Moise Nicoară, un luptător pentru drepturile naţionale şi religioase ale românilor

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat lui Moise Nicoară (1784-1861), un luptător pentru drepturile naţionale şi religioase ale românilor. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

Moise Nicoară s-a născut la 29 noiembrie/4 decembrie 1784, la Giula. Părinţii lui au fost Petru şi Maria Nicoară, amândoi din familii de români înnobilaţi cu multă vreme înainte – la 1627 un anume Ştefan Nicoară a fost înnobilat de împăratul Ferdinand al II-lea, ca recompensă pentru meritele sale ostăşeşti.
Moise Nicoară nu a acceptat niciodată privilegiul care tindea să-i maghiarizeze numele în Nyikora. Familia nobilă Nikora de Gyiulahaza a fost menţionată în cartea lui Ioan Cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române. Unul din strămoşii lui Moise Nicoară, care fusese în pelerinaj la Ierusalim, a fost ctitorul bisericii din Otlaca, un sat din apropiere de Giula. Bunicul său, David Nicoară, a administrat mult timp moşiile nobilului Petru Tököly. Mama lui Moise Nicoară, Maria Şerban din Şiclău, oraş mare românesc în acea vreme, era nepoata unui român înnobilat din ţinutul Chioarului, dar care a rămas la credinţa ortodoxă, refugiat înspre câmpia Aradului şi Bichişului unde familia se bucura de privilegiile ilirice pentru libertatea cultului ortodox.
La şcoala primară a avut un dascăl sârb, dar ulterior au venit şi învăţători români, printre care Nelentie din Lipova, care l-a învăţat în continuare carte. Dascălul român a fost om cu judecată pătrunzătoare şi politicos, drept cu şcolarii săi, dar şi înfocat şi pretenţios la clasă cu elevii. Dascălul i-a învăţat pe copii ceaslovul, psaltirea şi cântările bisericeşti în limba română. La vârsta de 7-8 ani a devenit cel mai bun ajutor al dascălului la conducerea corului din biserică, dar şi cel mai bun la învăţătură. Peste ani, în scrierile sale autobiografice, Moise Nicoară menţiona că dascălul Nelentie a introdus cântarea românească în biserică prin el, cu acea ocazie, pe când era copil de şcoală. Pe la vârsta de 9-10 ani a urmat şcoala maghiară, străduindu-se să fie la înălţimea cerinţelor programei şcolare.
Moise Nicoară a urmat apoi şcoala de la Oradea. La vârsta de 12 ani a rămas orfan de mamă, alături de cei doi fraţi şi o soră. Ajutat de profesorul Dobroncai şi de instructorul Petrovici, i-a ajuns din urmă pe colegii lui, ba chiar i-a şi întrecut „în latinie”. A devenit „monitorul” clasei, iar la finele anului a fost „al VI-lea eminent cu laudă”. Purta însă dorul după mama lui care se stinsese prea timpuriu, iar cu tatăl său intrase în conflict din cauza opţiunilor sârbofile ale acestuia. De mic copil trăia dragostea faţă de poporul din care făcea parte, considerându-i încă de pe atunci pe moţi „români autentici”. A urmat cursurile şcolii din Oradea până în anul 1801, iar în 1801-1802 a urmat „ultimam humaniorum classem” la Arad. Cu această ocazie a legat mai multe prietenii cu elita din oraş.
În perioada anilor 1802-1804, Moise Nicoară a urmat cursurile de filozofie şi literatură la gimnaziul evanghelic din Presburg (Pojon), unde şi-a atras admiraţia profesorilor prin rezultatele strălucite obţinute la examene (logică, metafizică, etică, statistică, Istoria Ungariei, Istorie universală, drept, Istoria bisericească, fizică). Din cauza lipsurilor materiale nu îşi putea permite să plece acasă în perioada vacanţelor, aşa că era obligat să rămână la Pojon, câştigându-şi existenţa prin meditaţiile pe care le dădea odraslelor din familiile avute. Pentru prima dată îşi petrecea Sărbătoarea Crăciunului printre străini, simţind la fel ca şi poetul Ovidiu nostalgia locurilor natale, transpusă pentru început în versuri stângace, naive:

„Cărticea mea prea frumoasă
Fă-mi un bine drăgăstoasă
Ia-te la drum şi la cale
Treci munţii de ieşi la vale
Ca s-ajungi cât mai curând
La părintele meu”.

Neînţelegerile dintre Moise Nicoară şi tatăl sau au continuat. Tatăl ar fi dorit ca fiul său să-şi încheie studiile, să devină un preot ori dascăl în oraşul natal, să-i fie sprijin la bătrâneţe. Tânărul însă n-a conceput să fie preot, subordonat ierarhiei ortodoxe sârbeşti. A continuat să studieze în continuare, urmând cursurile de drept ale Academiei Regale din Pojon. La finele anului universitar 1805-1806 a obţinut calificativul „eminent” la examenele anului al II-lea.
