluntar în Regimentul 15 IOWA, când s-a produs afirmarea sa în războiul de secesiune, dar şi ca mare personalitate americană. Înzestrat cu calităţi militare de excepţie, drept, viteaz, excelent conducător, George Pomuţ a urcat treptele ierarhiei militare într-un timp record: locotenent-adjutant (1861), căpitan (1862), maior (1863), locotenent-colonel (1864), colonel (1865), general de brigadă (1866). George Pomuţ a îndeplinit funcţii importante în „armata Uniunii” (forţele armate ale statelor din nord). Încă de la înfiinţarea Regimentului 15 IOWA (veterani voluntari infanterişti), ca adjutant, ofiţerul de origine română l-a sprijinit pe colonelul Reid (comandantul unităţii) în organizarea regimentului, care a fost dat de exemplu pe întreaga armată. George Pomuţ a fost provost marshal al corpului de armată. Ulterior a făcut parte din Statul major al generalului F.C. Blair, comandant al corpului de armată, iar în cele din urmă a ajuns comandantul Regimentului 15 Iowa.
În timpul războiului de secesiune, Regimentul 15 Iowa a participat la marile bătălii din centrul şi vestul frontului, ostaşii au luptat cu vitejie şi au căzut sute dintre ei: în noiembrie 1861 regimentul era format din 1.113 soldaţi şi 37 deofiţeri,  iar în 1865 mai rămăseseră (din cei înrolaţi iniţial) doar 207 soldaţi şi 3 ofiţeri. Printre cei trei ofiţeri rămaşi în viaţă se afla şi generalul de origine română.
Faptele de arme, strălucita carieră militară a ofiţerului de origine română au fost cunoscute din lucrarea Hystory of the Fiftenth Regiment, Iowa Veteran Volunteer Infantry, from October, 1861, to August, 1865 when Disbanded at End of the War / Istoria Regimentului 15 Iowa de Infanterie a Veteranilor Voluntari, din octombrie 1861 până în august 1865 (R.B. Ogden & Son Print, Keokuk, 1887), semnată de generalul Wiliam Worth Belknap, fostul comandant al Regimentului 15 Iowa, iar mai târziu ministru de război al Statelor Unite ale Americii. Autorul a folosit ca principală sursă documentele regimentului, întocmite de ofiţerul George Pomuţ, care, de altfel, a scris şi partea istorică a documentelor.

Având o „purtare extraordinar de vitejească”, ofiţerul George Pomuţ a participat la marile bătălii de la Shiloh, Corinth, Vicksburg, Monund City, Atheus, Cairo, Yhutsville, Alabama, Atlanta şi Savanah. Rănit în bătălia de la Shiloh, George Pomuţ, pe atunci căpitan, a avut merite deosebite în victoria nordiştilor în bătălia de la Corinth, unde a fost citat de colonelul Wiliam Worth Belknap, comandantul Regimentului 15 Iowa. În 3 iunie 1863, pentru merite deosebite, căpitanul George Pomuţ a fost avansat la rangul de maior din ordinul generalului Grand. O lună mai târziu, în zilele de 1-4 iulie 1863, maiorul George Pomuţ , în fruntea unui detaşament de infanterie şi artilerie, la Viksburg – pe Black River/Râul Negru – a opus rezistenţă armatelor sudiste conduse de generalul Pemberton, permiţând regruparea forţelor diviziei care s-a apropiat de acel loc. În ziua de 5 iulie 1863, maiorul George Pomuţ, în fruntea a 300 de soldaţi, s-a apropiat de inamic, a declanşat un atac corp la corp şi i-a obligat pe sudişti să-şi părăsească poziţiile. În obţinerea acestei victorii ofiţerul de origine română a avut un rol hotărâtor, acoperindu-se de glorie, facilitând generalului Grant cucerirea oraşului Vicksburg. Victoria nordiştilor în bătălia pentru cucerirea oraşului Vicksburg a fost una hotărâtoare în războiul de secesiune. După această victorie istorică, batalionul maiorului George Pomuţ a fost repartizat  în serviciul de recunoaştere, având un rol important în obţinerea victoriilor „armatei unioniste”/nordiştilor de la Mound City, în acţiunile militare de pe fluviul Tennessee, în cele de la Athenes şi Huntesville (statul Alabama). Devenit provost marshal al corpului de armată, maiorul George Pomuţ a făcut parte din statul major al generalului F.C. Blair, pregătind şi participând la alte victorii ale nordiştilor.
La 1 august 1864, George Pomuţ, avansat la gradul de locotenent-colonel, a fost numit comandantul Regimentului Iowa şi trecut sub comanda generalului Sherman, în armata din Tennessee. În bătălia de la Atlanta, timp de 81 de zile, Regimentul 15 Iowa comandat de locotenent-colonelul George Pomuţ a participat la 17 atacuri împotriva sudiştilor. În bătălia pentru Atlanta, Regimentul 15 Iowa s-a acoperit de glorie deşi a rămas doar cu 263 de soldaţi, restul pierind în luptă. După această victorie, Regimentul 15 Iowa s-a refăcut pornind într-un marş victorios, parcurgând câte 15-20 kilometri pe zi, opunându-se cu succes atacurilor sudiştilor. Regimentul 15 Iowa condus de colonelul George Pomuţ a intrat în Washington la 23 mai 1865. Victoria nordiştilor a însemnat menţinerea uniunii şi a statului american, deşi la 14 aprilie 1865 a fost asasinat preşedintele Abraham Lincoln.

