Andrei Şaguna, mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Banat şi Ungaria

În Seria de autor pe care am creat-o pentru a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), publicăm studiul dedicat personalităţii lui Andrei Şaguna (1808-1873), de la a cărui dispariţie se împlinesc anul acesta 150 de ani. Studiul este extras din volumul Ionel Cionchin, Din galeria oamenilor de seamă, Ed. Ando Tours, Timişoara, 2002.

Una din marile personalităţi ale secolului al XIX-lea a fost aromânul Anastasiu Andrei Şaguna.
Anastasiu Şaguna s-a născut la 20 decembrie 1808 în oraşul Miskolţ. A fost al treilea copil al lui Naum şi Anastasia Şaguna, băiatul fiind botezat cu numele mamei sale. Anastasia Şaguna a fost fiica lui Mihai Muciu, aromân de origine, şi a doua soţie a lui Naum, fiul lui Evreta Şaguna. Fraţii săi mai mari au fost Avreta, născut în anul 1803, şi Ecaterina, născută în anul 1806. Tatăl său, Naum Şaguna, ca alţi români, s-a convertit la catolicism în anul 1814. Şi de aici începe drama familiei Şaguna. Anastasia şi-a luat copiii şi s-a mutat la Pesta, la tatăl ei, Mihai Mutsu/Muciu, şi la fratele ei, George Mutsu/Muciu, care era directorul Şcolii româno-greceşti. Prin scrisoarea din 7 octombrie 1814, adresată palatinului ţării, s-a hotărât ca Avreta şi Ecaterina, cei doi copii mai mari, să fie luaţi cu forţa de la bunicul lor şi încredinţaţi arhiepiscopului spre educaţie catolică gratuită, iar cel mai mic, Anastasiu, care pe vremea aceea avea doar 5 ani, să rămână în grija mamei şi a bunicului până la vârsta de şcoală, iar atunci să fie încredinţat şi el preotului catolic din Mişcolţ spre acelaşi scop. [1] Naum Şaguna, cu o situaţie materială derizorie, s-a angajat în miliţie, abandonându-şi familia. Anastasia Şaguna a făcut o serie de demersuri şi, ajutată de familie, a reuşit să-şi menţină copiii, promiţând autorităţilor că îi va educa în religia catolică. Dar Evreta, fiul cel mare, la 12 ianuarie 1822, devenind major, a părăsit religia catolică reîntorcându-se la ortodoxism. Acelaşi pas îl face şi sora sa Ecaterina în anul 1825, când a devenit majoră.
Anastasiu Şaguna a urmat clasele primare la „şcoala grecească” din Mişcolţ, apoi cursul secundar al gimnaziului catolic al călugărilor piarişti din Pesta, pe care l-a absolvit la vârsta de 18 ani. În atestatul şcolar emis la Pesta, la 26 decembrie 1826, se menţiona că „Anastasiu Şaguna este de religie «romano-catolică», iar după naţiune «Hungarus», că a cercetat în mod cuviincios şcoala şi biserica («cele sfinte»), că a obţinut în studiul religiunii nota eminent, iar în limba maghiară precum şi în «litere şi ştiinţe» a fost al 17-lea eminent din 103 conşcolari ai săi, dintre care 32 au fost eminenţi”. [2]
Având sprijinul unchiului său, Atanasie Grabovski, tânărul Şaguna s-a înscris la Universitatea „crăiască” din Pesta, urmând cursul de filozofie şi drept. Încă din anul I de studenţie Anastasiu Şaguna a renunţat la religia romano-catolică, reîntorcându-se la cea ortodoxă. Nepot al lui Atanasie Grabovski, Andrei Şaguna în perioada anilor de studiu a locuit în casa rudei sale, având la dispoziţie una din bibliotecile cele mai bogate din oraş. În aceeaşi casă era locul de întâlnirea a intelectualităţii coloniei române din Pesta, un adevărat salon literar la care participau români ardeleni, bănăţeni şi adeseori munteni şi moldoveni. Erau prezentate cărţi apărute, probleme culturale, politice, chestiunea bisericească a românilor ungureni şi bănăţeni în legătură cu ierarhia sârbească şi se făceau planuri de emancipare naţională a românilor din Ungaria, Ardeal şi Banat. Pentru meritele de mecenat a răspândirii culturii româneşti, Atanasie Grabovski primise titlul de „nobil de Apadia”. În anul 1829, Anastasiu Şaguna a absolvit Universitatea din Pesta.
După absolvirea universităţii, Şaguna a urmat cursurile secţiei române a Institutului teologic din Vârşeţ. Aici l-a avut ca protector pe episcopul Maxim (Moise) Manuilovici (1829-1834). Român născut în ţinutul Aradului, Maxim (Moise) Manuilovici a urcat treptele ierarhiei bisericeşti, fiind protodiacon în Episcopia Aradului, preşedinte al consistorului, episcop al Vârşeţului, de unde a trecut la Timişoara. Bănăţeanul Petru Lupulov i-a dedicat o poezie de 60 de strofe episcopului român:

