O previziune a lui Andrei Şaguna: „După moartea lui

O previziune a lui Andrei Şaguna: „După moartea lui veţi vedea voi cine a fost Emanuil Gojdu”

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat lui Emanuil Gojdu (1802-1870), avocat de succes și patriot de origine aromână. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

Moscopole, cel mai mare şi mai bogat oraş al Imperiului otoman, de fapt din sud-estul Europei, avea o populaţie de 80.000 de aromâni/macedo-români. Aici s-a săvârşit, în anii 1769 şi 1788, cel mai mare genocid al secolului al XVIII-lea, oraşul a fost ras de pe suprafaţa pământului. Aromânii/macedo-românii care au reuşit să se salveze şi-au găsit alte patrii, în Ţările Române, Imperiul Habsburgic, Galiţia, Polonia şi chiar în ţări mai îndepărtate. Între refugiaţi se afla şi familia Gojdu, care ajunsese până în Polonia. Mulţi dintre aromâni au adoptat ulterior naţionalitatea ţării unde s-au stabilit, devenind polonezi – Grabovsky, Adamovsky, Mustovsky, alţii s-au maghiarizat – baronul Horvath, Eötvös, Baráty, alţii s-au sârbizat – Racovici, Polyevici, Popovici, dar mulţi şi-au păstrat numele original – Muciu, Guda, Sina, Şaguna, Gojdu. Aromânii stabiliţi în Ungaria s-au aşezat în mai multe centre urbane formând comunităţi numeroase la Budapesta, Tokaj, Vác, Szentendre, Miskolc, Gyöngyös, Kecskemét. Aromânii/macedo-românii se ocupau mai ales cu comerţul, dar alţii au fost bancheri reuşind să adune averi fabuloase, bucurându-se de un mare prestigiu printre ceilalţi cetăţeni. Multe case comerciale şi industriale din Europa le aparţineau şi aproape întregul comerţ cu mătase din Orient şi Europa era în mâna lor. Tranzacţiile financiare în timpul împăratului Iosif al II-lea al Austriei erau de asemenea dominate de aromâni. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce Polonia a fost împărţită între Austria, Prusia şi Rusia, familia Gojdu s-a stabilit la Miskolc, iar de aici, o ramură a trecut dincolo de Dunăre, iar alta s-a aşezat în părţile Bihorului. Din această ramură bihoreană face parte Emanuil Gojdu. [1]

Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802 la Oradea, unde a copilărit alături de cei cinci fraţi ai săi. Tatăl său, Atanasiu Popovici Gojdu, era negustor în Oradea, iar mama sa, Ana, se trăgea din familia românească Poynár din Bihor.
Cursurile primare şi liceale le-a urmat la Oradea şi Eger, cea primară la Şcoala Ortodoxă Română, liceul la Gimnaziul Superior Premontori, absolvindu-l în anul şcolar 1819-1920. A urmat studiile la Academia de Drept din Oradea în anii 1820-1821, la Academia de Drept din Pojon (Bratislava), în anii 1821-1822, pe care le-a continuat la Pesta.
Emanuil Gojdu, unul dintre cei mai bogaţi români din toate timpurile, s-a afirmat prin activitatea profesională, publicistică, politică, prin neobosita strădanie pentru emanciparea naţiunii române şi a limbii sale, dar mai ales prin cea de mecenat al culturii româneşti, prin susţinerea morală şi materială a miilor de tineri români dornici de învăţătură.
În anul 1824, Emanuil Gojdu, după ce a obţinut diploma de avocat, a intrat ca stagiar în biroul avocatului Vitkovics Mihaly de Aker, care era şi scriitor. [2] Cu această ocazie a cunoscut mai mulţi scriitori maghiari ai vremii – Kazinczy Ferenc, Virág Benedek, Berzsenyi Dániel, Kisfaludy Mihály, care l-au iniţiat în tainele scrisului, ca apoi să debuteze în literatură în 1826 cu câteva poezii în limba maghiară publicate în revista „Szépliteraturai Ayándek” cu numele maghiarizat Gozsdu Manó. Nu a fost întâmplător „că foarte mulţi intelectuali nemaghiari, ca de pildă sârbul Vitkovici Mihai sau românul Gojdu Manó, acceptând realităţile epocii, s-au integrat în societatea maghiară, fără să-şi piardă identitatea, fără să se asimileze. În paranteză fie spus, ştim foarte bine că de-a lungul istoriei câte generaţii au fost asimilate de către unguri, acele care au dorit să se ridice în sferele mai înalte ale societăţii... Pentru Emanuil Gojdu era un lucru firesc să scrie poezii în limba maghiară, să semneze cu Gozsdu Manó şi totodată să doteze editarea calendarului lui Ştefan P. Neagoie, a Bibliotecii româneşti sau a cărţii Viaţa lui Cristos, de Diaconovics Loga şi aşa mai departe, să-şi pună imensa sa avere în slujba culturii române şi a formării unei intelectualităţi naţionale româneşti”. [3]
Emanui Gojdu a frecventat salonul literar al lui Atanasie Grabovszky, care de asemenea era de origine aromână şi unde se întâlneau mai mulţi români din sudul Dunării având diverse preocupări – studenţi, comercianţi, bancheri. Acest salon a fost frecventat şi de alte personalităţi ale timpului: Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Ioan Teodorovici. Atanasie Grabovsky avea şi menţinea legături strânse şi cu românii din Principatele Române, avea relaţii şi cu fraţii Goleşti care îl vizitau frecvent. Atmosfera din casa lui Atanasie Grabovsky era pătrunsă de ideile şi spiritul concepţiei istorice şi lingvistice a Şcolii Ardelene.