După terminarea războiului civil, noul preşedinte Andrew Johnson şi generalul Ulysses S. Grant au organizat, în zilele de 23 şi 24 mai 1865, o mare paradă militară la Washington. În ziua de 24 mai 1865, în faţa Armatei de la Tennessee comandată de generalul Sherman se afla Regimentul 15 Iowa în frunte cu colonelul George Pomutz/Pomuţ, care cu „înfăţişarea sa chipeşă a făcut o impresie admirabilă”. La aniversarea Statelor Unite ale Americii, în ziua de 4 iulie 1865, generalul Sherman a trecut în revistă Regimentul 15 Iowa pe care l-a caracterizat ca fiind „perla armatei sale”. În august 1865, la Louisville, Regimentul 15 Iowa a fost demobilizat. Ultimul său comandant, considerat un adevărat părinte, colonelul George Pomutz/Pomuţ a ţinut un discurs prin care a elogiat faptele de arme ale bravilor ostaşi. Din cei 1.113 ostaşi înrolaţi în noiembrie 1861 au mai rămas în viaţă doar 207 (după alte statistici, din cei 1.763 de ostaşi cu care regimentul a intrat în foc, 1.061 au căzut în lupte) şi din cei 37 de ofiţeri, doar trei au supravieţuit războiului, George Pomuţ, Jonas G. Orter şi William Nelson.
La 19 mai 1866, Andrew Johnson, preşedintele Statelor Unite ale Americii, l-a avansat pe colonelul George Pomutz/Pomuţ general de brigadă. Ofiţer de „înaltă desăvârşire profesională”, generalul de brigadă a intrat în istorie pentru „strălucitele sale fapte de arme”. [4]

După terminarea războiului de secesiune, generalul de brigadă George Pomuţ a părăsit cariera militară, înlocuind-o cu una diplomatică. La 16 februarie 1866, George Pomuţ a fost numit consul al Statelor Unite ale Americii la St. Petersburg şi Kronstadt, iar mai târziu consul general la St. Petersburg. Dând dovadă de o abilitate diplomatică de excepţie, bun, onest, conştiincios în muncă, îndeplinind misiunile cu „onoare şi eficienţă”, George Pomuţ a păstrat timp de 12 ani această funcţie, sub trei preşedinţi (A. Jonhson, U.S. Grant şi Hayes).
În funcţia de consul general la St. Petersburg, în afara serviciilor obişnuite, George Pomuţ a adus servicii importante în aplanarea unor conflicte dintre cele două ţări, în păstrarea unor bune relaţii între Statele Unite ale Americii şi Rusia. A intervenit în aplanarea cazului Constantin Catacazy, ministrul rus la Washington, care a adresat cuvinte jignitoare preşedintelui Grant. La sfatul consulului general George Pomuţ,, preşedintele S.U.A. nu a cerut retragerea lui Catacazy, vizita marelui duce Alexis, fiul ţarului, desfăşurându-se în condiţii agreabile.
Dar cea mai mare acţiune diplomatică a lui George Pomuţ a fost perfectarea cumpărării Peninsulei Alaska, teritoriu ce aparţinea Rusiei, de către Statele Unite ale Americii. „Puţine tratate au fost concepute, iniţiate, pregătite şi încheiate într-un mod atât de simplu”, afirma senatorul Summer referindu-se la acest tratat la care un rol deosebit l-a avut George Pomuţ. Tratatul de transferare a Peninsulei Alaska a fost semnat la 30 martie 1867 la Washington, ratificat de Senat, punerea în posesie făcându-se la 18 octombrie 1867, iar plata de 7.200.000 dolari s-a efectuat în iulie 1868. Dând dovadă de însuşiri diplomatice de excepţie, George Pomuţ şi-a înscris numele în marea diplomaţie americană. Urmare a unor intrigi, în anul 1878, George Pomuţ a fost demis din funcţia de consul general al SUA la St. Petersburg. A preferat să rămână în acest oraş fără să se mai întoarcă nici în patria sa naturală nici în patria sa adoptivă.