„Că e blând şi foarte bun
Eu cutez acum să spun
Şi toţi în scurt vor vedea
Că gura mea drept grăia
Pre învăţaţi vă chema
La el se aduna,
Şi el cu a sa putere
Va da celui ce va cere.

Ci cererea de va fi

A omului ce-ar pofti
Neamului să folosească
Şi multor să prisosească”. [3]

Despre acest episcop român aflat în relaţii de amiciţie cu familia Grabovski şi-a amintit cu plăcere Andrei Şaguna, care într-o disertaţie publicată în anul 1865, menţiona: „Pe timpul lui Maxim Manuilovici (1829-1834) cântările bisericeşti în catedrala de la Vârşeţ se săvârşeau în româneşte şi sârbeşte”. [4] Aflându-se adeseori în familia episcopului român, unde se discutau mai multe probleme privind naţiunea română şi rolul bisericii ortodoxe în problema naţiunii române, Şaguna s-a apropiat şi mai mult de neamul românesc. De altfel, în familia episcopului Maxim Manuilovici se vorbea numai româneşte, iar fiica Ecaterina a avut o educaţie românească, evlavioasă, aşa că la moartea survenită în anul 1864 a lăsat întreaga avere de 14.000 de florini bisericilor ortodoxe din Oradea şi Vârşeţ.
Bine pregătit profesional, Atanasiu Şaguna a funcţionat ca profesor de teologie la Carloviţ, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de secretar mitropolitan, chemat de mitropolitul sârb Ştefan Stratimirovici (1790-1837). Mitropolitul Stratimirovici a avut o atitudine duşmănoasă faţă de români şi limba lor. În anul 1833, Atanasiu Şaguna a intrat în cinul monahal la 1 noiembrie 1833 cu numele de Andrei. De acum a fost cunoscut cu numele de Andrei Şaguna. Timp de 12 ani Şaguna a studiat biblioteca şi arhiva mitropolitană. În anul 1842, a fost profesor la secţiunea română a seminarului teologic din Vârşeţ; acum a scris lucrarea Gramatica Valachica, manuscris păstrat în biblioteca personală. În acelaşi timp Şaguna urcă treptele ierarhiei bisericeşti: în anul 1838 a fost protosincel, în anul 1842 arhimandrit al Mănăstirii Hopovo, în anul 1845 arhimandrit al mănăstirii Covil din dieceza Neoplantei-Ujvidék, apoi în anul 1846 a fost numit vicar-general al Eparhiei Ardealului, iar în anul 1848 a fost numit episcop. Într-o scrisoare de felicitare trimisă lui Andrei Şaguna la Viena, protopopul Ioan Moga consemna: „Cu mare dor dorim să te vedem pe Măria Ta în pace şi sănătos iarăşi în mijlocul nostru. Ni se pare că şi soarele străluceşte mai luminos, când eşti între noi; dară acum suntem ca cei din umbra morţii”. [5] La 18/30 aprilie 1848, când la Blaj se desfăşura prima adunare a românilor din Transilvania, Andrei Şaguna a fost sfinţit episcop al Ardealului. În cuvântarea sa rostită în catedrala mitropoliei din Carloviţ menţiona credinţa puternică în îndeplinirea scopului vieţii sale întregi spre a-i trezi „pe Românii ardeleni din adâncul lor somn, să-i deştept şi cu voia cătră tot ce e, adevărat, plăcut şi bun să-i trag”. Întors la Sibiu, Andrei Şaguna s-a bucurat de o primire triumfală.

