Andrei Mocioni De Foen, „bărbatul cel mult meritat al naţiunii şi religiunei sale”

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat lui Constantin Pomuţ (1815-1882), primul profesor de psihiatrie al Facultăţii de Medicină din Pesta. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

„Istoria nobilului senior Andrei de Mocioni atât de intim şi prin atâtea fapte comune se îmbină cu istoria mai recentă a naţiunii sale, a celor trei şi jumătate milioane de Români din monarhia austriacă, încât una fără alta nu se poate scrie exact”. (M. Goncet) [1]

Andrei Mocioni de Foen a fost unul dintre cei mai vestiţi reprezentanţi ai românilor bănăţeni ai secolului al XIX-lea. Născut la 27 iunie 1812, Andrei Mocioni a fost cel de al doilea fiu al lui Ioan Mocioni de Foen (1780-1854) şi al Iulianei de Foen (1787-1858), născută Panaiot. A fost botezat Andrei în memoria bunicului său împuşcat în mod tragic la 17 noiembrie 1782, asasinul rămânând necunoscut.
De origine aromână/macedo-română, Andrei era din familia „Mocionilor” din Aspropotam (Fluviul Aspru) aşezată în oraşul Moscopole, centrul românilor macedoneni, ulterior emigraţi în Monarhia habsburgică. Tradiţia orală a familiei amintea de doi fraţi Mocioni, refugiaţi din Moscopole la sfârşitul secolului al XVII-lea: unul din fraţi a pierit în bătălia de la Zenta (1697), iar celălalt, preotul Petru, a decedat în luptele de la Timişoara, din 1716. În izvoarele documentare a fost menţionat preotul Constantinus Motsonyi venit în Ungaria din Macedonia, în anul 1747, decedat la Pesta în vârstă de 110 ani. Preotul Constantin Motsonyi a avut cinci fii, dintre care trei au fost menţionaţi nominal: Andrei Motsonyi, Mihaiu Motsonyi Popovits şi Petru Motsonyi. Andrei Motsonyi a fost înnobilat în anul 1780 de împăratul Iosif al II-lea şi dăruit cu moşia Foen din Banat, dar diploma nobiliară din 28 februarie 1783 a fost eliberată fiilor săi Petru, Constanin, Ioan şi Naum. Această diplomă a fost confirmată de cea din 10 mai 1805, semnată de împăratul Francisc I care era şi rege al Ungariei. Din cei patru fii, numai Ioan a avut urmaşi. Căsătorit în 1804 cu Iuliana de Panaiot, Ioan Mocioni de Foen a avut 18 copii, parte decedaţi la vârstă fragedă, iar rămaşi în viaţă au fost: Petru (1808-1858), Andrei (1812-1880), Antoniu (1816-1890), Gheorghe (1823-1887), Lucian (1826-1854) şi Ecaterina (1808-1878).
Familia macedo-română a Mocioneştilor a jucat un rol pozitiv pe plan politic, bisericesc, cultural şi economic în viaţa şi istoria românilor din Banat şi Monarhia habsburgică.
Andrei Mocioni şi fraţii săi au avut parte de o educaţie aleasă, crescuţi în spirit românesc. Studiile secundare şi universitare le-a urmat la Budapesta, absolvind facultatea de drept în anul 1832.
Începând cu anul 1836, Andrei Mocioni a ocupat mai multe funcţii în slujba statului. Dacă în anul 1836, la numai 24 de ani, a fost vicenotar/subsecretar la Prefectura comitatului/judeţului Torontal, în 1843 a fost ales primpretorul (protojude districtual) al judeţului. În perioada anilor 1850-1852, Andrei Mocioni a îndeplinit funcţia de „comisar suprem districtual” al Banatului, preocupându-se de reorganizarea provinciei, afectată de distrugerile provocate în timpul revoluţiei din 1848-1849, şi promovând în funcţiile publice o mulţime de români. În anul 1853, Andrei Mocioni a fost numit preşedintele Comisiunii centrale din Timişoara a cadastrului din Banat, funcţie din care s-a retras în anul 1856.
Andrei Mocioni de Foen s-a căsătorit, în anul 1859, cu Laura Cernovici, fiica lui Petru Cernovici de Macea şi Orosinul Mic.
Potrivit patentei imperiale din 1860, „senatul imperial” format din 15 membri a fost completat cu 45 de consilieri imperiali extraordinari ai popoarelor monarhiei. Românii au fost reprezentaţi  de trei macedo-români: episcopul Andrei Şaguna pentru românii din Transilvania, baronul Nicolae Apostol de Petrino pentru Bucovina şi Andrei Mocioni de Foen pentru Banat şi Crişana. Adeziunea şi speranţa bănăţenilor la numirea în funcţia de „consilier imperial extraordinar” s-a făcut simţită într-o corespondenţă din Lugoj, datată la 5 mai 1860: „Dacă viaţa publică a d-lui Mocioni ne insuflă încrederea, că dânsul va reprezenta cu tărie şi circumspecţie interesele provinciei noastre, ea de altă parte ne dă garanţia că D. Mocioni nu va înceta nicicând a promova interesele Românilor şi a face legătura ce până acum a stat neclintită între dânşii şi între tron şi monarh şi mai strânsă» [1].
În cadrul Senatului imperial înmulţit, Andrei Mocioni a fost membru în comisiunea bugetară. În senat s-a pronunţat pentru autonomia Bucovinei, a cerut schimbarea sistemului cu o instituţie democratică de administrare-guvernare proprie, a militat pentru egala îndreptăţire politică, naţională şi confesională a popoarelor din imperiu: „egala îndreptăţire politică, naţională şi confesională pentru toţi. Pentru că /.../ popoarele şi naţiunile nu mai sunt astăzi fără conştiinţă ca mai de mult, ele nu caută interesele materiale ale bunei stări, ci, din contră, au învăţat de la clasele nobile să reprezinte şi să năzuiască spre interese mai înalte şi mai sfinte, şi ele şi caută, cum arată toate mişcările naţionale şi toate orientările naţionale”. Conştient că apără o cauză dreaptă, consilierul imperial extraordinar a insistat asupra problemelor naţionalităţilor şi limbilor naţionale ale popoarelor imperiului: „Limba şi naţionalitatea sunt proprietăţi moştenite de la natură, pe cari naţiunile le stimează ca lucruri sfinte şi tocmai de aceea în stare să le păstreze în ciuda tuturor asupririlor posibile, în decurs de mii de ani, cum au dovedit-o Românii în Ungaria, Banat şi Ardeal” [2].