George Pomuţ a fost şi om de cultură. Cunoscător a opt limbi (româna, engleza, franceza, germana, maghiara, rusa, etc.), George Pomuţ recita din Byron şi cunoştea opera lui Bursis. Era abonat la publicaţii americane şi europene. În vila personală (palatial mansion), formată din patru camere, se desfăşurau întâlniri cu oameni de cultură, discutându-se despre istoria popoarelor, religia, obiceiurile şi tradiţiile acestora. De la George Pomuţ au rămas puţine scrieri (în afara scrisorilor şi rapoartelor aflate la Arhiva SUA), documentele Regimentului 15 Iowa, o carte descriptivă, o evidenţă – indicând serviciile pe care le-a îndeplinit fiecare ofiţer, precum şi partea istorică a monografiei generalului William Worth Belknap.
„Victimă a unor schimbări politice şi a unor dificultăţi financiare”, bătrân, părăsit de toţi, George Pomuţ s-a stins din viaţă la 12 octombrie 1882 şi a fost înmormântat în colţul săracilor din cimitirul Smolensk din St. Petersburg. Cheltuielile de înmormântare au fost achitate de membrii coloniei americane şi din daniile unor cunoscuţi din capitala Rusiei. Prin grija guvernatorului Curtin şi a generalului William Worth Belknap, rămăşiţele pământeşti ale generalului de brigadă şi fostului consul general al SUA la St. Petersburg au fost exhumate şi reînmormântate în colţul protestant din cimitirul Smolensk. Mormântul are un monument de piatră cu înscrisul „GEORGE POMUŢ”. Veteranii din războiul civil au contribuit cu donaţii la împodobirea cu flori a mormântului, în fiecare an, la „Decoration Day”. A avut neşansa ca rămăşiţele pământeşti să rămână la St. Petersburg, deşi în anul 1913, la propunerea senatorului Albert Baird Commins, senatul american a aprobat Bilul 775, prin care Congresul urma să dispună aducerea rămăşiţelor pământeşti ale generalului pentru a fi înmormântate la cimitirul Arlington. Izbucnirea primului război mondial şi instaurarea comunismului în Rusia nu a mai făcut posibil acest act de recunoştinţă.
După 20 de ani, Asociaţia Studenţilor Româno-Americani din Detroit, în perioada anilor 1930-1933, au făcut o nouă încercare de aducere a osemintelor generalului George Pomuţ în SUA, înaintând o serie de memorii unor congressmani şi senatori din Ohio şi Michigan. Congresul SUA s-a opus acestui proiect pe considerente economice. După alte demersuri ale studenţilor româno-americani la Ministerul de Externe şi de Război al SUA, cererea studenţilor a fost acceptată dar s-a condiţionat ca aceştia să acopere toate cheltuielile. Din cauza lipsei de fonduri, proiectul nu s-a mai realizat. [5]  Ca semn de recunoaştere a meritelor sale, în anul 1944, guvernul american a atribuit unui vas numele de „GENERAL GEORGE POMUŢ”.