Moise Nicoară s-a simţit atras de cariera militară, dar mai ales spre cea diplomatică. A studiat limba turcă la Institutul pentru limbile orientale din Viena, pentru a deveni reprezentant diplomatic al Imperiului Austriac în Turcia sau în Principatele Române. După examenele de drept din vara anului 1806 pe care le-a absolvit la Pojon, a plecat la Viena pentru a obţine un post în diplomaţie. Moise Nicoară a fost primul român ortodox care a absolvit studiile academice în împărăţie. În postul pe care-l dorea, intenţiona să depună toată energia şi priceperea pentru cauza poporului român. În vremea aceea Moise Nicoară a văzut în persoana împăratului garanţia apărării drepturilor românilor în faţa abuzurilor maghiare; nefiind un revoluţionar, era însă un patriot, ceea ce a rămas pe toată durata vieţii sale. În această perioadă se considera duşmanul lui Napoleon I împotriva căruia îşi exprima sentimentele în vremurile sale. În aşteptarea unor ocazii favorabile se pregătea pentru examenul de drept civil şi roman şi de statistică la Universitatea din Viena. Pentru a se întreţine a fost preceptor sau educator la copiii prefectului poliţiei din Viena, Mahlern. Optimismul şi perseverenţa tânărului nu erau împărtăşite şi de tatăl său, care în vara anului 1807 a venit la Pojon să-şi convingă fiul să lase studiile şi să se întoarcă acasă. Hotărârea lui Moise Nicoară, argumentele profesorilor care erau de partea lui au fost mai puternice şi de astă dată decât dorinţa părintelui.
Cunoştinţele şi aptitudinile sale intelectuale îl îndreptăţeau să obţină funcţii mult mai importante decât cele de educator sau preparator, dar a intervenit o împrejurare nefavorabilă lui: a fost acuzat că ar fi agitator în compania de propagandă pentru conaţionalii săi din Ungaria. Se pare că a existat o scrisoare adresată de tatăl său pentru a confirma acest fapt şi i s-a imputat că ar fi primit o anumită sumă de bani de la preoţimea arădeană pentru a acţiona în direcţia amintită mai înainte. Acţiunea în care a fost angrenat Moise Nicoară împreună cu preoţii arădeni nu ar fi avut caracter subversiv ci s-a limitat doar la mai multe doleanţe prin care majestatea imperială era rugată să acorde libertăţi mai mari urmaşilor coloniştilor lui Traian. Aceste cereri au fost probabil înaintate de Moise Nicoară într-un moment favorabil: împăratul Francisc I, însoţit de arhiducele Carol, a vizitat părţile ungurene dorind să vadă starea de spirit a populaţiei, dar şi să-şi atragă simpatia şi încrederea acesteia, ştiut fiind că şi preoţii şi nobilii de origine română şi-au sacrificat banii şi vieţile în lupta monarhiei austriece împotriva lui Napoleon I.
Ca o consecinţă a acestei încurajări se poate explica mişcarea mai sus amintită, care nu apare ca un fapt izolat ci concomitent cu recursul „maestatic” al preoţimii din Banatul Timişan, de la 29 iunie 1807. Sunt începuturile unei frământări născute din conştiinţa originii şi drepturilor românilor pe pământul strămoşesc. În recursul din 29 iunie 1807 sub iscăliturile protopopilor Ştefan Athanasievici al Lugojului şi Gheorghe Petrovici al Belinţului, ale preoţilor Petru Petrovici din Bocşa şi Dimitrie Ţichindeal din Becicherechul Mic, au cerut în numele „a toată naţia română din Banatul Timişan” un român în postul vacant de director al şcolilor naţionale. S-a produs o mişcare de idei; preoţimea română a cerut înfiinţarea de şcoli cu predare în limba naţională şi dreptul românilor de a avea propria lor biserică ortodoxă, independentă de cea sârbească. Demersurile făcute de Moise Nicoară şi de alţi români s-au dovedit anevoioase, autorităţile austriece tărăgănând rezolvarea cererilor româneşti şi punând tot felul de piedici prin intermediul sistemului funcţionăresc. Insistenţa cu care Moise Nicoară şi alţi fruntaşi români au urmărit rezolvarea cererilor pentru români ar fi trezit suspiciunea autorităţilor, în spatele cărora se baricadase împăratul care avea alte preocupări, nicidecum să îndeplinească dorinţele unor supuşi ai săi. Rezultatul intervenţiilor făcute de Moise Nicoară şi de alţi compatrioţi a fost compromis atât de lipsa de receptivitate a autorităţilor faţă de cererile românilor, cât şi de lipsa banilor, fără de care delegaţii români nici nu se puteau deplasa dintr-un loc în altul. Într-o scrisoare scrisă de Petru Nicoară către fiul său se observă că şi el era angrenat în aceeaşi acţiune, dar că din cauza inconsecvenţei preoţilor români, a lipsei de fermitate manifestate de aceştia, toate eforturile depuse au devenit inutile. Drept urmare, tatăl îl sfătuia să renunţe la această acţiune şi să se întoarcă acasă.