           O atitudine intransigentă a avut-o Andrei Mocioni făţă de anexarea Banatului la Ungaria. Redactează un memoriu-protest pe care l-a prezentat personal împăratului. Argumentele au fost de ordin istoric, etnic, naţional, administrativ şi economic: „Banatul a fost o parte a Daciei antice, şi sub romani se chema Dacia Ripensis, în urma faptului că cele trei laturi ale sale sunt spălate de râurile Mureşul, Tisa şi Dunărea. Populaţia acestei ţări constă mai ales din străvechii ei locuitori, cari se estind de la un capăt al ţării până la celălalt, şi împreună cu frontiera militară numără peste 600.000 suflete; apoi din sârbi mai puţin numeroşi, imigraţi pe la sfârşitul secolului trecut şi în fine din puţini maghiari colonizaţi în deceniul din urmă /.../ Prin urmare Banatul în decurs de 872 de ani nu a fost deloc încorporat la Ungaria”. Consilierul imperial din Banat a militat nu numai în numele românilor ci şi al sârbilor: „La anul 1849 M. Voastră c.r. apostolică, considerând meritele Românilor, v-aţi îndurat a restaura Banatul în situaţia lui autonomă de mai nainte, iar cu considerare la meritele sârbilor aţi creat Voivodina sârbească, din comitatul Baci şi din o parte a Sirmiului, iar apoi unindu-le pe amândouă le-aţi înălţat prea graţios la rangul de ţară autonomă a coroanei. În consecinţă, după istoric, Banatul a format mai în toate timpurile o individualitate istorică proprie şi ca atare mai fericit a fost atunci, când a atârnat de-a dreptul de Viena. Deci a-l uni cu Ungaria, înseamnă a repeta o eroare, care acum cu atât mai puţin se poate întâmpla, cu cât însăşi Ungaria e de prezent numai o ţară de coroană a Austriei, prin urmare Banatul ar ajunge sub stăpânire dublă: a Vienei şi a Pestei, ceea ce ar fi evident o anomalie. Totala contopire a Banatului cu Ungaria pot să o ceară numai duşmanii acelei ţări şi ai popoarelor ei. Precum este evident din istorie că, în contra autonomiei Banatului nu se poate ridica nici o obiecţiune întemeiată, tot astfel vorbesc aici şi Românilor şi Sârbilor” [3].
Conştient de pericolul anexării Banatului la Ungaria, Andrei Mocioni a pregătit organizarea unei conferinţe în metropola Banatului. La 3/15 noiembrie 1860, Andrei Mocioni l-a convocat pe Alexandru Dobra, episcopul Lugojului, la Timişoara spre a participa la Conferinţa de protest împotriva anexării forţate a Banatului la Ungaria,  scoţând în evidenţă împotrivirea românilor bănăţeni: „Situaţia prezentă a sărmanilor români din Banat, până astăzi din toate părţile asuprite, e una din cele mai grele. Astăzi le ameninţă pericolul de a fi aruncaţi ca pradă acelora cu cari s-au bătut în anul 1849 în interesul guvernului, apărând cetatea Timişoarei. Nu încape îndoială, că toţi românii Banatului într-o unanimitate şi coînţelegere ‘viribus unitis’ trebuie să se apere în contra acestui pericol ameninţătoriu” [4].
La Conferinţa de la Timişoara, desfăşurată în zilele de 18-19 noiembrie 1860, liderii politici români din Banat au solicitat organizarea provinciei într-un căpitănat românesc autohton sau unirea Banatului cu Transilvania.
Andrei Mocioni a reluat ideea revoluţionarilor români din 1949 care militau pentru unirea tuturor românilor din statul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare, sub sceptrul împăratului, care să poarte şi titlul de Mare Duce al Românilor [5]. Fruntaşul bănăţean solicita convocarea unui congres naţional al tuturor românilor din Banat, Ungaria, Ardeal şi Bucovina, care să stabilească condiţiunile constituţionale ale existenţei lor politice. Unirea tuturor românilor din Imperiul Austriac era considerată o mare primejdie pentru monarhie, pentru că acest popor năzuia spre o Daco-Românie. Congresul general al tuturor românilor din Imperiul Austriac pentru care pleda Andrei Mocioni nu s-a înfăptuit numai din cauza cancelariei de la Viena, ci şi din cauza lipsei de unitate a intelectualilor români şi în special a regionalismului ardelenilor cărora li se promiseseră autonomia Ardealului cu dietă proprie, recunoaşterea naţionalităţii române din acest principat, mitropolie ortodoxă, cu condiţia de a nu face cauză comună cu fraţii lor din Banat. Convocarea Congresului general al românilor din Imperiul Austriac a eşuat.
Printr-o scrisoare, datată 15 decembrie 1860, Andrei Mocioni i-a cerut episcopului Alexandru Dobra să plece la Viena spre a prezenta împăratului protestul românilor bănăţeni împotriva anexării Banatului la Ungaria: „A sosit timpul ca noi românii Banatului în urma încheierii conferinţei noastre, ţinute la Timişoara în 18 şi 19 a lunii trecute, să le subşternem mult iubitului nostru monarh. Cine e spre aceasta mai tare chemat, decât ilustritate Ta, care după stare eşti înaintea maiestăţii sale plăcut şi binevenit şi de altă parte prin adeveritele sentimente naţionale stai la poporul român în vază şi încrederea cea mai mare” [6].
Împotriva voinţei poporului român exprimată la Conferinţa din 18-19 noiembrie 1860 din capitala Banatului, a demersurilor făcute de Andrei Mocioni şi a altor fruntaşi bănăţeni, împăratul a decis, la 27 decembrie 1860, anexarea Banatului şi a Voivodinei la Ungaria.