Încă din tinereţe, Emanuil Gojdu a sprijinit cultura şi tipăriturile în limba română, care au devenit tot mai numeroase în Pesta. Era unul din colaboratorii primei reviste româneşti din capitala Ungariei de Zaharia Carcalechi, care se numea „Biblioteca românească”, tipărită încă din anul 1821. În volumul al treilea al revistei, din anul 1829, a publicat apelul intitulat Cuvântare de rugăciune a naţiei româneşti către străluciţii boieri ai Ţării Româneşti şi Moldovei, prin care s-a adresat boierilor şi domnitorilor din Moldova şi Ţara Românească pentru a sprijini financiar publicaţia. Emanuil Gojdu, adresându-se domnitorilor, era mâhnit de situaţia românilor, arătând că „în toate părţile geme sufletul neamului nostru într-un întuneric înfiorător: tristă dormitare a cotropit înaltele româneşti talente… Pierderea limbii noastre este o adevărată îngropare în mormântul întunericului şi neştiinţei… aţi surpat pentru multe veacuri asupritoarele primejdii… aţi păstrat libertatea persoanelor noastre… aveţi două Principate binecuvântate de Dumnezeu”, solicitând boierilor să sprijine „scrierea şi tipărirea cărţilor în limba Patrioticească, să le citească şi să răspândească pentru că nu este mai mare mângâiere, mai adevărată îndestulare, decât simţirea fericirii şi a măririi Neamului”. [4] Prin apelul lansat de Emanuil Gojdu, în anul 1829 numărul de abonamente la revista „Biblioteca românească” a crescut la 444, din care 126 în Ţara Românească şi 318 în Ungaria şi Transilvania. [5] Emanuil Gojdu a căutat să sprijine financiar revista lui Carcalechi, şi acelaşi lucru l-a făcut şi pentru publicaţia „Calendarul Românesc”, apărută în 1830 prin grija învăţătorului şcolii româneşti din Pesta, Ştefan P. Neagoie. Drept mulţumire, Neagoie îi închină lui Gojdu volumul însoţit de o dedicaţie, în care numeşte pe acesta „prea zelos patriot şi naţionalist”.
La începutul carierei sale, Emanuil Gojdu a fost apreciat de Teodor Şerb într-o scrisoare către Moise Nicoară ca fiind om cu caracter şi de încredere, „bărbat cu bune temeiuri şi către români învăpăiat”. După ce a încheiat stagiul de trei ani ca avocat, şi-a deschis propriul birou de avocat şi notar la Pesta. După puţin timp, a devenit unul dintre cei mai buni avocaţi din Budapesta şi un jurist cu renume în toată ţara, şi mai târziu şi pe plan internaţional. În biroul lui de avocaţi, Emanuil Gojdu a angajat numai români sau aromâni/macedo-români. Emanuil Gojdu a fost primul care a înlocuit limba latină cu limba maghiară în acţiunile judecătoreşti. Rechizitoriile şi pledoariile sale erau reproduse în revistele de specialitate şi luate ca model pentru studenţi şi specialişti în domeniul juridic. Aproape toate procesele în care s-a implicat au fost câştigate, fiind din această cauză un avocat căutat de către clienţi, aşa reuşind să dobândească o avere imensă, bucurându-se de bunăstare materială. La aceasta a contribuit şi căsătoria în 1832 a lui Emanuil Gojdu cu Anastasia Pometa, tot de origine macedoneană, cu o zestre de 32.000 de florini. Anastasia Pometa a trecut în rândul celor drepţi în anul 1863. Rămas văduv, s-a recăsătorit cu Melania Dumcea, de origine aromâncă. Cu ocazia evenimentului, ziarul „Concordia” din Pesta menţiona: „Ilustratea Sa, Domnul Emanuil Gojdu, fostul comite suprem al Caraşului, a încredinţat zilele acestea pe Domnişoara Melania Dumcea, fiica cea mai tânără a Domnului Ignaţiu Dumcea, director la Banca chirială a Institutului ipotecar din Pesta. Familia e română, de origine macedonică, lăudata mireasă pune toată silinţa să înveţe limba română. Din ultima ocazie aflăm că ea în calitate de româncă ştia numai aromâneşte şi ca atare, după căsătorie, trebuia să înveţe şi româneşte”. [6]
Emanuil Gojdu a fost un om bogat: avea două mori cu aburi şi era preşedinte al proprietarilor de mori din Budapesta. A cumpărat casa din Pesta a lui Wilhelm Sebastian, apoi suprafeţe întinse de livezi însumând 36.015 stânjeni pătraţi. Şi-a cumpărat un teren pentru a zidi o casă şi a construit un şir de magazine care şi astăzi poartă numele de „Pasajul Gojdu”. A fost un om priceput în afaceri cu un simţ înnăscut pentru comerţ, investind cu îndemânare bani în imobile.