În urma eşecului, şi probabil în urma insistenţei tatălui, Moise Nicoară se întoarce acasă la Giula, în primăvara anului 1808, după o absenţă de şase ani, cu intenţia de a rămâne definitiv în ţinutul natal. Postul de funcţionar în cancelaria judeţului Bichiş pe care l-a ocupat în această perioadă i-a creat o stare de nemulţumire, neîmpăcându-se cu mediul plafonat şi mediocru în care destinul l-a ţintuit.
În anul 1809, deşi suferise înfrângerea din Spania, armata napoleoniană i-a înfrânt pe austrieci ocupând Viena, iar familia imperială se refugiase la Buda, fapt care a amplificat entuziasmul ungurilor de a apăra patria şi pe împărat. Potrivit legilor feudale, în astfel de situaţii toată nobilimea era obligată să ajute material prin bani, hrană, animale şi prin participarea la război. Românii dintre Tisa şi Carpaţi au fost cuprinşi de aceeaşi stare de spirit.
Moise Nicoară s-a înrolat voluntar în armată, având gradul de locotenent de cavalerie, încredinţându-i-se misiunea de a înfiinţa legiunea voluntarilor români din comitatul Bichiş, Arad şi Cenad, care urma să lupte alături de trupele regulate maghiare. Nu se ştie dacă a participat la bătălii, dar se pare că trupele insurecţionale în care erau mulţi voluntari români au ajuns prea târziu pe câmpul de luptă. Nu sunt dovezi că ar fi participat la bătălia de la Wagram, din 5-6 iulie 1809, dar se ştie că a fost lăsat la vatră după pacea semnată la Schönbrunn, la 14 octombrie 1809.
Moise Nicoară considera că principala cauză a tuturor relelor de care suferea Europa, cât şi fiecare ţară în parte, este Napoleon I, considerat de tânărul român ca Antichrist, uzurpatorul legilor şi dreptelor rânduieli, şi împotriva căruia îşi îndrepta versurile pamfletelor sale:

„Tiranul şi cu noi se bate ca să facă
Cât mai curând să ne bage-ntr-a focului iute matcă
Vrea de-al nostru ’mpărat dulce milostiv să ne despartă
Ca pe noi robi să ne facă, ţara să ne-o împartă”.

Iniţial, Moise Nicoară a fost un supus devotat tronului şi împăratului, luptător pentru pământul ţării sale; fire conservatoare pe atunci, considera că împăratul Austriei a fost pus cu binecuvântarea Domnului Iisus Christos, că a fost uns cu sfântul mir, neputând fi răsturnat prin violenţă sau prin dorinţa cuiva de a domina lumea. După dizolvarea armatei insurecţionale se reîntoarce acasă, dar i-a apărut din nou perspectiva muncii de funcţionar mărunt, care nu l-a mulţumit deloc. Încercarea sa de a se înrola în armată a eşuat. A ajuns în audienţă la împărat, dar acesta, preocupat de căsătoria fiicei sale Maria Luiza cu Napoleon, nu s-a mai gândit la război şi a refuzat să-i aprobe cererea. Între timp a ajuns la Budapesta unde a legat prietenie cu Petru Maior, iar apoi la Viena unde l-a cunoscut pe Gheorghe Lazăr.
Moise Nicoară s-a hotărât să părăsească ţara, să intre în serviciul militar al Valachiei/Ţării Româneşti sau chiar în armata Rusiei. În septembrie 1810 a părăsit Viena, a ajuns la Cluj unde a fost încântat de aspectul ţăranilor moţi pe care-i considera, ca şi în copilărie, descendenţii adevăraţi ai romanilor lui Traian. Călătoria lui Moise Nicoară a coincis cu demersurile care s-au făcut la Sinodul electoral de la Turda pentru alegerea unui episcop român neunit la Sibiu. Mulţi credeau că Moise Nicoară ar fi sosit în Ardeal pentru a influenţa într-un anumit fel hotărârea Sinodului, dar, de fapt, a fost străin de acest eveniment. Totuşi, Moise Nicoară şi-a manifestat preferinţa pentru Nestor Ioanovici, dar a fost înscăunat Vasile Moga. Această alegere l-a găsit la Bucureşti, fiind revoltat de intrigile din viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. În drum spre Bucureşti se oprise şi la Blaj, unde a rămas dezamăgit de mentalitatea preoţilor şi a profesorilor de acolo: în viziunea lui, preoţii, intelectualitatea românească în întregul ei trebuie să fie stâlpul neamului, focarul de iradiere culturală şi spirituală, să creeze profesiuni libere atât de necesare dezvoltării economice a poporului român. El a preconizat instruirea oamenilor capabili profesional care să lucreze cu eficacitate în administraţie şi economie şi astfel să contribuie la bunăstarea şi emanciparea românilor. În Braşov l-a întâlnit pe Radu Tempea, renumitul inspector al şcolilor confesionale ortodoxe româneşti din Ardeal.