           Andrei Mocioni a fost şi un luptător fervent pentru emanciparea Bisericii Române şi păstrarea legii străbune. Când, în 1860, patriarhul Iosif Rajacici a făcut demersurile la Viena pentru convocarea Congresului naţional sârb la Carloviţ, cei trei membri  reprezentanţi ai românilor, Andrei Mocioni, Andrei Şaguna şi baronul Nicolae Petrino, au înaintat împăratului o nouă petiţie prin care cereau „a concede restaurarea Mitropoliei pentru românii Bisericii Orientale ai diecezelor Aradului, Timişoarei, Vârşeţului şi Ardealului cu eschivarea părţii sârbeşti şi convocarea unei adunări a episcopilor şi fruntaşilor din eparhiile enumerate [7]. Într-o scrisoare adresată Mitropolitului Andrei Şaguna, la 8 decembrie 1860, din Timişoara, Andrei Mocioni se declara pentru câştigarea autonomiei politice pe seama românilor, ce va aduce şi emanciparea bisericească: „însă acum cînd ne luptăm pentru viaţa noastră, când ne luptăm cu trei inamici, cu nemţii, maghiarii şi sârbii spre a stoarce de la ei existenţa politică, cuget că ostenelile noastre pentru o mitropolie ar fi deşarte, fiindcă după părerea mea, noi, până nu vom ajunge la o stare politică, nici cea bisericească nu ne vom putea câştiga, pentru că baza, cetatea din care să pornim în contra inamicilor noştri, este apriat, fără îndoială, existenţa, adică starea politică. Drept aceia, aşezându-ne politiceşte, cauza bisericească se va dezvolta şi se va elibera din jugul cel sârbesc de sine însăşi... De acum însă nu ne-ar succede câştigarea existenţei politice, atunci ne vom întoarce cu toate puterile noastre, care le uzuăm acuma spre câştigarea existenţei politice, spre revendicarea acelei bisericeşti” [8].
La Congresul naţional sârb întrunit la Carloviţ nu au participat mai multe eparhii, printre care şi cea a Aradului. Sinodul de la Sibiu din 1860 s-a adresat Congresului solicitând reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române, dar şi împăratului, cerându-i să nu condiţioneze îndeplinirea cererilor românilor „de la opţiunea unui sinod iregular şi anticanonic faţă de Biserica Ortodoxă Română” [9].
După moartea patriarhului Iosif Rajacici (13 decembrie 1861), Andrei Mocioni a lansat articolul-manifest din Timişoara, la 1 ianuarie 1862, prin care a invitat pe românii din eparhiile Timişoara, Arad şi Vârşeţ să nu participe la congresul electiv de la Carloviţ pentru alegerea noului patriarh: „Cred că nu mai este român drept credincios în împărăţia Austriei cărui să nu-i fie cunoscute şi simţite fatalele urmări ale necanonicei şi nefireştii noastre legături de ierarhia sârbească din Carloviţ. Sânta noastră Biserică, după cuvântul Mântuitorului, după învăţătura Apostolilor, după prescripţiile ecumenice, biserica populară şi naţională, prin Carloviţ devenise institut de propagandă străină şi într-o parte mare e încă şi azi un monopol de interese naţionale şi materiale străine. Aşa nu mai poate rămânea! În politică şi peste tot în cele lumeşti, poate unul şi altul să aibe drept de a dispune cu noi după arbitriul şi interesul său, cu noi cei materiali şi trecători, prin puterile lor materiale şi trecătoare; dar în Biserică, unde omul apare nu ca supus, ci creştin liber, ca spirit, aici numai orbia şi ticăloşia noastră proprie a putut şi mai poate să ne subjuge voiei, interesului şi capriciului străin. Voia noastră, interesul nostru cel sufletesc, dorinţa noastră cea prea legitimă, aceste din plânsorile şi petiţiunile  cele multe de vreo 30 de ani încoace făcurăm în această privinţă, sunt destul de cunoscute tronului, patriilor noastre diferite şi guvernelor lor, ba sunt cunoscute, sunt convins, şi coreligionarilor noştri, fraţi sârbi”. În articolul-manifest Andrei Mocioni aduce câteva consideraţii preliminare: episcopii din eparhiile Transilvaniei şi Bucovinei nu au participat niciodată la alegerea patriarhului sârb, la alegeri au participat doar şapte eparhii, Arad, Bacs, Buda, Pacraţ, Timişoara, Vârşeţ şi Carloviţ; nerespectarea  proporţiei numerice, eparhiile Arad, Timişoara şi Vârşeţ care au peste 1.200.000 nu trimit decât 25 delegaţi. Mocioni îndeamnă pe români să nu participe la congresul pentru alegerea patriarhului pentru că:
„1. Alesul antiste nu va avea deloc cuvânt de a-şi aroga supremaţia peste români şi poate se va sfii de lume şi teme de Dumnezeu a uzurpa una ca aceea.
2. Se va arăta înaintea lumii cu fapta că suntem toţi unul cu altul pătrunşi de dreptul şi interesul nostru spiritual, precum şi rezoluţii a nu ni-l mai călca aceasta în picioare cu capul.
3. Prin aceasta s-ar lămuri naintea lumii şi a cuviosului nostru împărat, cum că două milioane de români, creştini buni şi supuşi credincioşi, sunt fără regim şi reprezentaţiune supremă la sânta lor Biserică; cari împrejurări toate prin natura lor cea impunătoare, mi se par prea calificate, de a ne apropia şi conduce în scopul vechilor noastre prea legitime oftări şi dorinţe, adecă la totala despărţire administrativă a Bisericii noastre naţională de cea sârbească naţională” (10). Articolul-manifestat a avut un puternic ecou nu numai în cercurile române din Banat, Transilvania şi Ungaria, ci şi în rândul demnitarilor din imperiu.