În timpul revoluţiei din 1848, Emanuil Gojdu a ţinut o consfătuire în faţa românilor adunaţi la 21 mai şi a redactat două acte de mare importanţă al căror autor principal a fost: Înştiinţare către românii de lege răsăriteană neunită şi Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat. La întrunire au participat românii din comitatele Arad, Bihor, Caraş, Torontal. Aceste acte reprezintă un adevărat program politic şi revendicările românilor din această zonă geografică. Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat conţine trei idei de bază:

autonomie bisericească pentru români;
constituirea unei comisii comune formate din români şi sârbi pentru a delimita fundaţiile şcolare şi bisericeşti;
despărţirea şi autonomia şcolilor româneşti în care să predea învăţători români.

La cel din urmă punct se cere ca în administraţie, în biserici, justiţie şi şcoli să se folosească limba română acolo unde populaţia românească este majoritară. [7] Se mai cerea prin aceste acte ca în ministerul culturii să se constituie o comisie formată din români cu dragoste pentru naţiunea din care fac parte, de religia creştin-ortodoxă care să supravegheze şi să coordoneze toată munca din domeniul activităţii bisericilor şi şcolilor româneşti. [8] Programul prezentat de Emanuil Gojdu a fost unul moderat, el fiind adeptul înţelegerii dintre români şi maghiari. Programul enunţat de Gojdu cu ocazia evenimentelor din 1848 a fost aprobat de mulţi, dar în acelaşi timp s-au găsit mulţi care l-au dezaprobat.
Casa lui Gojdu avea uşile deschise pentru toţi românii care aveau nevoie de ajutorul lui. Beiuşanul Partenie Cosma, fostul angajat în biroul de avocatură al maestrului, în Enciclopedia română menţiona: „Gojdu trăia simplu şi igienic. El bea numai apă. Era mândru de originea sa de român ortodox şi asta o manifesta oriunde i se da ocazia, atât cu cuvântul cât şi cu fapta. La mese unde erau şi străini, înainte şi după mâncare îşi făcea cruce. În Sărbătorile Paştelor totdeauna când se punea la masă cânta un Christos a înviat. În casa lui numai cu străinii se vorbea în limba lor, în familie şi cu românii numai româneşte, parte în dialectul macedo-român, parte în limba românească”. [9] A fost prieten bun cu Andrei Şaguna, pe care l-a susţinut în lupta acestuia pentru câştigarea autonomiei bisericii ortodoxe române.