Încercările lui Moise Nicoară de a se înrola în armata Valachiei/Ţării Româneşti sau în cea rusească au rămas fără nici un rezultat. A rămas totuşi la Bucureşti, din decembrie 1810 până în august 1814. A mai încercat să se angajeze în diplomaţie luând legătura cu agenţi şi consuli austrieci aflaţi în Bucureşti, dar un astfel de post se obţinea doar plătindu-se o sumă mare de bani, ori el trăia în lipsuri materiale. O perioadă mică de timp a fost angajat ca profesor de limbă latină şi limbă germană la şcoala domnitorului Caragea. Între timp s-a declanşat o epidemie de ciumă, Moise Nicoară retrăgându-se la Mănăstirea Mărgineni, în octombrie 1813. Aici a descoperit manuscrisul Pentru Împărăţia Romului al lui Miron Costin, copiind fragmentele care îl interesau, în special cele referitoare la gramatica şi ortografia manuscrisului. Nicolae Văcărescu l-a invitat la Târgovişte, unde l-a întâlnit pe Iancu Văcărescu, pe care-l cunoscuse la Viena în anii 1804-1810. Mulţumirea că era împreună cu un vechi prieten şi că era profesor la şcoala domnească nu a durat prea mult, pentru că a primit înştiinţarea că nu mai este nevoie de serviciile lor. Părăseşte Valachia/Ţara Românească, străbate Bulgaria şi ajunge la Constantinopol, probabil mereu cu gândul de a obţine un post în diplomaţie sau să se înroleze în armată. În timpul reîntoarcerii lui Napoleon în Franţa, în cele 100 de zile, Moise Nicoară s-a reîntors la Viena, încercând încă o dată să fie acceptat în armata austriacă, dar după bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) i s-a risipit şi această şansă. S-a încheiat o etapă din istoria Europei, dar şi viaţa lui Moise Nicoară a urmat de asemenea un alt curs.

După o perioadă de peregrinări, Moise Nicoară s-a reîntors acasă, dar şi aici a fost revoltat de abuzurile la care s-au dedat preoţii sârbi, trezind nemulţumirea clerului şi credincioşilor. După moartea episcopului sârb Pavel Avacumovici (august 1815) a fost necesară înscăunarea unui nou episcop, dar preoţii şi credincioşii români cereau cu insistenţă un episcop român, care să fie interpretul gândurilor şi aspiraţiilor lor naţionale. Se ivise un moment favorabil în care Moise Nicoară să-şi valorifice energia şi entuziasmul în slujba cauzei naţionale. Anterior, în 1790, după răscoala lui Horea, românii şi-au exprimat răspicat pentru prima dată dorinţa lui de libertate prin Supplex libellus Valachorum, unde au arătat că în Ardeal românii sunt cei mai vechi şi numeroşi locuitori, că au origine romană nobilă, unitate de limbă, cultură, tradiţii şi credinţă. Un personaj care întruchipa corupţia, abuzul, pofta de înavuţire şi ura faţă de tot ce este românesc era în vremea aceea arhimandritul sârb Moise Manuilovici de la mănăstirea Hodoş. Această stare de fapt domina în toate regiunile, în Bihor, în Banat, în părţile ungurene, unde se întindea autoritatea ecleziastică sârbească.
Printre primii români din zona cuprinsă între Mureş şi Crişuri care s-au ridicat pentru cauza naţiunii române s-a aflat bănăţeanul Pavel Iorgovici, despre care Nicolae Iorga menţiona: „O existenţă agitată, rătăcitoare, plină de elemente dramatice”. Fiu de preot din Vărădia, şi-a însuşit o vastă cultură la şcolile din Pojon, Pesta, Viena, Roma, apoi ideile revoluţiei franceze la care a fost martor în perioada anilor 1792-1793; convingerile liberale şi le-a consolidat şi în timpul călătoriei din Anglia. Întors acasă printre conaţionalii săi, Paul Iorgovici a răspândit în scris şi viu grai ideile sale de emancipare naţională; acest fapt i-a atras persecuţii din partea ierarhilor bisericii sârbeşti, care şi-au simţit ameninţate privilegiile. A murit ca adevărat martir pentru cauza naţională românească, se pare că a fost otrăvit de duşmanii lui care erau şi ai poporului român. Începutul a fost făcut cu preţul vieţii unui luptător consecvent.
O altă acţiune importantă a fost petiţia, din anul 1807, semnată în numele românilor de Ştefan Athanasievici din Lugoj, Gheorghe Petrovici din Belinţ, Petre Popovici din Bocşa şi Dimitrie Ţichindeal din Becicherecul Mic. În petiţie se arată originea poporului român, permanenţa existenţei lui pe aceste locuri, trecutul lui glorios, dar şi împletit cu vitregiile istoriei pe care le-a suportat din partea unor neamuri ori împărăţii care s-au perindat vremelnic pe pământul lui. Pentru eradicarea răului petiţionarii cereau ca în postul vacant de director al şcolilor naţionale române să se numească un român ales din adevăraţii iubitori ai neamului lor, care să manifeste interes pentru luminarea tineretului naţiunii, să trezească şi să menţină vechile tradiţii strămoşeşti. În acelaşi timp, Moise Nicoară împreună cu reprezentanţii preoţimii româneşti arădene au făcut alte intervenţii la Viena. Petru Maior în Istoria pentru începuturile românilor în Dacia i-a amintit pe protopresbiterii Petru Iorgovici din Oraviţa şi asesor pe lângă consistorul episcopal din Vîrşeţ, Ştefan Athanasievici al Lugojului şi asesor pe lângă ţinutul Caraşovei, Ioan Thomici al Caransebeşului şi asesor pe lângă consistorul din Vârşeţ, pe Nicolae Stoica de Haţeg al Mehadiei, care militau pentru aceeaşi cauză ca şi românii ungureni. Petru Iorgovici era fratele lui Pavel Iorgovici, şi fiul protopopului Marcu din Vărădia de Mureş; familia lor era originară din Ardeal şi avea alt nume decât cel sârbizat, având legături de rudenie cu familia Brâncoveanu din Ţara Românească. Dintre cei trei fraţi, Pavel, Ioan şi Petru, doi dintre ei, Pavel şi Petru, au luptat pentru libertatea conaţionalilor şi au îndurat multe suferinţe. Petru a fost întemniţat pentru curajul său de către guvernanţii austrieci, din care cauză a murit mai târziu, aceeaşi soartă având-o şi fratele său Pavel.