           Considerând problema separării ierarhice ca un prim pas pentru emanciparea politică, Andrei Mocioni a pus pe primul plan al preocupărilor sale emanciparea bisericească. La 21 ianuarie 1862 a convocat la Timişoara o adunare a distinşilor bărbaţi din diecezele Aradului, Timişoarei şi Vârşeţului, la care s-a hotărât: nici o comună românească să nu participe la alegerile congresului sârbesc şi la alegerea mitropolitului sârbesc; să se ceară aprobarea împăratului cu privire la congresul bisericesc român, iar o delegaţie a ortodocşilor români să reînnoiască cererea pentru reînfiinţarea mitropoliei româneşti; congresul bisericesc român urma să aleagă o comisie care să pregătească lucrările de separare bisericească; deputaţiunea generală ce urma să se prezinte la împărat să fie condusă de episcopul Andrei Şaguna [11].
În aceeaşi zi, 21 ianuarie 1862, la Lugoj, Comuna bisericească, la propunerea lui Filip Pascu, a hotărât să se facă petiţiune la împărat pentru reactivarea vechii mitropolii ortodoxe a românilor. „Românii au avut mitropoliţii lor de religie ortodoxă răsăriteană la Alba Iulia şi cel din urmă mitropolit Atanasie trecând la uniune cu Biserica Romei în locul lui nu se mai alese altul şi de atunci românii fură împedecaţi de a-şi esercita drepturile întru alegerea mitropolitului” [12]. În problema raporturilor româno-sârbe se menţiona: „Adunarea declară cum că dânsa nu voieşte a vătăma nici persoanele, cu atât mai puţin naţiunea sârbă, ba din contră, voieşte cu această naţiune în cea mai bună armonie şi înţelegere să traiască” [13]. Adunarea comunei bisericeşti Lugoj, la 2 februarie 1862, a stabilit cuprinsul memoriului, iar la 2 martie 1862 a fost întocmit Memoriul comunei bisericeşti Lugoj către împărat pentru reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române şi separarea Bisericii Române de cea sârbă. Reprezentanţii Comunei bisericeşti a Lugojului urma să reprezinte întreaga românime din Banat şi să dea plenipotenţă lui Andrei Mocioni şi lui Anton Mocioni, pe lângă deputaţii aleşi de adunare. Reprezentanţii Lugojului au fost: Andrei Mocioni, Anton Mocioni, Filip Pascu şi Constantin Udrea.
Reprezentanţii românilor s-au întâlnit la Viena, la 8 martie 1862. Deputaţiunea era formată din 16 membri, 4 ardeleni, 2 din Crişana, 4 bucovineni şi 6 bănăţeni. Franz Ioseph nefiind în capitală, memoriul a fost prezentat arhiducelui Rainer, şi s-a hotărât ca Andrei Şaguna, Procopiu Ivacicovici, Andrei Mocioni şi Eudoxiu Hurmuzaki să rămână la Viena până la întoarcerea împăratului.
Prin articolul publicat la 20 martie 1862, în revista „Concordia” din Viena, Andrei Mocioni a înştiinţat opinia publică românească cu privire la noile demersuri în cauza separării bisericeşti.
În satele bănăţene, în special în graniţa militară, populaţia românească a manifestat pentru introducerea limbii române în serviciul religios. Acţiunea reuşită în localitatea Satu Nou a fost continuată în comunele Biserica Albă, Marmoroc, Alibunar, Doloave, care au înaintat petiţii împăratului pentru a introduce limba română în Biserică. La Biserica Sfântul Gheorghe din Timişoara – Fabric s-au produs incidente între credincioşii români şi cei sârbi care „cântau fiecare în limba lor, nizuindu-se fiecare a striga cât se poate de tare”. Pentru potolirea credincioşilor a fost nevoie de intervenţia jandarmilor.
Congresul electiv pentru noul patriarh a fost convocat la Carloviţ pentru data de 1 august 1864. Dacă în anul 1862 Andrei Mocioni pleda pentru neparticiparea deputaţilor români, s-a produs o schimbare de tactică, privind participarea la alegeri „cu toate puterile şi toată energia, să fie alese persoanele care doreau separarea ierarhică bisericească” [14]. Intelectualii români s-au întâlnit în mai multe consfătuiri la Arad, Lugoj şi Timişoara. La Timişoara au fost aleşi Andrei Mocioni, Vincenţiu Babeş, George Fogaraşi şi Constantin Gruici. Din Episcopia Vârşeţului au fost aleşi avocaţii Filip Pascu, Dimitrie Atanasievici, dr. Dimitrie Haţegan, dr. Aurel Maniu şi protopopul Ioan Marcu din Lugoj, iar din Episcopia Aradului, Sigismund Popovici, Lazăr Ionescu şi protopopul Iosif Beleşiu. Cei 14 deputaţi români din eparhiile Arad, Timişoara şi Vârşeţ au participat la festivităţile Congresului de la 1 august 1864 desfăşurat la Carloviţ. Cu ocazia alegerii noului patriarh, în ziua de 5 august 1864, deputaţii bănăţeni au fost absenţi, prezentându-se comisarului împărătesc Iosif Philipovich căruia i-au înmânat o declaraţie de abţinere în care motivau „că populaţiunea română din cele trei eparhii ortodoxe orientale, Arad, Timişoara şi Vârşeţ, care număra un milion de suflete şi care singură face cu mult mai mult de jumătate decât întreaga populaţiune ortodoxă a celor opt eparhii ce ţin de congresul illiric, nu se ţine nicidecum de Biserica naţională sârbească şi nu tinde după interese de cultură şi dezvoltare naţionale sârbeşti, ci din contră, posedă Biserica sa proprie, româna naţională, după fiinţa-i externă cu totul deosebită de cea sârbească” [15]. În acelaşi timp, deputaţii români au înaintat un nou memoriu împăratului prin care solicitau reînfiinţarea mitropoliei şi numirea unor episcopi români în eparhiile Timişoara şi Vârşeţ, după care s-au retras de la congres, părăsind Carloviţul. Noul patriarh Samuil Maşirevici, la sinodul din 26 august 1864, s-a pronunţat, în principiu, pentru separarea celor două Biserici.
