Alexandru Mocioni, „regele gândirii luminate şi al judecăţii înţelepte”

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat lui Alexandru Mocioni (1841-1909), ilustru avocat şi om politic, una din personalităţile reprezentative ale românilor bănăţeni. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special după ruinarea oraşului Moscopole/Voscopojëi, parte din aromâni/macedo-români s-au refugiat la fraţii lor de la nordul Dunării. Între aromânii care şi-au găsit o altă patrie se numără şi familia Mocioni: „Printre familiile ţinţare care au atins mari averi în Ungaria, nu există decât una singură care a rămas sincer ataşată de naţionalitatea sa; vorbim de familia Mocioni, una dintre cele mai importante din Budapesta. Mocionii au cucerit, fie prin atitudinea lor fermă şi curajoasă în timpul luptei de la 1848 şi 1849, fie prin numeroasele binefaceri pe care le-au făcut în jurul lor, titluri durabile pentru recunoştinţa românilor”. [1]
Însufleţiţi de sentimente naţionale, conştienţi că aparţin etniei româneşti, membrii familiei Mocioni – Andrei, Anton, Victor, Alexandru, Eugen şi Zeno – au desfăşurat o amplă activitate social-politică, culturală, religioasă şi filantropică în Monarhia dualistă, dar în special în Banat.

Alexandru Mocioni a văzut lumina zilei la 4 noiembrie 1841, la Pesta. După absolvirea cursurilor primare, gimnaziale şi secundare, începe studiile juridice la Universitatea din Pesta, continuându-le la Viena şi Gratz, unde a şi susţinut doctoratul în drept.
Educat într-o familie de buni români, cunoscător al mai multor limbi de circulaţie internaţională (latină, italiană, germană, engleză, franceză), avocatul Alexandru Mocioni a militat pentru drepturi naţionale, pronunţându-se cu fermitate împotriva legilor şovine, de deznaţionalizare a românilor. În anul 1865, la numai 24 de ani, Alexandru Mocioni a fost ales deputat în Adunarea legislativă maghiară din 1865-1868. Tânărul parlamentar a combătut cu vehemenţă proiectul Deak, potrivit căruia în Ungaria era recunoscută o singură naţiune – cea maghiară, la care se adăuga şi insinuarea că deputaţii români nu reprezintă naţiunea lor, ci doar unele interese ale alegătorilor din circumscripţiile lor electorale. Deputatul român declarase în Parlament că „în Ungaria, unde trăiesc mai multe naţiuni împreună, ţin de incorect /…/ că totalitatea acestor naţiuni este obligată să poarte numele unei naţiuni aflate în minoritate”. [2]
Alexandru Mocioni a reuşit să mobilizeze nu numai deputaţii români, ci şi ai altor minorităţi, în special pe cei sârbi, care au adoptat o poziţie demnă faţă de teza „deakistă”. După adoptarea legii în Parlamentul maghiar, deputatul român, într-o scrisoare deschisă, datată 14/27 ianuarie 1869, aprecia că „legea aceasta e deci făcută pentru conlucrarea deputaţilor naţionali, în contra voinţei lor şi în contra intereselor vitale ale naţiunii maghiare”. [3]
Înflăcărat luptător pentru drepturile românilor, Alexandru Mocioni a fost ales deputat în circumscripţia Lugojului, pentru perioada 1869-1872. Deputatul român a cerut în Parlamentul maghiar schimbarea legii electorale, adoptarea votului universal şi, la solicitarea tinerimii române, de a se înfiinţa la Cluj o universitate în limba română (8 aprilie 1872), amendamente ignorate de Parlamentul maghiar. Sfidarea doleanţelor românilor, măsurile dăunătoare naţionalităţilor, în special cele pentru naţiunea română, ignorarea şi jignirea parlamentarilor români, l-au determinat pe Alexandru Mocioni să se retragă din Parlament. La 18 aprilie 1874 s-a adresat preşedintelui Camerei: „Împrejurările nu-mi iartă, ca şi mai departe să corespund dorinţelor mele de reprezentant, aşa cum aş dori şi precum alegătorii mei cu drept ar putea pretinde, din care motiv prin aceasta renunţ la mandatul meu dietal”. [4] Retragerea lui Alexandru Mocioni din Parlamentul maghiar a închis o filă a luptei parlamentare pentru drepturile românilor, dar a fost un protest adresat guvernanţilor maghiari pentru fărădelegile faţă de neamul românesc din Banat, Transilvania şi Ţara Ungurească.