Revoluţia de la 1848

Alături de ceilalţi revoluţionari, Andrei Şaguna a pregătit adunarea românilor de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, din 3/15 mai 1848. Dacă frumoasa cuvântare de la Catedrala din Blaj a lui Simion Bărnuţiu a rămas memorabilă, Andrei Şaguna a subliniat că suferinţele şi nemulţumirile trecutului trebuie uitate, căci toţi sunt fraţi, nu din făţărie, ci fraţi în Christos, fraţi români. [6] „Petiţiunea Naţională” a fost programul cel mai progresist al revoluţiei române de la 1848. Adunarea de la Blaj a ales un comitet naţional permanent format din 12 bărbaţi, preşedinte a fost Andrei Şaguna, iar vicepreşedinte Simion Bărnuţiu. Tot atunci s-au format două comisii, una alcătuită din 100 de români, condusă de episcopul Lemeni, care urma să ducă hotărârile naţiunii române la Cluj, iar cealaltă compusă din 30 de români, condusă de Andrei Şaguna, spre a prezenta aceste hotărâri împăratului la Viena. Delegaţia română s-a prezentat la împărat la 30 mai 1848, primind un răspuns nefavorabil la cererea românilor. Delegaţia românilor condusă de Andrei Şaguna a prezentat un nou memoriu împăratului, care le-a acordat audienţă la Innsbruck, în ziua de 23 iunie 1848, promiţând că va reveni asupra anexării Transilvaniei la Ungaria, că va acorda românilor o serie de drepturi în urma unei legi speciale.
Întorcându-se de la Viena, o parte a delegaţiei române în frunte cu Andrei Şaguna se va opri la Pesta. Andrei Şaguna a participat la şedinţele parlamentului, precum şi la cele ale comisiei regniculare. Puţinii români care au participat la această comisie au fost Andrei Şaguna, episcopul Lemeni şi Alexandru Bohăţel. La insistenţele lui Şaguna în comisie au mai fost acceptaţi deputaţii Cipariu, Ighian, Dunca, Bran şi Moldovan. Cerând drepturi pentru naţiunea română, în şedinţa comisiei regnicolare din 31 august 1848, Andrei Şaguna afirma: „Să judece Europa civilizată, care ştie respecta drepturile naţiunilor şi ale omenirii, dacă e compatibil cu postulatele legilor divine şi sociale, că acolo, unde 6-700.000 suflete formează 3 naţiuni deosebite, 1.300.000 de suflete să fie pur şi simplu nulificate”. [7] Cu toate insistenţele românilor, chestiunea românească nu s-a rezolvat în parlamentul maghiar.

