Gheorghe Ioanovici de Duleu şi Valea Mare

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat lui Gheorghe Ioanovici de Duleu şi Valea Mare (1821-1909). Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

Gheorghe Ioanovici s-a născut la 24 ianuarie 1821 la Timişoara. Părinţii lui au fost Pavel Ioanovici şi Ana Dechira. Tatăl său a fost de origine aromână, venind din Macedonia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea când s-a stabilit la Timişoara, iar numele de familie Kaliva l-a schimbat după numele de botez al tatălui său, Ioan Kaliva, zicându-şi Ioanovici, obţinând în 1800, prin donaţie regală, proprietăţile care cuprindeau satele Dulău şi Valea Mare în judeţul Caraş, ocazie cu care a fost înnobilat. Blazonul familiei era format dintr-un scut militar împărţit în trei sectoare: în cel deasupra, de culoare albă, erau două braţe ţinând o coroană; în cel din dreapta, de culoare albastră, era o ancoră de argint; în cel din stânga, de culoare roşie, era un câine de vânătoare ţinând cu labele ancora de argint legată de grumaz.
La Timişoara, Gheorghe Ioanovici a urmat cursurile primare, gimnaziale şi liceale, după care a urmat cursurile de filosofie şi de drept la universităţile din Pesta şi Pozsony (Bratislava). În anul 1842 a susţinut examenul de avocat şi şi-a făcut intrarea în viaţa politică luptând pentru ideile reformatoare ale opoziţiei de atunci. A fost ales la Lugoj deputat în dieta din 1847-1848 de la Pozsony. În anul 1849 a ocupat funcţia de subprefect al judeţului Caraş.
În perioada revoluţiei de la 1848-1849, Gheorghe Ioanovici a fost de partea revoluţiei maghiare, iar după înfrângerea revoluţiei s-a refugiat în Turcia. Întors în ţară, a fost judecat în procesul de la Arad şi condamnat la 12 ani închisoare. A fost eliberat în urma amnistiei generale din anul 1857, după ce fusese la mai multe închisori din Pesta, Viena, Olmütz.
În anul 1860, Gheorghe Ioanovici a activat pe tărâm ziaristic, militând în favoarea restabilirii constituţiei din 1848, articolele lui fiind publicate în ziarele „Magyarország” şi „Ország”. În articolele sale îi îndemna pe croaţi şi sloveni să se unească din nou cu Ungaria. În articolele din „Pesti Napló”, publicate în anul 1867, Gheorghe Ioanovici a pledat din nou în favoarea constituţiei din 1848, elaborată în acel an de revoluţionarii maghiari.

După proclamarea dualismului austro-ungar, la Budapesta s-a format un guvern condus de Iuliu Andrássy, revoluţionar la 1848, guvern în care ministrul cultelor a fost Iosif Eötvös, politician cu vederi liberale, al cărui secretar general a fost Gheorghe Ioanovici, pe toată durata mandatului, din 1867 până în 1871. În această funcţie, Gheorghe Ioanovici a condus şi secţia din minister care se ocupa de bisericile ortodoxe (românească şi sârbească) din Ungaria.
Lupta pentru emanciparea bisericii ortodoxe române a început în anul 1849, prin publicarea unei broşuri la Viena prin care Andrei Şaguna cerea libertatea religioasă a românilor ortodocşi şi desprinderea lor de sub ierarhie sârbească. La 12 martie 1850 s-a desfăşurat Sinodul bisericii româneşti din Ardeal la care au participat Andrei Şaguna, episcopul Blajului Leményi şi Avram Iancu.