Un alt luptător pentru cauza neamului românesc a fost Teodor Popovici, protopopul Chişinăului şi Zarandului, după cum rezultă dintr-o scrisoare a tatălui lui Moise Nicoară.
Eforturile şi sacrificiile acestor luptători au fost încununate de succes prin întemeierea „Preparandiei” din Arad (1812), primul altar de cultură românească dăruit prin îndurarea împăratului. Inspectorul general al şcolilor înfiinţate în acea perioadă – cea românească de la Arad, cea sârbească de la Sânt Andrei şi cea grecească de la Pesta – era sârbul Ştefan Uroş Nestorovici, consilier împărătesc. Profesorii Şcolii „Preparandiei” din Arad erau însă toţi patru români: Dimitrie Ţichindeal – profesor de catehetică şi senior al institutului; Ioan Mihuţ – absolvent al Academiei de Drept din Presburg şi de teologie din Carlovăţ – profesor de pedagogie, metodică şi istoria Ungariei; Ioan Mihuţ – ulterior senior al „Preparandiei” după suspendarea lui Dimitrie Ţichindeal; Iosif Iorgovici – fiul lui Petru Iorgovici, protopopul din Oraviţa – profesor de geometrie şi geografie; Constantin Diaconovici Loga – absolvent al Academiei de Drept din Pesta – profesor de gramatică şi de limbi străine. „Preparandia” sau „Şcoala normală” din Arad devenise treptat centrul de organizare şi îndrumare a mişcării de emancipare a românilor din Banat şi Crişana. Cu ocazia înfiinţării „Preparandiei”, Dimitrie Ţichindeal scria poezia Arătare din care reproducem un fragment:

„Din somn sculaţi-vă
Şi odată deşteptaţi-vă...
Vezi, aşa, române frate
Mâncă şi de-aste bucate
De care şi alte noroade s-au săturat
Şi tare s-au luminat.
Duhul lui Dumnezeu să învie în voi
Să vadă şi alte noroade că Dumnezeu e cu noi”.

Preoţimea română îl alese pe Dimitrie Ţichindeal conducătorul mişcării de eliberare religioasă şi naţională. Românii au fost încurajaţi şi de un alt succes al ostenelilor lor, înscăunarea episcopului român Vasile Moga la Sibiu. Dimitrie Ţichindeal a avut strânse legături cu episcopul Vulcan de la Oradea. Din cauza intrigilor întreţinute de conducătorii bisericii sârbe, Dimitrie Ţichindeal a fost marginalizat şi obligat să se retragă la parohia Becicherecul Mic, dar a fost hotărât să se lupte în continuare pentru aceeaşi cauză, plecând la Viena în audienţă pentru a pleda în favoarea românilor.
Episcopul greco-catolic de Oradea, Samuil Vulcan, după înlăturarea lui Dimitrie Ţichindeal din fruntea mişcării românilor, a văzut în tânărul şi energicul Moise Nicoară un urmaş demn al celui dinainte. Tânărul din Giula era dornic să-şi apere neamul şi religia strămoşească, ortodoxă, liberă de orice influenţă străină. În eforturile sale Moise Nicoară a avut legături cu Dimitrie Ţichindeal. Moise Nicoară a făcut numeroase drumuri prin parohii să adune subscrieri pentru promovarea românilor în ierarhia bisericească ortodoxă. În secret, episcopul greco-catolic Samuil Vulcan din Oradea l-a dorit pe Moise Nicoară episcop al episcopiei Aradului. În schimb, Moise Nicoară l-a considerat pe Ioan Mihuţ cel mai potrivit în această demnitate.