Abilităţile sale personale, calităţile profesionale şi însuşirile morale i-au deschis uşile spre dregătorii înalte. A fost membru fondator al societăţii „Astra”, înfiinţată în anul 1861, condusă de prietenul lui, Andrei Şaguna. În acelaşi an a fost numit comite suprem (prefect) în comitatul Caraş cu sediul la Lugoj, devenind prin această calitate şi membru al Casei Magnaţilor, for legiuitor superior în parlamentul ungar. A fost şi deputat al circumscripţiei Tinca-Bihor şi consilier la Curtea Supremă a Ungariei (Curtea de casaţiei).
După numirea sa în funcţia de prefect suprem al Comitatului Caraş din Banat, tinerimea din Pesta a organizat o manifestare de simpatie la 8 ianuarie 1861. Emanuil Gojdu a răspuns că „Meritul e al românilor, persoana mea nu este decât un mijloc prin care unul din drepturile cele mai sfinte ale românilor se realizează şi tot meritul meu este că sunt şi am fost întotdeauna român”. În drum spre Lugoj, Emanuil Gojdu s-a oprit la Timişoara unde a declarat că în funcţia pe care o va deţine va lucra pentru înaintarea materială şi spirituală a naţiunii române.
Încă de la instalarea sa la Lugoj în funcţia de comite suprem, Emanuil Gojdu s-a înconjurat de intelectuali români tineri pe care i-a promovat în funcţii de răspundere. În comitatul Caraş, ca şi în celelalte comitate din Ungaria, Transilvania şi Banat, s-a dus o luptă acerbă pentru promovarea limbii române, cunoscându-se faptul că limba este temelia naţionalităţii şi respectată naţionalitatea. În acest sens, prin votul dat în Comitetul reprezentativ al comitatului Caraş, în şedinţa din 6 septembrie 1861, ţinută sub preşedinţia comitelui suprem Emanuil Gojdu, limba română a fost declarată: „Limbă oficială peste tot în afacerile dinăuntru”. Astfel, Emanuil Gojdu, fidel ideilor sale progresiste, a dat satisfacţie legală revendicărilor românilor bănăţeni. [10]

Emanuil Gojdu, comitele suprem al comitatului Caraş, de la început a dispus deschiderea unui liceu românesc la Lugoj, donând pentru aceasta din veniturile personale suma de 2.000 de florini; a solicitat pentru această lucrare guvernului ungar suma de 18.000 florini, dar nu a fost ajutat cu nimic în acest sens.
După alegerile din anul 1861 şi-a dat seama de situaţia critică în care se aflau deputaţii români din parlamentul ungar şi, pentru a stabili între ei relaţii de solidaritate, i-a invitat la el acasă în data de 7 mai 1861 pe 17 dintre aceştia. În faţa lor şi-a afirmat hotărârea de a lupta pentru cauza naţională şi le-a cerut deputaţilor români acelaşi lucru: „Noi trebuie să avem bărbaţi români în toate dicasteriile (departamentele), iar limba oficială să fie limba majorităţii din circumscripţiile respective… Fiecare dintre noi să ţinem fruntea sus, cum se cuvine unui cetăţean constituţional… Noi numai uniţi vom fi în stare să impunem majorităţii şi să câştigăm respectul Europei, şi numai aşa va fi în stare naţiunea noastră cea de toţi persecutată şi dispreţuită să se ridice la rangul ce-l merită”.
În 17 iunie 1861, la Casa Magnaţilor, printre alţii a vorbit şi Haynald, episcopul catolic al Ardealului, un adversar al românilor care s-a făcut purtătorul de cuvânt al maghiarilor, al ideilor revoluţionarilor maghiari din 1848 prin care aceştia proclamau integrarea Ardealului la Ungaria şi afirmau legea electorală; cu aceeaşi ocazie a afirmat că Adunarea de la Blaj a românilor, care a proclamat independenţa românilor, nu a fost legală, pentru că această Adunare nu a fost Dietă, şi că integrarea Ardealului la Ungaria s-a făcut şi cu aprobarea episcopului român şi a nobililor români care au fost de faţă când revoluţionarii maghiari au votat aceasta.
Mai târziu, la 19 iunie 1861 Emanuil Gojdu, din nou la Casa Magnaţilor din Lugoj, cu prilejul unor discuţii a replicat la afirmaţiile episcopului Haynald: „naţiunea română a fost exclusă, în privinţa naţionalităţii şi religiei, de la toate drepturile civile… în Dieta din 1848 care a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, legea electorală şi altele, românii, care erau majoritatea absolută a populaţiei acestei provincii, au fost reprezentaţi de un episcop şi doi dregători guvernamentali, din care nici unul nu a fost alesul poporului”. Gojdu şi-a pregătit dinainte discursul, ajutat de Andrei Şaguna şi Gheorghe Bariţiu. În discursul său a menţionat cauzele care i-au determinat pe români să nu accepte unirea cu Ungaria:

„Dieta din Cluj din 1848 a decretat alipirea Transilvaniei la Ungaria, fără a avea adeziunea majorităţii românilor din acest ţinut.
În legile Transilvaniei din 1848 naţiunea română nu este admisă ca egal îndreptăţită cu celelalte naţiuni, deşi le copleşea numeric.
Grănicerii români au fost dezarmaţi, pe când secuii au avut dreptul de a purta arme şi în continuare.
Grănicerii români din Transilvania n-au fost reprezentaţi în dietă ca cei din Banat, Croaţia şi Serbia.
În articolul 7 al legilor emise de Unguri la 1848 se vorbeşte despre „unitatea naţiunii maghiare”, una şi indivizibilă, celelalte naţionalităţi din Ungaria nici nu au fost pomenite; românii nu pot fi de acord cu această situaţie, ei apreciind mai mult libertatea naţiunii lor în primul rând şi abia pe plan secundar libertăţile individuale.
Nedreptele legi medievale cum ar fi „Aprobatele”, „Compilatele” şi „Diploma Leopoldină” să fie anulate.
Conţinutul legii electorale din Ardeal a fost exclusivist, pentru că românii nu se puteau bucura de prevederile ei.
Proclamarea de către unguri a alipirii Transilvaniei la Ungaria este un fapt neîmplinit din cauzele enumerate anterior, şi de aceea nu are valabilitate”.

Această pledoarie a lui Gojdu pentru cauza naţională a avut un mare răsunet în ţară şi Ioan Lupaş l-a considerat în studiul său ca fiind „punctul culminant în cariera politică”. O mare parte din maghiari s-au arătat revoltaţi de afirmaţiile lui Gojdu, dar românii l-au aprobat. De altfel, în discursul său, Emanuil Gojdu afirma că „Românul taxează mai presus păstrarea naţionalităţii sale, decât libertatea sa personală pentru că el viaţa naţională o consideră ca bază a libertăţii sale şi nu libertatea individuală de scut al vieţii sale constituţionale”. [11]
Intervenţiile de mai târziu ale lui E. Gojdu în Adunarea deputaţilor Dietei au fost comentate nefavorabil de mai multe publicaţii româneşti, printre care şi „Gazeta Transilvaniei”, în nr. 21, din 1861, şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, nr. 18, din 1861. La aceste imputări E. Gojdu a replicat: „Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea şi toată fericirea mea (şi când zic fericire, nu înţeleg starea prezentă, căci aceasta nu e fericire pentru mine) am de a mulţumi naţiunii maghiare; din copilărie am fost protejat de maghiari; deşi au ştiut că sunt român ortodox, aceasta totuşi nici un maghiar nu mi-a imputat; numai de la ei, şi între ei mi-am câştigat o stare înfloritoare, dar pentru aceea nu s-a aflat unul care să-mi fi zis să nu fiu român. Patria mi-o iubesc nemărginit şi pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacrifica viaţa, şi pentru aceea eu nu cunosc cauză maghiară altcum ca un român de omenie… este greu a te capacita dumneata despre nobila inimă a naţiunii maghiare”.
Profesorul Teodor Neş a fost de părere că Emanuil Gojdu a fost un militant hotărât pentru libertatea românilor din Ungaria, dar în acelaşi timp considera că românii şi ungurii trebuie să cadă la o înţelegere în privinţa problemelor pe care le au de înfruntat împreună. De altfel, într-una din şedinţele din Camera Magnaţilor, Emanuil Gojdu afirma: „Providenţa Divină a hotărât destinaţia conform căreia naţiunile română şi maghiară trebuie să trăiască într-o căsătorie veşnică”.
Părerile politice şi viziunea lui istorică erau puternic influenţate de relaţiile lui profesionale, sociale şi culturale cu mediile din societatea maghiară. După opinia unor autori şi cercetători, atitudinea lui Gojdu nu era cea mai potrivită într-o perioadă pe care o trăia el şi conaţionalii săi, marcată de înăsprirea asupririi naţiunii române din Ungaria, fapt care determina o atitudine fermă şi univocă din partea reprezentanţilor români.