În funcţia pe care a avut-o în guvernul ungar, Gheorghe Ioanovici şi-a unit eforturile cu ale lui Andrei Şaguna şi cu ale altor români pentru atingerea acestui obiectiv. Ministrul cultelor, Iosif Eötvös, a avut legături de prietenie cu Gheorghe Ioanovici, şi datorită acestei relaţii s-au iniţiat demersuri pentru a înfiinţa o mitropolie ortodoxă românească liberă. Iosif Eötvös, ajutat de Ioanovici, a alcătuit un proiect de lege pentru ca această libertate religioasă a românilor să aibă o bază legală. Proiectul de lege astfel elaborat a fost înaintat unei comisii pentru a fi studiat. Paragraful nr. 6 al acestui proiect de lege menţiona despre „congresele naţional-bisericeşti” ale ortodoxiei române, termen care nu a fost pe placul comisiei, şi care a cerut înlăturarea acestei expresii. În cadrul dezbaterilor din parlament legate de acest proiect de lege, la intervenţiile lui Gheorghe Ioanovici şi ale lui Ioan Cavaler de Puşcariu, a fost aprobată această expresie, astfel că s-a votat în întregime tot textul, iar paragraful nr. 6 a avut următorul conţinut: „Ministerul va mijloci conform propunerii sinodului  episcopesc greco-oriental român convocarea cât mai în grabă a congresului naţional-bisericesc român de religiune greco-orientală care se va compune, afară de arhierei, din 30 deputaţi din cler şi 60 de laici”. Legea a fost sancţionată la 24 iunie 1868.

Primul Congres naţional-bisericesc al Mitropoliei ortodoxe române din Ardeal s-a desfăşurat în septembrie 1868 la Sibiu, sub preşedinţia lui Andrei Şaguna. Din partea guvernului ungar a participat la lucrările congresului Gheorghe Ioanovici, în calitatea sa de secretar general al ministerului de culte şi al instrucţiunii. Congresul a avut 12 şedinţe, în ultima din 7/19 octombrie 1868 aprobându-se „Statutul Organic”, care a servit ca bază şi la noua organizare a Bisericii Ortodoxe Române făcută sub guvernul naţional-liberal în 1925, de Alexandru Lepădatu, ministrul de atunci al cultelor şi artelor. La acest congres  Gheorghe Ioanovici a participat atât  ca delegat din partea guvernului ungar, cât şi în calitate de deputat congresual mirean din cercul Orăştiei, dieceza Caransebeşului.
Spre finalul lucrărilor congresului, Gheorghe Ioanovici a ţinut o cuvântare în care a dat expresie bucuriei de care sunt pătrunşi românii pentru acest succes înregistrat pentru afirmarea idealurilor naţionale. Discursul a fost şi un elogiu adus lui Andrei Şaguna şi altor patrioţi români pentru înfăptuirea acestui deziderat. Pentru că „Statutul Organic” trebuia să fie aprobat de guvern, Ioan Cavaler de Puşcariu, consilier de secţiune în „Departamentul pentru treburile greco-orientale” condus de Gheorghe Ioanovici, a înaintat un referat. „Statutul Organic” a fost aprobat de o comisie a ministerului cultelor care i-a adus unele modificări. Modificările guvernului ungar au fost acceptate atât de Gheorghe Ioanovici cât şi de Ioan Cavaler de Puşcariu, deşi au fost criticaţi într-un articol din publicaţia „Albina” a lui Vincenţiu Babeş. Graba cu care cei doi patrioţi români au acceptat modificările făcute de guvernul ungar a fost pe deplin justificată, pentru că ministrul Iosif Eötvös, care era sprijinul românilor în această acţiune, a murit puţin mai târziu, la 2 februarie 1871, iar din partea lui Andrássy, conducătorul guvernului, nu aveau nici o speranţă. Andrássy a căutat să facă tot posibilul pentru a întări autoritatea regatului ungar şi pentru a îngrădi sau chiar interzice drepturile celorlalte naţionalităţi din interiorul statului. Referindu-se la „Statutul Organic” al Bisericii Ortodoxe Române, care fusese sancţionat, Andrássy a afirmat: „Săracul Eötvös! El avea înaintea ochilor tot instituţii americane, şi nici în America nu-i aşa. Îl scăpasem din mână!”