Moise Nicoară, însoţit de preotul Şerban, s-a deplasat la Viena pentru a obţine audienţe la înaltele autorităţi şi să înainteze cererile românilor. După mai multe demersuri, bătrânul preot Ioan Şerban, considerând că şi-a îndeplinit misiunea, a plecat din Viena, lăsându-l pe Moise Nicoară să intervină mai departe la cancelaria din capitala imperiului. Neprimind un răspuns mulţumitor, Moise Nicoară a părăsit Viena, convins că este necesar să adune cât mai multe cereri pentru soluţionarea problemelor românilor. În acest sens i-a mobilizat pe toţi preoţii cunoscuţi, Ioan Mihuţ, popa Şerban din Zarand, Teodor Şerban din Şiclău, Dimitrie Ţichindeal, Teodor Popovici din Chişinău, Iosif Popescu – învăţător din Oradea, Petru Maior, Nicolae Suciu – cumnatul său. S-au ivit neînţelegeri între Moise Nicoară şi Dimitrie Ţichindeal cu privire la numirea episcopului din Arad. După numeroase intervenţii, Moise Nicoară optase pentru înscăunarea ca episcop de Arad a lui Nestor Ioanovici. Opţiunea lui Moise Nicoară nu se bucura însă de sprijinul episcopului unit de Oradea, Samuil Vulcan. Moise Nicoară cerea un episcop român, acesta era punctul principal al revendicărilor preoţilor români. La 4 aprilie 1816 a fost confirmat ca episcop al diecezei arădene arhimandritul Procopie Baliei. În documentele înaintate împăratului spre rezolvare nici nu se afla petiţia înaintată de către Moise Nicoară, împăratul alegând între cei doi propuşi de Carlovăţ. Împăratul aprobase în acelaşi timp convocarea Sinodului electoral la Carlovăţ pentru dată de 29 mai/10 iunie 1816. Cu ocazia acestui Sinod, Moise Nicoară s-a rugat de mitropolitul Stratimirovici să accepte un episcop român, arătându-i că, dacă nu cedează, uşurează propaganda bisericii unite printre români. Sinodul a hotărât însă că singurul care poate să-i mulţumească pe români şi sârbi poate fi Iosif Putnic, care a fost înaintat episcop de Arad. A fost o lovitură puternică pentru Moise Nicoară şi pentru delegaţii români, care s-au văzut din nou nedreptăţiţi.
Nu s-a dat bătut, ci s-a dus să adune dovezi privind situaţia mizerabilă în care se aflau preoţii şi enoriaşii români. A cutreierat satele eparhiei arădene din Valea Dezna spre Salonta şi Oradea, de la Hălmagiu pe Valea Crişului Alb până la Giula, pe Valea Mureşului cât ţinea Eparhia Aradului, apoi în sud în Banat până la Lugoj. A alcătuit din toate datele culese un recurs care să-i prezinte împăratului situaţia religioasă a românilor din Dieceza Aradului, recurs conţinând 57 de articole. Moise Nicoară a cerut o comisie nepărtinitoare care să nu fie influenţată de mitropolitul sârb, nici de Consistoriul din Arad sau de cel din Oradea. Cu petiţia semnată doar de el la 17 iulie 1816, ca deputat din Dieceza Aradului s-a dus din nou la Viena şi i-a predat-o personal împăratului.
Uluit de cele ce a aflat din raportul înaintat de Moise Nicoară, împăratul Francisc îi cere cancelarului ungar să cerceteze toată situaţia expusă în documentul primit, toate plângerile românilor, punct cu punct, fără părtinire, cât mai urgent, iar rezultatul cercetărilor să i se comunice în cel mult trei luni. Între timp împăratul refuză confirmarea ca episcop la Arad a lui Putnic, până când nu se va cunoaşte rezultatul cercetărilor făcute în urma recursului înaintat de Moise Nicoară. Împăratul a declarat Sinodul electoral dizolvat. Moise Nicoară s-a întors acasă, relatând cum au decurs lucrurile în timpul audienţei la împărat şi aducând pentru confraţi un licăr de speranţă că vor avea la Arad „vlădică român”.

Împreună cu Theodor Popovici, protopresbiterul Chişinăului, Theodor Şerban – parohul oraşului Şiclău, Gheorghe Popovici al Curticiului şi Gheorghe Ţapoş al Socodolului, Moise Nicoară a alcătuit o circulară către toţi preoţii români din eparhie, îndemnându-i să lupte pentru cucerirea drepturilor. Circulara menţiona că împăratul a luat cunoştinţă de revendicările românilor. Moise Nicoară a luat din nou drumul Vienei, la 27 ianuarie 1817, pentru a-i propune împăratului o mai bună organizare a comisiei pusă să verifice plângerile românilor, şi l-a vizitat, la Budapesta, pe prietenul său Petru Maior. La Viena, Moise Nicoară a expus planul detailat, format din 17 puncte, atât comisiei de cercetare, cât şi împăratului. Francisc I l-a ascultat şi a trimis memoriul cancelarului aulic care să-şi exprime urgent părerea. Cancelaria a respins ideea unei investigaţii amănunţite din cauza opoziţiei clerului sârbesc, a cheltuielilor cerute de o astfel de investigare, cât şi din cauză că aceste cercetări ar fi durat ani îndelungaţi. Împăratul a cerut însă ca lucrurile să fie urgentate şi comisia de examinare a plângerii adresate de români să-şi reia activitatea. Din cauza tergiversărilor în formularea unui răspuns concludent de înaltele autorităţi imperiale, Moise Nicoară a fost obligat să-şi prelungească şederea la Viena mult mai mult decât şi-a propus cheltuind şi ultimele rezerve financiare şi ajungând dator. I s-a sugerat de unii funcţionari să renunţe la intervenţiile lui şi să se ocupe de interesele sale personale, promiţându-i-se chiar o funcţie într-un anumit serviciu. Moise Nicoară a observat că în spatele acestei tentative, autorităţile habsburgice căutau să intensifice propaganda catolică în rândul românilor. Apoi au încercat să-l compromită în rândul preoţilor şi românilor, arătând că a făcut la Viena cheltuieli în interes strict personal, făcând multe datorii. Acestor intrigi i-a căzut victimă Dimitrie Ţichindeal, care in scrisoarea trimisă protopopului Theodor Popovici din Chişinău, îl ruga să nu-i trimită nici un ban lui Moise Nicoară, pentru că acesta mai are bani de cheltuială, iar cei pe care îi solicită urmează să-i folosească în scopuri personale. În aceeaşi scrisoare însă Dimitrie Ţichindeal şi-a exprimat din nou dorinţa ca românii să aibă un episcop român în Dieceza Arad. La puţin timp după acest incident, Dimitrie Ţichindeal s-a îmbolnăvit şi, după ce a fost internat într-un spital din Timişoara, a murit la 18 ianuarie 1818.