Dacă faptele de arme şi activitatea diplomatică şi culturală din anii 1861-1878 a lui George Pomuţ sunt cunoscute, prima perioadă a vieţii (până în 1861) şi ultima perioadă a vieţii (1878-1882) sunt destul de puţin cunoscute. Cercetătorii americani nu au considerat necesară cunoaşterea acestor perioade, iar cercetătorii români care au scris despre George Pomuţ nu au avut acces la documentaţia necesară (Andrei Popovici, Aurel Ruffu, Dragoş Curescu, Ionel Cionchin, George Fillman, John Rocsin, Aurel Sasu etc.).
Cercetătorul Aurel Ruffu l-a considerat pe George Pomuţ „originar din Banat, tatăl său fiind în ultima parte a vieţii în Serviciul Pădurilor Statului pe lângă Deta, urmaşi colaterali mai existând şi azi prin satele Şoşdea, Cadar şi altele din judeţul Timiş din Banat”. [6]
Memoria colectivă a sătenilor din Omor (astăzi Rovinţa Mare), comuna Denta, judeţul Timiş, dă mărturie despre un bogat şi mare general american de origine românească, plecat de aici, iar Iosif Muntean (soţul Floarei Pomuţ) amintea de bunicul soţiei sale care a făcut demersuri pentru a moşteni averea generalului George Pomuţ. A existat şi o scrisoare, din partea guvernului SUA, în care se menţiona că americanul George Pomuţ nu a lăsat nici o moştenire, scrisoare ce s-a pierdut în perioada comunistă.
Documentele cercetate atestă existenţa în localitatea Omor (astăzi Roviniţa Mare), comuna Denta, judeţul Timiş,  a familiei Pomuţ, cel puţin de la sfârşitul secolului al XVIII-lea: Trăilă Pomuţ şi soţia Erina Pomuţ (1799-1869), Sava Pomuţ şi soţia Jivana Pomuţ (1805-1850), Marcu Pomuţ (1815-1859) – născut şi decedat în Omor, Iovan Pomuţ (1819-1886), Moise Pomuţ (1820-1870) şi soţia Nasta Pomuţ (1882-1885). Numele de George Pomuţ apare de câteva ori în secolul al XIX-lea: George Pomuţ (1831-1871), George Pomuţ – născut în anul 1864 – fiul lui Todor Pomuţ, George Pomuţ – născut în anul 1897 – fiul lui Iancu Pomuţ. Bunica autorului acestui material a fost Elena Cionchin, născută Pomuţ (decedată în 1971), iar fratele ei s-a numit George Pomuţ. Numele de Pomuţ mai există şi astăzi în Omor/Roviniţa Mare şi în aşezările din împrejurimi, Opătiţa, Banloc, în Timişoara etc., indiscutabil urmaşi colaterali ai generalului american. [7]
Plecat din ţinutul românesc, în patria adoptivă, George Pomuţ a urcat toate treptele ierarhiei militare şi diplomatice, a ajuns general de brigadă în armata americană şi consul general al Statelor Unite ale Americii la St. Petersburg, în Rusia. Numele generalului George Pomuţ este înscris cu litere de aur nu numai în Istoria Românilor, ci şi în Istoria universală.

Bustul Generalului George Pomuț din Cleveland

NOTE

1. Extras din matricola botezaţilor de la sfânta biserică parohială ortodoxă română cu hramul Sf. Ierarh Nicolae din comuna Gyula, judeţul Békés – Ungaria, 24 ianuarie 1977, publicat de George Fillman în George Pomuţ – a romanian soldier of distinction in the American Civil War 1861-1865, Editura Galaxia, Bucureşti, 1996, p. 29.
2. George Fillman, Generalul George Pomuţ, (1818-1882). Istoria vieţii şi timpurile sale, traducere de dr. John Rocsin, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1996, p. 32-36.
3. Ioan Voicu, Un român – erou al războiului civil din America şi consul general la Petrograd, în „Almanahul Flacăra”, Bucureşti, 1986, p. 86.
4. Aurel Sasu, George Pomutz – the legend on, Editura GALAXIA, Bucureşti, 1996, p. 109. 
5. George Fillman. op. cit., p. 87.
6. Aurel Ruffu, Un român participant la războiul american de secesiune: generalul George Pomuţ, în „Orizont”, Timişoara, 1973, nr. 15, p. 8.
7. Ionel Cionchin, Originea bănăţeană a generalului George Pomuţ, în „Heliopolis” - revistă de cultură, simbol al spiritualităţii românilor de pretutindeni, Timişoara, 1998, nr. 1, p. 6-7.