Între demersurile lui Andrei Şaguna din timpul revoluţiei române merită menţionată petiţia din 25 februarie 1849. Mobilizând deputaţii bănăţeni, ardeleni şi bucovineni, printre care Popasu, Laurean, Mocioni, Eudoxiu Hurmuzachi, Mihail Botnar, aflaţi în acea perioadă la Viena, Andrei Şaguna a întocmit un memoriu pe care l-a înaintat împăratului, prin care cerea: unirea tuturor românilor care se aflau în Monarhia habsburgică într-o singură naţiune independentă, sub sceptrul Austriei şi ca parte întregitoare a monarhiei; administraţie naţională autonomă, în privinţa politică şi bisericească; deschiderea cât mai grabnică a unui congres general al întregii naţiuni, pentru a-şi alege un şef naţional politic, pe care să-l confirme Majestatea Sa; un senat românesc; un şef bisericesc, căruia să i se subordoneze ceilalţi episcopi naţionali; să pună la cale organizarea comunelor şi a şcolilor româneşti; să introducă limba naţională în toate afacerile care îi privesc pe Români; pentru apărarea intereselor naţionale să se încuviinţeze în fiecare an o adunare generală a naţiunii întregi; în senatul imperial austriac naţiunea română să fie reprezentată în proporţie cu numărul sufletelor; ministerul austriac să susţină un organ de publicitate pentru apărarea intereselor naţionale române, şi împăratul să binevoiască a purta de aici înainte titlul de mare duce al Românilor (Grossherzog der Rumänen). [8] Împăratul a primit această delegaţie, a mulţumit „bravei naţiuni române” pentru „jertfele grele” aduse coroanei imperiale şi a promis că va soluţiona favorabil cererile românilor.
Într-o scrisoare din 24 martie 1849 adresată Comitetului Naţional din Sibiu, Andrei Şaguna arăta efortul pe care l-a făcut pentru cauza naţiunii române: „Cât am putut eu să lucru pentru neamul meu cel mai iubit, încât am putut să mă străduiesc, las să vă spuie fraţii compatrioţi şi deputaţi. Conştiinţa îmi e mângăiată… Mângăiaţi poporul, ca să nu dispereze, mângăiaţi-l şi nu-l necăjiţi»! [9]

Noua constituţie din 4 martie 1849 a defavorizat naţiunea română. Deputaţii români aflaţi în capitala imperiului, în frunte cu Andrei Şaguna, au înaintat o serie de memorii adresate împăratului: la 5 martie 1849; la 12 martie 1849; la 15 aprilie 1849. Ultimul atrăgea atenţia împăratului asupra nedreptăţilor făcute celor 800.000 de români bănăţeni faţă de cei 200.000 de sârbi cărora li se dădea drept de organizare proprie.
În cele 6 luni cât a stat la Viena, Andrei Şaguna a adresat memorii împăratului, ministerelor, dar şi unor oameni politici ai timpului: colonelului Urban, baronului Puchner, baronului Zenovie C. Pop, ministrului-preşedinte Schwarzenberg, lui Windizchgrätz şi Jellacici.
Militând pentru cauza naţională, Andrei Şaguna va redacta un alt memoriu în 3 puncte, la care au aderat croaţii şi reprezentanţii slovacilor din Ungaria, cerând autonomie pentru fiecare popor; unirea tuturor românilor care se aflau în Monarhia habsburgică într-o singură naţiune independentă, sub sceptrul Austriei şi ca parte întregitoare a monarhiei.
În zilele de 26 iunie şi 18 iulie 1849, deputaţii români în frunte cu Andrei Şaguna au fost în audienţă la împărat pentru rezolvarea problemelor naţiunii române.
La un alt memoriu înaintat ministerului, ministrul Bach, la 18 iulie 1849, s-a adresat lui Andrei Şaguna, menţionând: „Guvernul Majestăţii Sale, cu ocazia reorganizării ţinuturilor locuite de Români, îşi va ţine de o datorinţă principală a-i face pe Români părtaşi la adevărata egalitate a drepturilor naţionale”. [10] În urma acestui răspuns, la 30 iulie 1849 a fost înaintat un nou memoriu guvernului, dar fără rezultat favorabil. Împăratul şi guvernanţii austrieci au tot amânat problemele naţiunii române, care de fapt au rămas nerezolvate în timpul revoluţiei de la 1848-1849.