Andrei Mocioni a susţinut vechea concepţie a unităţii românilor, a unei singure mitropolii româneşti în întreaga monarhie, precum şi înfiinţarea unei episcopii româneşti la Timişoara, subordonată Mitropoliei Române a Sibiului.
Prin autograful imperial din 24 decembrie 1864, împăratul Franz Ioseph a aprobat reînfiinţarea Mitropoliei pentru Transilvania şi Ungaria şi scoaterea ei de sub jurisdicţia Mitropoliei Sârbe de la Carloviţ. Mare bucurie pentru români, în special pentru bănăţeni, protopopii şi preoţii au înălţat rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu. La 25 decembrie 1864, în ziua de Crăciun, Ion Marcu, protopopul Lugojului, a făcut cunoscut credincioşilor numirea lui Andrei Şaguna în funcţia de mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria. Au fost trimise telegrame de felicitări, o moţiune de mulţumire către împărat, iar o delegaţie condusă de vicecomitele Ioan Faur urma să prezinte mulţumiri lui Andrei Mocioni „bărbatul cel mult meritat al naţiunii şi religiunei sale, care neobosit a conlucrat pentru recâştigarea mult doritei mitropolii” [16].
Andrei Mocioni şi-a manifestat nemulţumirea faţă de mitropolitul Andrei Şaguna, care nu a permis înfiinţarea episcopiei la Timişoara: „Împărţirea sau mai bine zis despărţirea noastră făcută prin excelenţa ta, despre noi, fără noi, spre adevărata daună şi pieirea Bisericii noastre din Banat a căşunat o senzaţie atât de rea, încât preoţimea laolaltă cu poporul, văzând că în Timişoara n-am căpătat episcopat, vorbeşte public că mai bine va fi să se fi unit cu toţii... Acuma, excelentissime, îmi iau voie a te întreba ce folos avem noi bănăţenii, cari am pus atâta osteneală pentru treaba mitropoliei, din înfiinţarea ei? Răspunsul nu poate fi altul decât, ardelenii au vrut ca să aibe cu orice preţ un mitropolit şi pentru adîmplinirea acestui dor a lor a fost de lipsă ca: 1. să fim noi bănăţenii sacrificaţi; 2. să fie delăturat congresul nostru căruia singur completează dreptul de a hotărî numărul şi locul episcopatelor creânde şi aşa, în loc de a ridica bisericii noastre în Banat un stâlp, ai cutremurat-o întreagă” [17]. Poziţia mitropolitului Andrei Şaguna va face ca Episcopia Timişoarei să fie amânată cu 65 de ani, aceasta luând fiinţă  abia în anul 1939.
Pentru împărţirea fondurilor comune care erau administrate de Patriarhia de la Carloviţ, patriarhul Samuil Maşirevici a convocat congresul naţional sârb. Delegaţia română condusă de mitropolitul Andrei Şaguna a avut reprezentanţi de seamă: episcopul Procopiu Ivacicovici, Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş. Cum era şi firesc, nu s-a ajuns la o înţelegere, delegaţia românească a părăsit Carloviţul. La 16/28  februarie 1865, delegaţia românească a înaintat un nou memoriu cancelariei imperiale solicitând înfiinţarea episcopiei greco-ortodoxă română la Timişoara. Andrei Mocioni s-a adresat  din nou opiniei publice româneşti menţionând că „trebuie să susţinem şi să cultivăm fără patimă şi preocupare legăturile noastre de frăţietate şi solidaritate cu acea naţiune (sârbă). Timpul ne va lămuri referinţele şi ne va împăca interesele reciproce” [18]. Andrei Mocioni a avut un rol decisiv în separarea ierarhică bisericească şi s-a situat în primele rânduri la înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române independente.
La 17 februarie 1867 s-a încheiat pactul dualist austr-ungar, Imperiul austriac a fost transformat în Imperiul austro-ungar, Ungaria renunţând la revendicarea independenţei, în schimb i se recunoştea  individualitatea statală în cadrul imperiului. Decepţionat de pactul dualist, Andrei Mocioni l-a vizitat pe Lajos Koossuth la Torino. Scopul acestei vizite este de domeniul ipotezelor. Se pare că Andrei Mocioni urmărea colaborarea cu revoluţionarii maghiari din exil pentru dezmembrarea Imperiului austro-ungar şi independenţa României: Ungaria să nu mai fie „o proprietate a Austriei şi ca atare un instrument în mâna Curţii vieneze!; „românii din Ungaria şi Transilvania doresc o independenţă asigurată a României”; pentru a fi în bune relaţii cu România, Ungaria independentă va trebui să acorde populaţiei române „drepturi egale” [19]. Întrevederea n-a avut rezultatul scontat din cauza atitudinii revoluţionarului maghiar. Conştient că dualismul austro-ungar a fost o alianţă a aristocraţiei a două neamuri pentru a subjuga politic şi exploata economic celelalte popoare care formau mozaicul acestui imperiu, Andrei Mocioni s-a retras din viaţa publică la începutul anului 1869. Evenimentele din 1877-1878 desfăşurate în Balcani şi cucerirea independenţei României a reînviat speranţa că românii din monarhia dualistă vor fi sprijiniţi de fraţii lor de dincolo de munţi.