Un moment important al luptei naţionale a românilor bănăţeni l-a constituit formarea Partidului Român din Banat şi Ungaria. La conferinţa din 26 ianuarie/7 februarie 1869 de la Timişoara au participat intelectualii români din Banat, dar şi  din alte ţinuturi, în frunte cu Alexandru Mocioni. Situându-se pe poziţia intereselor poporului român şi ale celorlalte naţionalităţi asuprite, conferinţa a hotărât ca lupta împotriva dualismului să se ducă prin toate mijloacele legale posibile. Scopul era introducerea liberalismului şi democraţiei în toate sferele organismului de stat. [5] Ca tactică politică a partidului s-a proclamat „activismul”, participarea la viaţa politică din Ungaria.
Impulsionaţi de românii bănăţeni, în zilele de 23-24 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, care a adoptat tactica „pasivismului”, neparticiparea la viaţa politică parlamentară.
Între fruntaşii români care au contribuit la unificarea celor două partide s-au aflat Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş. În zilele de 30 aprilie/12 mai – 2/14 mai 1869, la Sibiu, s-a desfăşurat conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional din Transilvania. Dintre bănăţeni, Vincenţiu Babeş a devenit membru al Comitetului Central Electoral, din 1890, preşedinte al C.C. al P.N.R., funcţie pe care a deţinut-o până la începutul anului 1892.
În zilele de 8/20 – 9/21 ianuarie 1892, la Conferinţa extraordinară de la Sibiu, fruntaşii Partidului Naţional Român au hotărât alcătuirea unui „Memorandum” către împăratul Franz Joseph I. Alexandru Mocioni a intrat în conflict cu fruntaşii PNR, pentru că nu considera momentul potrivit pentru un memoriu, care trebuia amânat şi înmânat împăratului de către o numeroasă delegaţie românească din întreg Imperiul Austro-Ungar. Dacă primul punct nu a fost luat în considerare, a fost însuşită ideea unei delegaţii formată din 300 de români care au predat împăratului, la 28 mai/9 iunie 1892, Memorandumul. Fără a-l citi, Franz Joseph I a trimis documentul guvernului maghiar de la Budapesta. Deşi a fost interzis în 1894, Alexandru Mocioni considera că Partidul Naţional Român este „partidul unui întreg popor conştient de sine şi de drepturile sale, al unui popor viguros şi sănătos, al unui popor hotărât a lupta pentru drepturile sale /…/ pentru existenţa sa etnică naţională”. [6]  

Considerând Biserica Ortodoxă Română un factor hotărâtor în menţinerea etnică, Alexandru Mocioni a militat pentru separarea ierarhică de la Carlovitz din 1865, iar ulterior pentru înfiinţarea Episcopiei Timişoarei. Adunarea de la Timişoara, din 28 iunie/10 iulie 1876, a delegat trei membri, protopopul Melentie Drăghici, Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş, să aducă la cunoştinţa Episcopului de la Arad doleanţele timişorenilor de a se înfiinţa Episcopie în Timişoara, iar în cazul în care episcopul s-ar opune, delegaţii bănăţeni să intervină cu hotărâre în proxima plenară a Congresului pentru înfăptuirea acestui program. [7] Congresele bisericeşti din 1878, 1886 şi 1888 nu au luat în considerare dorinţele credincioşilor timişeni. Abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Arhiepiscopiei Timişoarei, după care, în 1947, a fost reactivată Mitropolia Banatului.

Alexandru Mocioni a fost colaboratorul ziarului „Albina”, editat de Vincenţiu Babeş. De altfel, familia Mocioni a subvenţionat  înfiinţarea ziarului cu suma de 1.000 de galbeni. Ziarul „Albina” a fost oficiosul Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria. Ziarul milita pentru „întemeierea îndată sau cât mai curând a unei Dacoromânii în lumea morală, cu alte cuvinte, cu formarea şi învestoşarea spiritului Dacoromâniei”. [8]  Într-un articol, al cărui autor poate fi Alexandru Mocioni sau Vincenţiu Babeş, a fost expusă speranţa românilor aflaţi sub stăpânire străină în „ţara mamă”, „pentru ca dânsa să poată răspunde la pretenţiunile naţionale ce le formulau românii de pretutindeni ca naţiune, sperând împlinirea lor de la România. Aceste pretenţiuni sunt de cultură, de dezvoltare intelectuală şi morală. Sub acest raport, aşteptăm ca România să devină un soare ale căror raze să încălzească pe toţi românii de prin ţările vecine”. [9]
În timpul războiului ruso-româno-otoman, din anii 1877-1878, românii din Banat, dar de fapt din întreaga Monarhie dualistă, s-au solidarizat cu fraţii lor din România care luptau pentru cucerirea independenţei. Din 41 de sate şi oraşe bănăţene s-au făcut colecte pentru sprijinirea armatei române. Alături de alţi fruntaşi bănăţeni, Alexandru Mocioni apare pe mai multe liste de subscripţie. [10] Cucerirea independenţei României pe câmpul de luptă „a electrizat întregul corp al românismului. Conştiinţa naţională care zăcea amorţită s-a trezit şi a luat proporţii gigantice. Pe toate terenele vieţii noastre publice se remarcă influenţele binefăcătoare ale acestei renaşteri sufleteşti /…/ Reînvierea noastră pe toate terenele vieţii publice şi particulare îşi găseşte germenii psihologici în acest mare moment al istoriei noastre”. [11]