Sârbii au căutat să-i dezbine pe preoţii români şi astfel să-i împiedice să acţioneze pentru cauza lor. Cei mai mulţi preoţi i s-au alăturat lui Moise Nicoară în lupta pentru revendicările naţionale şi religioase ale românilor.
În decembrie 1917, Moise Nicoară s-a dus din nou la Viena la împărat, Francisc I promiţându-i o soluţionare urgentă a cererilor românilor, dar aceasta întârzia. Trebuie remarcată concepţia lui Moise Nicoară care nu avea resentimente faţă de naţiunea sârbă, ci împotriva clericilor superiori sârbi care acţionau după bunul lor plac, asuprindu-i pe români, făcându-se conştient sau inconştient instrumentele oprimării folosite de imperiali. Moise Nicoară milita pentru lupta unită a românilor şi sârbilor pentru obţinerea unor drepturi minimale. În acelaşi timp, a fost un apărător consecvent al principiilor bisericii ortodoxe care erau juste – nu putea fi de acord cu nedreptăţile comise de ierarhii sârbi faţă de preoţii şi credincioşii români. Şi de această dată drumul la Viena a fost un eşec, împăratul nesatisfăcând cererile românilor. Nemulţumit, Moise Nicoară s-a întors la Giula, la 19 aprilie 1818. A fost primit cu suspiciune: austriecii l-au suspectat că pactiza cu maghiarii; maghiarii l-au considerat omul austriecilor; sârbii l-au considerat partizan al bisericii unite; greco-catolicii l-au considerat un duşman înfocat al lor. Episcopul de Oradea, Samuil Vulcan, l-a considerat cel mai mare duşman al său. La reproşul acestuia, exprimat pe faţă, Moise Nicoară a susţinut că nu se consideră vrăjmaşul nimănui, ci că iubeşte adevărul, libertatea şi dreptatea. Deputat al românilor, autorităţile judeţene în anul 1815 nu l-au mai recunoscut ca deputat, interzicându-i orice legătură cu confraţii săi.

În zadar a fost toată munca depusă de Moise Nicoară, vremurile au fost vitrege, iar autorităţile nu urmăreau interesele românilor. La 30 august 1818, episcop în Dieceza Arad a fost numit Iosif Putnic, cel contestat cu vehemenţă de Moise Nicoară. Revoltat, Moise Nicoară a înaintat o „Protestaţie” către contele Almásy, care la rândul său a predat memoriul Consiliului Locotenţial, menţionând că protestatarul este „un om bun din punct de vedere moral, dar dominat de un zel fanatic pentru libertatea poporului român” şi că prin atitudinea lui poate provoca tulburări. S-a transmis o circulară parohiilor prin care preoţii au fost înştiinţaţi că lui Moise Nicoară i s-a retras calitatea de deputat al românilor. Cel mai mult l-a supărat faptul că mulţi români care au luptat pentru cauza naţională au trădat din necunoaştere, fiind victimele uneltirilor sau au făcut-o din interes. La 9 ianuarie 1819, o parte a protopopilor români din Eparhia Aradului, îndemnaţi în secret, au semnat o notă de protest împotriva lui Moise Nicoară, cu excepţia protopopului Theodor Şerban din Şicău, Ioan Şerban din Zarand şi altor trei protopopi mai tineri. Supus la tot felul de provocări, cum a fost cea din 27 iulie 1819 când preotul Ştefan Cernovici din Macea a făcut remarci jignitoare la adresa poporului român, Moise Nicoară a răspuns în mod dur insolenţelor. S-a convins tot mai mult că toate demersurile la împărat au fost o înscenare din partea acestuia şi a autorităţilor imperiale şi că acestea încurajau toate nedreptăţile la care era supus poporul român şi alte naţiuni subjugate. În această situaţie a adoptat o atitudine diametral opusă faţă de cea pe care o avuse până atunci şi a devenit adept al revoluţiei iacobine. A înaintat un aspru rechizitoriu în scris împăratului, pe care îl acuză de toate împilările la care este supus poporul său. Cu această ocazie şi-a exprimat intenţia de a părăsi definitiv împărăţia şi să nu mai aibă nici o obligaţie faţă de împărat, să fie dezlegat de orice formă de supunere faţă de acesta. Moise Nicoară şi-a exprimat nemulţumirea faţă de protopopii care au trădat şi în special faţă de Theodor Popovici, protopresbiterul Chişinăului şi Zarandului.