Înfiinţată la Bucureşti în 1866, Societatea Literară şi-a schimbat numele în Societatea Academică în 1867, iar din anul 1879 a devenit Academia Română, având membri din toate provinciile româneşti. Banatul a fost reprezentat de două personalităţi proeminente, Andrei Mocioni şi Vincenţi Babeş, afirmaţi prin activitatea lor politică pe tărâmul luptei naţionale.
Andrei Mocioni a fost fondatorul ziarului „Albina” din Viena, capitala imperiului, pe care l-a subvenţionat cu o mie de galbeni. Directorul ziarului a fost Vincenţiu Babeş, iar redactor responsabil a fost Gheorghe Popa. Primul număr a apărut de Paşti, la 3/15 aprilie 1866. Ziarul a apărut în perioada 1866-1877, iar din 1869 ziarul a fost mutat la Pesta. Ziarul „Albina” a avut drept scop al activităţii sale „stabilirea unui adevărat program naţional, de a dezvolta şi reprezenta adevărata valoare etnică, politică şi economică a poporului român, şi totodată a stârni şi a conduce luptele pentru existenţa  şi cultura lui naţională... proclamând făţiş Daco-România morală, culturală, una şi indivizibilă” [20]. Apărut de trei ori pe săptămână, ziarul „Albina” era ieftin, se distribuia uneori chiar gratuit în cercurile cele mai largi. Respectând programul trasat de Vincenţiu Babeş şi Andrei Mocioni, ziarul „Albina” a militat cu consecvenţă pentru strângerea legăturilor dintre poporul român de o parte şi de alta a Carpaţilor [21].