În ce priveşte stimularea culturii şi învăţământului, Emanuil Gojdu a considerat că acestea se pot dezvolta numai determinate fiind de o dezvoltare şi prosperitate economică înfloritoare. Pe această direcţie a dus o susţinută activitate pentru sprijinul culturii şi învăţământului. În anul 1861 a înfiinţat „Comitetul pentru ajutorarea tinerilor jurişti de la Universitatea din Pesta”. Comitetul, al cărui preşedinte a fost E. Gojdu, a lansat un apel în presă ca doritorii să contribuie prin donaţii la un fond de ajutorare destinat studenţilor români merituoşi, dar fără posibilităţi materiale şi financiare şi care sunt studenţii Facultăţii de Drept din Pesta. În urma acestei iniţiative, mulţi români inimoşi şi cu dare de mână au donat, după posibilităţi, anumite sume de bani. După un an, la propunerea lui E. Gojdu fondurile băneşti urmau să contribuie şi la ajutorarea studenţilor de la alte facultăţi; de acest lucru s-au bucurat şi studenţi cu merite deosebite de la medicină umană, de la medicină veterinară şi de la silvicultură. De ajutoare s-au bucurat nu numai studenţii români, ci şi maghiari, sârbi şi de alte naţionalităţi. În conducerea acestui comitet, începând din anul 1862 s-au aflat două personalităţi marcante – Alexandru Roman, membru asesor în comitet, şi Iosif Vulcan, notarul comitetului.
În anul 1862, studenţii români din Pesta au organizat un banchet în cinstea lui Emanuil Gojdu care împlinise 60 de ani. Mulţumindu-le studenţilor, Emanuil Gojdu afirma: „Ca fiu credincios al bisericei mele laud Dumnezeirea, căci m-a creat român; iubirea ce am cătră naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, că încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul naţiunii mele”. [12]

E. Gojdu are şi meritul de a fi fost membru fondator al „Şcolii de arte şi meserii” din Pesta, devenită mai târziu Universitatea Politehnică. Tot „bătrânul” avocat l-a ajutat financiar pe pictorul Nicolae Popescu venit la Pesta pentru a studia.
Pentru a contribui cât mai mult posibil la dezvoltarea culturii şi a învăţământului, pentru a promova tineri români de valoare în toate domeniile, capabili să ocupe cele mai înalte funcţii în administraţia de stat, pentru ca şi pe această cale legală să poată servi interesele românilor şi cultura românească, Emanuil Gojdu s-a hotărât să înfiinţeze o fundaţie care să acorde burse studenţilor români. În anul 1869, Emanuil Gojdu şi-a întocmit testamentul prin care a stabilit că dispune înfiinţarea unei fundaţii care să-i poarte numele şi căreia îi donează averea sa. Această avere urma să fie administrată de o reprezentanţă. Din fondurile băneşti ale fundaţiei urma să fie ajutaţi studenţii fără posibilităţi financiare, însă dornici să înveţe, şi care au merite la studii; studenţii care solicitau bursa trebuiau să fie de religie creştin ortodoxă. Testamentul a fost încheiat la Pesta, în 4 noiembrie 1869. Câteva luni după semnarea testamentului, Emanuil Gojdu a încetat din viaţă, la 3 februarie 1870 şi a fost înmormântat la 5 februarie în „Cimitirul Kerepesi” din capitala maghiară.
În numărul din 25 ianuarie/6 februarie 1870, în „Telegraful român” s-a menţionat că la înmormântarea ilustrei personalităţi a asistat o mare mulţime de oameni din toate categoriile profesionale, de toate naţionalităţile care au locuit în oraş şi în Ungaria: „Eri la 3 ore d.m. furăm martorii celui mai trist act, a înmormântării neuitatului bărbat, Emanuil Gozsdu, carele a lăsat prin testament, ce s-a deschis îndată după moartea sa, toată averea de mai multe sute de mii, spre înfiinţarea unei fundaţiuni pentru tineri, preoţi şi învăţători săraci de religiune greco orientală…
La înmormântare se văzu, afară de rudenii un număr ne mai văzut până aci de condolenţi, între care erau: dirigători, septemviri, judi, oficianţi, telegrafişti (români, studenţi, cetăţeni din Pesta şi din provincie, de toate naţionalităţile, religiunile etc.).
Ceremonialul se împlini prin parohul român din Pesta, asistându-i încă parohul local sârbesc şi grecesc.
La trăsura funebrală erau prinşi 6 cai îmbrăcaţi în pânză neagră, pe amândouă părţile haiduci, studenţi şi telegrafişti cu făclii aprinse.
După ce fu lăsat trupul mortului în criptă, se ridică unul dintre dd. condolenţi pe una colină, şi ţinu una cuvântare excelentă, foarte nimerită, prin care aminti meritele lui Gojdu, în funcţia de comite suprem şi membru al casei magnaţilor, apoi ca testatoriu; accentuând între altele ca: «Pe Gojdu nu numai că mulţi l-au cunoscut, ba chiar l-au condamnat; mulţi au aruncat cu pietre asupra lui. Aceştia rămân acum ruşinaţi, şi trebuie să se închine cu pietate naintea faptei fără exemplu, naintea primului fulger pentru promovarea românismului».
Fini cuvântarea funebrală cu: «Fie-i ţărâna uşoară, că memoria-i va fi eternă!» la ce toată inteligenţa cu un glas striga: «Eternă să fie»”.
A dispărut o personalitate marcantă a românilor, care şi-a pus talentul şi calităţile profesionale pentru cauza naţională, pentru ajutorarea tinerilor studioşi, pentru sprijinirea culturii şi învăţământului. Criticat şi dezaprobat de unii dintre conaţionali săi, slăvit de alţii, singură posteritatea a fost îndreptăţită să dea verdictul. Oricum realizările lui au fost însemnate şi una dintre ele a fost fundaţia pe care a creat-o şi a înzestrat-o cu averea sa, şi de ajutorul ei s-au bucurat decenii la rând numeroşi tineri care s-au afirmat ulterior în domeniile pentru care s-au pregătit.