Cât de mare a fost succesul românilor prin recunoaşterea drepturilor confesionale se desprinde din discuţia purtată între Andrássy şi Dimitrie Sturza, fostul şef al Partidului Naţional Liberal, care s-au întâlnit la Constantinopol. În convorbirea avută, Dimitrie Sturza a pledat pentru drepturile românilor din Ungaria. Andrássy, şeful guvernului ungar, i-a răspuns: „Da, cunoaştem foarte bine scopurile dumneavoastră naţionale şi ştim că odată Ardealul va fi românesc, dar tocmai pentru aceasta avem datoria, noi conducătorii statului unguresc, să îndepărtăm, prin toate mijloacele, cât mai mult această fatalitate”. „Statutul Organic”, ajuns prin Ioanovici şi Puşcariu la „norocoasa rezoluţie”, după cum a dorit Andrei Şaguna, a dus la prosperitate şi vitalitate întreaga Mitropolie Ortodoxă Română. Pentru a preveni un nou succes al românilor în câştigarea drepturilor naţionale şi confesionale, după moartea lui Eötvös, ministrul cultelor şi instrucţiunii, Trefort, care i-a urmat în această funcţie, i-a exclus, în anul 1871, din ministerul pe care l-a condus, pe toţi românii, dintre care cei mai importanţi au fost Ioanovici, Puşcariu şi Roşescu.

„Statutul Organic” alcătuit de patrioţii români în această perioadă a servit ca bază de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române. Proiectul de lege alcătuit de Alexandru Lepădatu, ministru de culte şi arte, a fost discutat mai întâi de comisia de unificare bisericească, a fost dezbătut în trei rânduri la Sfântul Sinod, şi apoi la Sibiu, timp de două zile, a fost discutat cu membrii consistoriului mitropolitan şi cu deputaţii Congresului naţional-bisericesc. Rezultatul acestor dezbateri a fost noua lege de organizare a Bisericii Ortodoxe Române întregite (1925), care nu era altceva decât „Statutul Organic”, după care s-a condus Biserica Ortodoxă Română din Ardeal timp de 60 de ani. Ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a confirmat această chestiune: „proiectul nu este altceva, atât în ce priveşte spiritul, cât şi cea mai mare parte a dispoziţiilor sale, decât Statutul zis «şagunian», adoptat împrejurărilor actuale pe baza situaţiei schimbate a bisericii noastre, a experienţei câştigate de la 1868 încoace şi a necesităţii de armonizare a principiului constituţional cu cel ierarhic”. Dar, de fapt, „Statutul Organic”, zis al lui Şaguna, nu este opera acestui mitropolit, ci a Congresului naţional-bisericesc din anul 1868. Partenie Cosma, fostul director al băncii „Albina”, care în 1868 a fost „notarul comisiunii congresuale”, a redactat textul statutului, a dat amănunte interesante în această privinţă: „făcând în Enciclopedia lui Diaconovici istoricul «Statutului Organic», el îl prezintă pe Ioanovici «ca fiind unul din cei mai distinşi bărbaţi ai bisericii, care au colaborat la alcătuirea acestui act»”.