Plângerea făcută asupra preotului Cernovici din Macea a atras după sine replica acestuia. La aceasta s-a adăugat un incident mai grav; în acelaşi restaurant unde anterior a avut loc conflictul cu preotul din Macea, a intrat în conflict cu mai mulţi ofiţeri care l-au provocat. A fost lovit de aceştia şi întemniţat. Faptul s-a petrecut la 23 octombrie 1819, Moise Nicoară fiind întemniţat până în septembrie 1820, când a fost sfătuit de medici să renunţe la recursul din 1819. A refuzat categoric spunând că l-a scris în deplinătatea facultăţilor mentale. A fost declarat nebun şi transferat din Arad la închisoarea din Giula, de unde a fost eliberat în septembrie 1821. A redactat un nou recurs pe care l-a adresat împăratului.

În 1821 s-a încheiat ancheta făcută de comisia însărcinată să analizeze plângerile românilor. Rezultatul reflecta adevărul menţionat de Moise Nicoară, şi că românii au suportat toate abuzurile şi nedreptăţile semnalate, că revendicările românilor sunt justificate. O altă veste bună a fost că împăratul a aprobat înfiinţarea unei şcoli clericale pentru românii din Eparhia Aradului. La 1 noiembrie 1822 s-a înfiinţat Institutul Teologic din Arad. Aceleaşi avantaje le-au fost acordate eparhiilor din Timişoara şi Vârşeţ. Românii din Caransebeş şi-au manifestat dorinţa de a avea un episcop român. De această dată mulţi români şi-au exprimat aprecierea faţă de Moise Nicoară, după ce anterior a fost victima ingratitudinii acestora.
Duşmănia reciprocă dintre Moise Nicoară şi episcopul Iosif Putnic i-a atras primului un nou necaz – la cererea probabilă a episcopului a fost întemniţat pe neaşteptate în mai 1824, iar apoi, la fel de enigmatic, a fost eliberat în ziua de 10 noiembrie 1824. În aceeaşi zi, un român tânăr, avocatul stagiar Theodor Şerb din Pesta, şi-a exprimat recunoştinţa în faţa lui pentru lupta dusă pentru cauza naţională. Printre cei care i-au împărtăşit concepţiile şi au rămas până la urmă devotaţi lui Moise Nicoară au fost av. Theodor Şerban, preotul Andrei Machi din Csaba, juristul Ion Arcoşi, Mihail Cociuba şi Emanuil Gojdu dintre cei tineri, şi Theodor Şerban, parohul din Şiclău.
Pentru a încheia ultimele socoteli, autorităţile comitatului Bichiş i-au convocat pe preoţi şi pe Moise Nicoară pentru ca acesta să le înapoieze toate actele legate de revendicările lor şi pentru achitarea datoriilor financiare. Regretat de mulţi conaţionali, Moise Nicoară a părăsit ţara la 8 septembrie 1825, stabilindu-se la Bucureşti, printre românii lui.
Moise Nicoară are şi meritul de a fi primul român care, încă din anul 1815, a definit naţiunea şi spaţiul românesc: „Naţia se întinde de la Tisa până la Marea Neagră, din Dunăre până peste Nistru, de o parte în Crimeea, de o parte până la marginile Poloniei”.
Moise Nicoară a încetat din viaţă la 1 octombrie 1861. Trecea în istorie şi în eternitate un patriot român care luptase din toate puterile pentru drepturile naţionale şi religioase ale poporului său; dispărea şi un om de o aleasă cultură, printre altele cunoştea 13 limbi europene, fiind preţuit şi de împăratul Austriei care l-a chemat ca profesor de limba română pentru fiul său, arhiducele Ferdinand, viitorul împărat Ferdinand al V-lea.
Cât timp a trăit nu s-a bucurat de recunoştinţa compatrioţilor. Felix Colson în cartea despre Principatele Române i-a arătat adevăratele calităţi profesionale şi morale, amintind şi despre activitatea lui de revizor şcolar cât timp s-a aflat în Ţara Românească.
În 1869, Iosif Vulcan l-a inclus pe Moise Nicoară în „Panteonul român”, unde a adunat „Portretele şi biografiile celebrităţilor române”.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în ziarul „Românul” condus de C.A. Rosetti a apărut un articol despre Moise Nicoară. Preotul Gruescu din Banat şi avocatul Ioan Arcoşi au publicat fiecare câte un articol în publicaţia „Albina” de la Pesta, în legătură cu patriotul şi omul de cultură Moise Nicoară.

Ionel Cionchin
(nr. 12, decembrie 2022, anul XII)