Fundaţia „Emanuil Gojdu” şi-a început activitatea la 23 aprilie 1870 sub conducerea mitropolitului Andrei Şaguna. Fundaţia a fost pusă sub patronajul Congresului Naţional Bisericesc Ortodox, iar conducerea urma să fie aleasă din trei în trei ani. Potrivit estimărilor marelui român Emanuil Gojdu, fundaţia trebuia să-şi desfăşoare activitatea până în anul 2071, adică 200 de ani după trecerea în nefiinţă a fondatorului. Potrivit inventarului judecătoresc şi a deciziei Tribunalului Regal din Pesta nr. 50393 din 16 decembrie 1871, averea mobilă şi imobilă a fundaţiei era de 178.065 florini după ce s-au scăzut pasivele, formată din: casa din str. Király nr. 13 căreia îi aparţineau curtea şi grădina (156.000 fl.), casa din str. Dob nr. 16 cu curte şi grădină (78.000 fl.), casa din str. Holló nr. 8 (54.000 fl.), 100 de acţiuni „Pesti Első Hazai Takarékpénztár” de câte 100 florini fiecare (100.000 fl.), 20 de acţii de-ale „Concordia gőzmalom” în valoare de 5.000 florini fiecare (10.000 fl), 10 sorţi de „Tiszavölgy” a câte 100 florini fiecare (1.000 fl).
În „Literele fundaţionale” se preciza că fundaţia, fiind proprietatea indivizibilă a românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, conform caracterului ei religios, aparţine fundaţiilor bisericeşti şi, pe lângă ţinerea în vigoare a dreptului inspecţiilor supreme a guvernului de stat, stă sub Congresul Naţional bisericesc ortodox român din Ungaria, respectiv sub consistoriul mitropolitan. Emanuil Gojdu a precizat şi felul cum trebuia administrată fundaţia: în perioada 1871-1921, din venitul fundaţiei urmau să se capitalizeze două treimi, iar a treia să fie distribuită ca burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”; pentru perioada 1921-1971, se prevedea ca o jumătate din venit să fie folosit pentru burse şi ajutorarea după principiile de mai sus, menţionându-se şi posibilitatea acordării de ajutoare unor învăţători şi preoţi eminenţi săraci, cu familie numeroasă ori bătrâni; pe perioada 1971-2021, din jumătatea capitalului la care urmează să adauge şi dobânda adunată trebuia să se acorde burse; pentru perioada 2021-2071, trebuia să se constituie un fond de rezervă din 1/10 a venitului, iar restul veniturilor să se utilizeze în afară de burse: „pentru orice alte scopuri ale românilor de religie ortodoxă, având în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii şi poporului de religie ortodoxă română”. Dacă la 31 decembrie 1917 valoarea totală a fundaţiei se ridica la 8.390.704 coroane (de 42 ori mai mare decât cea din 1870), în 1918 a ajuns la peste 10.000.000 coroane. Din anul 1882 averea fundaţiei a fost administrată de casierul mitropoliei din Sibiu, iar din anul 1912 fundaţia s-a mutat de la Budapesta la Sibiu. [13]