Citatele, extrase din istoricul „Statut Organic”, sunt elocvente asupra „bărbaţilor distinşi ai bisericii”, cărora se cuvine să li se atribuie paternitatea Statutului, devenit astăzi legea fundamentală de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române, fără ca prin aceasta meritele lui Şaguna să se întunece. Le dăm, spre a risipi umbra aruncată de gloria lui Şaguna peste meritele lor. O rază de lumină e necesar să fie ruptă din această aureolă şi îndreptată asupra celor care i-au fost un adevărat stat major, credincios până la victoria deplină: „Se susţine încă şi astăzi că Statutul Organic ar fi opera lui Şaguna şi expresia vederilor lui. Această părere este însă neîntemeiată. Ce e drept, recâştigarea mitropoliei şi autonomiei greco-ortodoxe române din statul ungar în prima linie este meritul lui Şaguna, care cu agerimea minţii sale şi cu autoritatea sa impunătoare în sus şi în jos, a ştiut  exploata situaţia favorabilă de a continua lupta pentru emanciparea de ierarhia sârbească iniţiată la începutul secolului trecut de exilatul Moise Nicoară. Statul Organic însă, nici în formă, nici în părţile lui cele mai esenţiale nu este opera lui Şaguna, ci este al congresului din 1868, care număra între membrii săi pe cei mai distinşi bărbaţi ai bisericii, între care: Ioan Cavaler de Aldulianu, care a fost referentul comisiei, Victor Babeş, Alexandru Mocioni, Ioan Cavaler de Puşcariu şi secretarul de stat George Ioanovici. Notarul comisiei congresuale care a redactat textul Statutului a fost Partenie Cosma. Congresul în majoritatea sa era de vederi mai liberale decât mitropolitul Şaguna. Opera lui Şaguna este Proiectul de Regulament pentru organizarea treburilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale române de legea greco-orientală, tipărit în Protocolul congresului naţional din 1868, paginile 182-188. Acest act a servit ca material preţios la redactarea Statutului Organic, dar întreg organismul bisericii era altfel plănuit în acel proiect decât cum se află astăzi codificat... Stima datorată meritelor lui Şaguna impune constatarea adevărului istoric, chiar şi în interesul memoriei lui, pentru că, de o parte, Şaguna n-are trebuinţă de a se înfrumuseţa cu pene străine, de altă parte nu se cuvine ca posteritatea pe el să-l facă răspunzător pentru faptele altora”.         

Activitatea politică a lui Gheorghe Ioanovici a fost orientată spre câştigarea libertăţilor poporului român. În acelaşi timp a fost adeptul înţelegerii dintre români şi unguri, fiind aprobat de unii contemporani, dar şi criticat vehement de alţii. Unul dintre cele mai mari succese politice ale lui Gheorghe Ioanovici a fost libertatea de credinţă pentru românii din Ungaria şi Ardeal, stârnind de asemenea atacuri vehemente din partea unor conaţionali. A fost adeptul înţelegerii dintre toate naţionalităţile din Imperiul Austro-Ungar. S-a declarat ca un apărător al drepturilor tuturor naţionalităţilor din împărăţia cezaro-crăiască, iar dacă a fost nevoie s-a afirmat ca adversar al politicii expansioniste a acestui stat format prin subjugarea altor popoare. În anul 1878, când în urma Congresului de la Berlin, Austro-Ungaria a ocupat Bosnia, Gheorghe Ioanovici a ţinut în parlamentul ungar un discurs prin care a protestat împotriva ocupării acestei provincii.
Ca învăţat, Gheorghe Ioanovici şi-a câştigat merite în domeniul filologiei maghiare, ceea ce i-a deschis drumul spre Academie, unde la 30 ianuarie 1867 a fost ales membru onorar în Secţia I, istorică-filologică. A fost membru şi preşedintele comisiei filologice a Academiei, membru al comisiei pentru prelucrarea dicţionarului tehnico-juridic.
Printre lucrările de lingvistică merită să fie amintite: Contribuţii la chestiunea formării cuvintelor ungureşti (Budapesta, 1870), Despre verbele în cc-ik (Budapesta, 1877), Să ne înţelegem în chestiunea ortologiei şi neologiei (Budapesta, 1882), Filologia, Despre articolul demonstrativ “a” (1867), O problemă de ortografie (1879), Despre formarea unor cuvinte noi, Topică, Schimbări greşite, Partitivul, Sinonimele, Neologismele, Iregularităţi, Construcţii şi cuvinte greşite, Alocuţiuni şi cuvinte greşite, Dativul n-are posesiune, Pronumele personale şi posesive cu flexiunea „-nek” – premiată cu premiul „Samuiel”, Răspuns la logica filologică, Accentul, Problema fără sfârşit.
După o activitate politică îndelungată pusă în slujba naţiunii din care a făcut parte, şi după o activitate ştiinţifică bogată, Gheorghe Ioanovici s-a stins din viaţă la venerabila vârstă de 87 de ani, în data de 10 ianuarie 1909, la Budapesta, unde a şi fost înmormântat.