           Avocatul bănăţean a desfăşurat o bogată activitate filantropică şi de mecenat. Împreună cu Vincenţiu Babeş au elaborat planul subvenţionării literaturii române şi ajutorării tinerilor studioşi. Mobilizându-i şi pe fraţii săi, Antoniu, Gheorghe şi Ecaterina, Andrei Mocioni a ajuns, în anul 1867, la imensa sumă de 10.000 florini (25.000 franci) anual pentru acoperiri de binefaceri. Basiliu Marian şi-a editat lucrarea Disertaţiune istorico-critică şi literară, tratând despre originea Românilor din Dacia Traiană (Timişoara, 1857), sponsorizată de „iluştri mecenaţi ai literaturii române, domnii fraţi Petru, Andrei, Antoniu şi Georgiu Mocssonyi de Foen”. Nu se cunoaşte totalitatea burselor acordate, dar în anul şcolar 1865-1866, familia Mocioni a avut 36 bursieri la universităţile din Viena, Budapesta, Roma, Oradea, Debreţin şi la liceele din Budapesta, Oradea, Debreţin, Arad, Timişoara, Lugoj, Vârşeţ, Seghedin, Crişul Mare şi Szarvas.
Între bursierii familiei Mocioni au fost personalităţi de seamă care au militat pentru afirmarea neamului românesc din imperiu: arhiereul Filaret Filip Musta, Pavel Rotariu, Victor Babeş, Avram Berlogia, Ilie Trăilă, Nicolae Oncu, Coriolan Brediceanu, Damian Dragonescu, Mihai Şerban, Vasile (Ladislau) Paguba, Terentie Raţiu, Ştefan Perian, Ioan Ionaşiu, Lazăr Petrovici, Grigore Jianu, Liuba Gruia, Ioan Pipoş, Vasile Nemoianu, Mihaiu Bunea, Lazăr Gătăianţu, Ioan Simionescu etc. [22]
În decembrie 1878, în urma unei răceli cade la pat, şi după o bolire îndelungată, Andrei Mocioni încetează din viaţă la 5 mai 1880 şi a fost înmormântat în mausoleul familiei din localitatea Foeni, judeţul Timiş. Cu ocazia trecerii în nefiinţă, academicianul Atanasie Marinescu i-a dedicat un panegiric:

LA MOARTEA LUI ANDREI MOCIONI DE FOEN

                 Stejarul nalt, ce-n codru stete-n aşa mărire,
S-a sufulcat de viscol, şi azi, e jos trântit!
Şi gol se vede codrul l-asta resipire,
Şi supărat, căci fala-i cea mare s-a stârpit.

Poporule române! Auzi tu trista faimă?
Andrei Mocioni, cade, ca acel stejar măreţ!
Şi văd cum te cuprinde o groază şi o spaimă,
Căci, Ţi-ai pierdut bărbatul cel mai de mare preţ!

Poporule române! Scăpând de iobăgie
Ş-a veacurilor multe tot grele suferinţi,
Tu l-ai văzut în frunte şi-n dreapta-i cu făclia
Ca înger d-apărare l-a sale mari porniri!

Cunoşti a sale fapte din timp de bărbăţie
Şi vor trăi cu tine şi dup-a lui mormânt,
Că a ta recunoştinţă îi este de vecie
În inima-ţi curată şi-a pus un monument! [23]

Andrei Mocioni, un armân/macedo-român în Patria adoptivă cu care s-a identificat, un bănăţean cu minte luminată, clarvăzătoare, cu inimă românească, o personalitate care a influenţat acţiunile importante ale românilor din Banat şi Ungaria, apărând în faţa puternicilor vremii, începând de la împărat şi până la patriarhul sârbesc, drepturile politice şi bisericeşti ale neamului său.

NOTE

1. „Gazeta de Transilvania”, 1860, nr. 19.                  
2. Dr. Teodor Botiş, Monografia Familiei Mocioni, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, „Regele Carol”, Bucureşti, 1939, p. 40.
3. Ibidem, pp. 42-44.
4. I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la Istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 802.
5. Petiţiunea generală a naţiunii române înaintată la 13/25 februarie 1849 a fost cerută de fruntaşii românilor Andrei Şaguna, Ioan Mocioni de Foen, Ioan Stoica, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Iosif Pop de Macedonfy, dr. Ioan Dobran, dr. Eudoxiu Hurmuzachi, dr. Cont. Pomuţiu, Basiliu Lucian Mocioni, Iacob Bologa şi M. Botnariu.      
6. I.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 803.
7. T.V. Păcăţean, Cartea de aur, vol. II, Sibiu, 1904, p. 102.
8. I.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., pp. 806-807.
9. T.V. Păcăţeanu, op. cit., pp. 103-104.
10. I.D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., pp. 807-812.
11. Ibidem, p. 822.     
12. Ibidem, p. 812.
13. Arhiva Protopopiatului din Lugoj, Protocolul şedinţelor adunărilor comunei bisericeşti, f. 136, apud I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 181-182.
14. Vincenţiu Babeş, În cauza congresului de la Carloviţ, în „Concordia”, 1864 (IV), nr. 52, p. 205.
15. Scrisoare declaratoare şi legitimatoare a deputaţilor români la Congresul illiric-naţional din Carloviţ către ilustritatea sa dl. General şi comisar împărătesc Iosif baron Philipovich de Philipsburg, în „Concordia”, 1864 (IV), nr. 62/316, p. 245-246.
16. Arhiva Protopopiatului Român din Lugoj, Protocolul adunărilor comunei bisericeşti, f. 157-158.
17. T.V. Păcăţeanu, Înfiinţarea mitropoliei. Două scrisori ale lui Andrei Mocioni către Şaguna, în „Foaia Diecezana”, 1915 (XXX), p. 6.
18. Andrei Mocioni, O privire la cele petrecute de curând la Carloviţ, în „Concordia”, 1865 (V), nr. 23, p. 89.
19. Kossuth Lajos, Iratami az emgraciobol, vol. III, Budapesta, 1882, pp. 692-693.
20. T. Botiş, op. cit., p. 96.
21. Ionel Cionchin, Un cărturar bănăţean al secolului al XIX-lea:  Vincenţiu Babeş, în Oameni de seamă ai Banatului, Uzdin, Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” Uzdin, Jugoslavia, Editura Augusta, 2000, p. 64.
22. T. Botiş, op. cit., pp. 94-95.
23. Atanasie Marinesu, La moartea lui Andrei Mocioni de Foen, în “Luminătorul”, Timişoara, m26 aprilie/8 mai 1880.