După înfrângere revoluţiei, Andrei Şaguna s-a întors în Transilvania, trecând prin Galiţia, Bucovina, Moldova şi Valachia/Ţara Românească. La Sibiu a fost întâmpinat de o mare mulţime românească. „Eu plângeam amar – menţiona Şaguna în lucrarea Memorial – căci prevedeam necazurile noastre; la Sibiu sosind n-am putut trage în residenţă, căci era de tot pustiită şi înlocuită cu prizonieri, ci magistratul mi-a făcut în casele lui Bruckental, în strada Urezului, cuartir, unde am petrecut 3 luni până am reparat rezidenţa”.
La sfârşitul anului 1850 Andrei Şaguna fost înnobilat obţinând titlul de baron şi a fost decorat cu Crucea ordinului leopoldin. Pe emblema de baron se găseau 7 coline, semnificând 7 virtuţi creştineşti, şi un cocostârc stând într-un picior şi ţinând în celălalt un ou, simbolizând îngrijirea lui neadormită cu care a vegheat asupra sorţii poporului român în timpul anilor vijelioşi 1848-1849. Dacă aceasta este explicaţia dată de Andrei Şaguna într-o scrisoare adresată ministrului Bach, adevărul este că cele 7 coline reprezentau Transilvania, parte a vechii Dacii, iar cocostârcul cu ou reprezenta phoenixul, prin care sugera renaşterea neamului românesc.

Înfiinţarea tipografiei de la Sibiu

Pentru răspândirea culturii bisericeşti şi laice era necesară o tipografie românească pentru cărţile bisericeşti şi şcolare. La 27 august 1850, Andrei Şaguna a înfiinţat o tipografie la Sibiu. Această tipografie a avut un rol important în editarea cărţilor bisericeşti şi şcolare româneşti din dieceza Transilvaniei, dar şi în diecezele române greco-ortodoxe din Arad, Vârşeţ, Timişoara şi Bucovina. Numai în perioada anilor 1850-1860 au fost tipărite 35 de titluri de cărţi bisericeşti, între care 12 minee (1853-1856) şi Biblia ilustrată (1856-1858). Despre importanţa tipografiei româneşti din Sibiu şi rolul lui Andrei Şaguna, unul din înalţii demnitari ai vremii, Iacob Rannicher, afirma: „El a lovit în stâncă şi a deschis pe seama poporului său izvorul culturii intelectuale. Aşa putem caracteriza pe Şaguna, care a săvârşit în anul 1850 pentru români şi pentru credincioşii bisericii greco-răsăritene din Ardeal acelaşi lucru, pe care-l făcuse cu 300 de ani înainte Honterus pentru reformaţie şi pentru Saşi”. [11]
Dacă în cele 12 minee Şaguna a subliniat strălucita origine „râmlenească” a poporului român, în Biblia ilustrată a insistat asupra limbii române şi importanţei traducerii acesteia pentru cultură şi unitate naţională:

„Limba Bibliei pentru un popor numai odată se pot face; dacă s-a învins piedeca cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul a primit limba aceea aşa zicând în însăşi fiinţa sa: atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai de a o reînnoi şi îndrepta aşa, după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul Bibliei, de ar fi trăit până în veacurile lor. Lauda cea netrecătoare a unui astfel de lucru se cuvine Arhiepiscopului şi Mitropolitului nostru Simeon Ştefan din Bălgrad, care în anul 1648, sub stăpânirea prinţului George Racoţi, a tradus şi tipărit întâia dată în limba noastră Testamentul cel nou de pe textul grecesc şi slavonesc, întrebuinţând şi cel latinesc. La 40 de ani după aceea, aşadar în anul 1688, se tipări apoi întâia dată întreaga Biblie, tradusă de pe limba elinească, la mitropolia din Bucureşti sub stăpânirea voievodului Şerban Cantacuzino Basarabă şi sub păstorirea mitropolitului Teodosie. Aceste două traduceri sunt dară uşile, pe care s-a învrednicit şi poporul român a intra în câmpul cel ceresc al dumnezeieştilor învăţături, care în mijlocul vijeliilor şi valurilor lumii rămân neclintite şi adevărate din veac în veac; ele sunt izvoarele, care au izvorât întâia dată apa vieţii vecinice pentru neamul acesta în toate părţile, prin care este răspândit. Deşteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai de aproape cu legea lui Dumnezeu, păşirea lui cătră lumina cea blândă a civilizaţiei şi a culturii, înfrăţirea neamului nostru românesc, pe care mâna Proniei l-au sămănat prin atâtea ţări deosebite şi printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viaţă a limbii sale naţionale; toate aceste binecuvântări neasemănate avem a le mulţumi acestor ediţii vechi ale Sfintei Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralităţii şi peste tot ale vieţii noastre naţionale şi bisericeşti.
Mare întru adevăr şi adâncă trebuie să fie mulţămită noastră cătră pomeniţii bărbaţi mari ai poporului, care în vremi atâta de grele şi cu mijloace şi puteri aşa smerite au făcut lucruri atât de măreţe; înaltă trebuie să fi fost cugetarea, adâncă mintea, fierbinte credinţa, adevărată iubirea lor cătră Dumnezeu şi naţiune, când au dăruit ei naţiei lor un astfel de odor! Sănătoasă şi coaptă a fost şi cunoştinţa, ce au avut-o ei despre lipsa poporului românesc de această sfântă carte; pentru aceea au şi îmbrăcat traducerea lor în vestmântul limbii aceleia, care să fie înţeleasă de toţi Românii de pretutindeni… limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa traducătorul nu e decât un răsunet nu numai al limbii, ci şi al simţirii şi peste tot al chipului cugetării poporului. Cu tot dreptul dară se pot numi aceste ediţii, cea dintâi Biblie nu a Românilor din Ardeal ori din Ţara Românească ori de aiurea, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg, cel dintâi glas obştesc, cu care se roagă acest popor Părintelui din Ceruri ! Cu un tact, care pe vremile acelea întunecate şi viscoloase e de mirare, au cunoscut încă mitropolitul nostru din Bălgrad, Simeon Ştefan trebuinţele vremii şi cerinţele limbii din Biblia românească, când zice în precuvântarea sa: «Bine ştim, că cuvintele trebuie să fie ca banii; că banii aceia sunt buni, care umblă în toate ţările; aşa şi cuvintele acelea sunt bune, care le înţeleg toţi; noi drept aceea ne-am silit din cât am putut, să izvodim aşa, cum să înţeleagă toţi», nici unul dintre traducătorii de mai târziu nu poate fi părtaş laudei, ce se cuvine acelora, care au oltoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toţi de mai târziu au prenoit şi îndreptat numai unde şi unde aceea, ce traducătorii cei dintâi ca nemernici de abia a unui veac, n-au putut să îndrepte, dar nici n-au avut lipsă de a îndrepta, fiindcă pe vremile lor a fost bine şi desăvârşit aşa. Iar limba noastră e un pom viu: ramurile bătrâne şi fără suc, se uscă şi cad, mlădiţe tinere ies şi cresc; frunza vestejeşte şi se scutură, dar alta nouă curând îl împodobeşte; toate ale lui se fac şi se prefac, numai tulpina rămâne totdeauna aceiaşi”! [12]

Andrei Şaguna a publicat sau a întocmit 25 de lucrări, a tipărit 26 de lucrări ale altor autori, a scos în fiecare an calendarul diecezan, anuarul gimnaziului român din Braşov, anuarul evanghelic-săsesc din Sibiu. Dintre cărţile scrise de Andrei Şaguna merită amintite: Elementele dreptului canonic (1864); Compendiu de dreptul canonic, ed. II, 1855 şi reeditată sub titlul Compendiu de dreptul canonic (1868), tradusă în limba germană de dr. Alois Sentz, Evangelische Kircenzeitung, Sibiu, 1869, şi în limba rusă – publicată cu titlul Christianscoe citeniie»/Citire sau Carte de citire creştinească, între anii 1870-1872, în revista Academiei Teologice din St. Petersburg şi în volumul Cratcoje izlojenije canoniciescago prava jedinoj svatoj sobornoj i apostolyskoi crksi sostavlyennoje Andrejem Sagunoj, archiepiskopom Sedmogradskim i Mitropolitom Rumyn greco-vostocmago veroispovedanija v Vengriji i Sedmigradiji, St Petersburg, 1872; Istoria bisericii ortodoxe răsăritene universale, 2 volume (1860), partea Istoriei Bisericii Ortodoxe din Austria tradusă în limba germană de Zaharie Boiu şi Ioan Popescu.