După o activitate îndelungată (1866=1877), în anul 1877 ziarul „Albina” şi-a sistat apariţia, dar rolul de apărător al intereselor românilor bănăţeni l-a continuat ziarul „Luminătorul” din Timişoara, înfiinţat în anul 1880. Redactorul ziarului a fost Pavel Rotariu, dar mentorii au fost Vincenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni. Ziarul a avut un rol important în unificarea celor două partide din Transilvania şi Banat. În anul 1893, Alexandru Mocioni a înfiinţat ziarul „Dreptatea” din Timişoara, al cărui redactor a fost Valeriu Branişte. Publicaţia a avut un rol determinant în îndrumarea, educarea naţională şi realizarea unităţii românilor. La începutul secolului, în anul 1902, Alexandru Mocioni a contribuit la înfiinţarea revistei „Luceafărul” şi a Societăţii „Petru Maior” din Budapesta.

Alexandru Mocioni a fost prezent în activitatea culturală bănăţeană. În anul 1868 a asistat la spectacolele din Timişoara, date de trupa lui Pascaly, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Interesantă este relatarea corespondentului ziarului „Albina” după prima reprezentaţie: „Ieri, pentru prima dată a răsunat limba română de pe bina (scena s.n ) teatrului. Teatrul oraşului a fost îndesat”. În loja teatrului se aflau Vincenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni, veniţi din Pesta, dar şi ţărani români din împrejurimile oraşului. În pauză s-au distribuit spectatorilor pliante cu poezia Salutare Taliei române, a bănăţeanului Iulian Grozescu, dedicată directorului Pascaly şi Societăţii teatrale române: „P-ăst pământ, vechi, strămoşesc/ Se vesteşte-n lumea asta/ Că ş-aici români trăiesc” [12].
Este posibil ca spectacolele Societăţii teatrale române prezentate în Banat să-i fi impulsionat pe timişoreni, care, la 8 decembrie 1868, au constituit Societatea română de lectură din Timişoara: „De preşedinte s-a ales d-l dr. Alexandru Mocioni /…/ Deci cerem îmbrăţişarea călduroasă din partea inteligenţei române ca să prospereze acest institut folositor şi de necesitate pentru românii d-aici”. [13] Mai târziu, dr. Alexandru Mocioni a contribuit la înfiinţarea „Societăţii pentru fond de teatru român” din Banat şi Transilvania, fiind ales preşedinte pe viaţă.

În vasta bibliotecă a avocatului Alexandru Mocioni s-a aflat şi manuscrisul lui Petrus Bod de Felsö-Csernaton intitulat Brevis Valachorum Transilvania incolentium Historia in qua Populi Valachiei in Transilvania status civilis et ecelesiaticus profani item ac sacri ritus praecipue vero unuionis cum Româno-catholicis-inde ab anno 1698 adtentatae et ad presens usque tempus – magno nisu variis accordis procuratae momenta narrantur et exhibentur. Despre această lucrare pe care a multiplicat-o în 25 de exemplare, Vincenţiu Babeş afirma: „Acest manuscris, care 125 de ani a stat ascuns de noii ortodocşi, care se extinde pe pagini 570, în două cărţi, una istorico-politică, scurtă, iar alta istorico-bisericească este de patru ori mai lungă”. [14]
La iniţiativa dr. Alexandru Mocioni, în anul 1896 a fost înfiinţată ASTRA/Asociaţiunea pentru literatură română şi cultura poporului român din Lugoj. Convins de importanţa constituirii acestei asociaţii, Alexandru Mocioni menţiona: „Simţim cu toţii că adunarea aceasta are să fie un eveniment de mare importanţă pentru interesele şi năzuinţele noastre culturale. Prin aceasta se dărâmă un zid de despărţire între fraţii de acelaşi neam, setoşi de aceeaşi cultură. Asociaţiunea noastră în această adunare se dezbracă de caracterul ei provincial şi proclamă principiul solidarităţii naţionale pe tărâm cultural”. [15] În scurt timp Asociaţiunea s-a extins în Banat, înfiinţându-se 13 despărţăminte. Un rol deosebit la înfiinţarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii acestora l-a avut dr. Alexandru Mocioni, ale cărui merite au fost recunoscute prin alegerea sa ca preşedinte al ASTREI, în adunarea generală de la Sibiu, din 21-22 septembrie 1901. Împreună cu vărul său Zeno Mocioni, avocatul Alexandru Mocioni şi-a adus contribuţia material la construirea clădirii Muzeului ASTREI.