În perioada anilor 1870-1918 „Fundaţia Gojdu” a acordat 5634 de burse, în valoare de 2.130.938,78 coroane. De bursele de ajutor ale „Fundaţiei Gojdu” au beneficiat tinerii pentru studiile gimnaziale, liceale, comerciale, în şcoli de ofiţeri, la academii şi universităţi au beneficiat un număr de 1359 de tineri români din Ungaria, Transilvania şi Banat. Între aceştia au fost mari personalităţi ai neamului românesc: Victor Babeş, Valeriu Branişte, Octavian Goga, Silviu Dragomir, Ioan Talpaş, Traian Vuia, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Virgil Oniţiu, Virgil Nemoianu, George Gârda, Petru Groza, Constantin Daicoviciu, Dumitru Stăniloaie etc. O pleiadă de intelectuali care au avut un rol major în pregătirea şi organizarea actului de la 1 Decembrie 1918 şi în consacrarea României ca stat european modern în perioada interbelică. [14]
După primul război mondial, în urma păcii şi a noi conjuncturi europene au fost declanşate mari probleme privind „Fundaţia Gojdu”, în special asupra valorilor acesteia. Mergând pe urmele testamentului din 1869, art. 247 al Tratatului de pace de la Trianon (1920) s-a stabilit împărţirea moştenirii „Fundaţiei Gojdu” între românii din România (90%), cei din Ungaria (4%) şi cei din Jugoslavia şi Cehoslovacia (6%). Tratatul n-a fost respectat de partea maghiară, de aceea au intervenit noi acorduri, la 16 aprilie s-a semnat acordul dintre România şi Ungaria privitor la „Fundaţia Gojdu”. La 23 aprilie 1930 a fost semnat un nou tratat între România şi Ungaria privitor la „Fundaţia Gojdu”, semnatari fiind Nicolae Titulescu din partea guvernului român şi baronul Koranyi din partea guvernului maghiar. S-au format două comisii, de fiecare parte pentru a rezolva litigioasa problemă, iar la 27 septembrie 1937 a fost semnat acordul definitiv dintre România şi Ungaria. Chiar în primul articol s-a stipulat ca în termen de 30 de zile să pună la dispoziţia „Fundaţiei Gojdu” întregul patrimoniu de care dispunea la Budapesta. Acordul a fost ratificat prin Decretul nr. 1735 din mai 1938 de statul român şi ratificat de Parlamentul maghiar prin cele două Camere (la 14 februarie 1940 Camera Inferioară şi la 4 aprilie 1940 Camera Superioară) şi legiferat prin art. XXI din 1940, prin care s-a recunoscut ca proprietate a „Fundaţiei Gojdu” din Sibiu averea pe care aceasta o deţinea la Budapesta. Dictatul de la Viena şi al doilea război mondial au amânat din nou rezolvarea averii „Fundaţia Gojdu”.
După al doilea război mondial s-a încercat deschiderea problemei „Fundaţiei Gojdu” de guvernul Petru Groza, dar „directivele de la Moscova” au anulat înfăptuirea acesteia, guvernul de la Budapesta, în 1952, naţionalizând imobilele fundaţiei de la Budapesta.
După căderea comunismului în statele din Europa centrală şi de est a fost reluată problema „Fundaţiei Gojdu”. În anul 1996, la Sibiu, „Fundaţia Gojdu” şi-a reluat activitatea sub patronajul Mitropoliei Ardealului şi Mitopoliei Banatului.
Astăzi, „Fundaţia Gojdu” constituie obiectul unor tratative îndelungate între autorităţile române şi cele maghiare, fără a se ajunge la un rezultat concret. După 1989 au reînceput negocierile între reprezentanţii celor două state, privitoare la această fundaţie.
Se adevereşte una din previziunile marelui său prieten, mitropolitul Andrei Şaguna: „După moartea lui veţi vedea voi cine a fost Emanuil Gojdu”.

Ionel Cionchin
(nr. 11, noiembrie 2022, anul XII)