Considerând că proprietatea economică a românilor era una din priorităţile timpului, Alexandru Mocioni a avut meritul de a contribui la înfiinţarea unor instituţii bancare din Transilvania şi Banat: „Albina” din Sibiu, „Victoria” din Arad, „Timişana” din Timişoara şi „Lipova” din localitatea cu acelaşi nume.

Pentru întreaga sa activitate publică şi culturală, pentru meritele în domeniul literaturii şi filozofiei, Societatea studenţilor români din Budapesta, „Petru Maior”, i-a dedicat o statuie. Bustul lui Alexandru Mocioni, operă a sculptorului C. Liuba, a fost dezvelit la 4 noiembrie 1906 în localul Societăţii „Petru Maior” din Budapesta. Cu această ocazie, „la şedinţa solemnă a Societăţii «Petru Maior» a luat parte întreaga studenţime din Budapesta şi o însemnată parte din colonia română de acolo. Afară de cuvântul prezidentului, Pompiliu Nistor, care a evidenţiat meritele domnului Alexandru Mocsony în cariera publică a D-sale şi afară de disertaţia domnului Onisifor Ghibu care a vorbit despre studiile filozofice ale domunului Mocsony – îndeosebi despre «Religiune şi ştiinţă» –, s-a cântat de corul şi de orchestra societăţii şi s-a declamat. Îndeosebi publicul a rămas satisfăcut de prestaţiunile domnului N. Brătianu, – desigur un viitor artist de-al nostru”. [16]

Spre apusul vieţii, dr. Alexandru Mocioni a fost grav bolnav. După o suferinţă îndelungată, la 1 aprilie 1909, s-a stins din viaţă. Miron Cristea, viitorul Patriarh al României, în numele Asociaţiunii ASTRA  îl considera „regele gândirii luminate şi al judecăţii înţelepte în toate treburile noastre obşteşti din ultimele decenii”. [17]
De origine macedo-română/aromână, mare patriot, Alexandru Mocioni este una din personalităţile reprezentative ale românilor bănăţeni, dar şi din Monarhia dualistă, un luptător pentru unitatea neamului românesc.

NOTE

1. Emile Picot, Românii macedoneni în Austria şi în Ungaria, în “Almanahul macedo-român”, Paris, 27 februarie 1880, apud “Românii de la sud de Dunăre”, Arhivele naţionale ale României, Bucureşti, 1997, p. 163.
2. Dr. Teodor Botiş, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti, 1937, p. 115.
3. Ibidem, p. 144.
4. „Tribuna”, Sibiu, nr. 203 din 16/28 septembrie 1899.
5. Dr. George Popovici, Memorii cu privire la integritatea Banatului, Caransebeş, 1929,  p. 50.
6. „Tribuna”, Sibiu, nr. 203, 16/28 septembrie 1899.
7. G. Postelnicu, Emanuil Ungureanu şi Biserica, în „Analele Banatului”, Timişoara,  1931, an IV, nr. 2-4, p. 6-8.
8. Vincenţiu Babeş, Pesta 16 octombrie 1869, în „Albina”, 1869, an IV, nr. 82, 5/17  octombrie.
9. Misiunea României, în „Albina”, 1870, an V, nr. 46, 4/16 iunie, p. 1.
10. Un nou apel în formă de epistolă!, în „Telegraful Român”, 1877, an XXV, nr. 77, p. 308.
11. Valeriu Branişte, Societatea teatrală G.A. Petculescu, Braşov, 1902, p.7 .
12. „Albina”, 1868, an III, nr. 77, 20 iulie/1 august, p.3.
13. Idem, nr. 126, 11/23 decembrie, p.3.
14. I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la Istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Editura Mitropolia Banatului, Timişoara, 1980, p. 954.
15. Dr. Teodor Botiş, o.c., p. 347.
16. „Luceafărul”, 1906, nr. 21-22, p. 473. 
17. Miron Cristea, Discursul rostit în numele „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”, în „Drapelul”, Timişoara, 1909, an IX, nr.35, p. 3.