Gazeta „Telegraful Român”

În anul 1853, Andrei Şaguna a facilitat apariţia gazetei „Telegraful Român”. La 8 decembrie 1852 a apărut Prenumeraţiune la Telegraful Român, gazetă politică, industrială, comercială şi literară, în care a fost expus programul ziarului. În timpul lui Andrei Şaguna, redactorii gazetei „Telegraful Român” au fost: Aron Florian (primele 8 numere), dr. Pavel Vasici (nr. 9-33, 1853-1856), Ioan Bădilă (nr. 34-98, 1956-1957), Visarion Roman (nr. 99-125, 1857-1858), Ioan Raţiu (1858-1862), Zaharie Boiu (1862-1865), Nicolae Cristea (1865-1883). În perioada anilor 1853-1862 ziarul a fost tipărit cu slove chirilice, iar de la 1 ianuarie 1863 cu caractere romane. Pe lângă studiile politice, economice – din sfera industriei, agriculturi comerţului – au fost abordate chestiuni şcolare şi bisericeşti, dar şi articole de literatură, etnografie şi istorie românească: „Nu se poate apăra în lume o lege, care s-ar sili să împiedice un popor în desfăşurarea sa, ce se face prin libera dezvoltare a limbii lui, prin păstrarea datinilor şi sărbătorilor lui poporale, până când acela nu tulbură pacea şi liniştea publică şi nu cad nimănui cu greutate… Smulge-le toate acestea cu puterea de la un popor, dezbracă-l de religiunea, limba portul, datinile şi jocurile lui naţionale, şi atunci fi sigur, că el a încetat a mai vieţui moraliceşte… un popor trăieşte numai până atunci, până când îşi cunoaşte trecutul şi este însufleţit pentru al său viitor; îndată ce aceste două scântei se şterge din inima lui, el a murit, deşi pare că mai trăieşte”. [13]
Gazeta a apărut de două ori pe săptămână (miercurea şi sâmbăta) în perioada anilor 1853-185, săptămânal (joia) în perioada anilor 1858-1861, din nou de două ori pe săptămână în perioada anilor 1861-1863, după care a apărut de trei ori săptămânal.
Timp de două decenii ziarul a fost coordonat de Andrei Şaguna, iar după moartea acestuia a continuat „politica modestă şi sigură a neuitatului Şaguna”. Mihai Eminescu a considerat „Telegraful Român”, în anul 1876, „foaia cea mai modernă de peste Carpaţi”. [14]

Construirea Bisericii Catedrale din Sibiu şi organizarea învăţământului

Un alt moment important pentru Andrei Şaguna a fost construirea Bisericii Catedrale din Sibiu. În anul 1857, Andrei Şaguna, fiind la Viena, a solicitat o audienţă la împărat. Printre alte petiţii a cerut împăratului aprobarea pentru construirea catedralei din Sibiu. Nu numai că a aprobat, dar împăratul a donat suma de 1.000 galbeni, la care se adaugă donaţii ale românilor ortodocşi din toate ţinuturile locuite de ei din imperiu.
Andrei Şaguna s-a preocupat de organizarea învăţământului, atât a seminarului teologic cât şi a „şcoalelor poporale”. Seminarul a fost ridicat de la 6 luni la un an, ulterior, în 1853, la 2 ani, despărţindu-l pe cel teologic de cel pedagogic. În primăvara anului 1850, Andrei Şaguna a convocat un sinod în care s-a hotărât reorganizarea învăţământului sătesc, pregătirea dascălilor şcolari, dotarea elevilor cu cărţile trebuincioase, şi a cerut împăratului aprobarea înfiinţării pentru români a unor şcoli reale, gimnaziale, academice şi o universitate. Neaşteptând aprobarea care venise abia la 24 februarie 1859, încă de la 24 aprilie 1852, printr-o circulară, Şaguna a stabilit principiul confesional ca bază de organizare a „şcoalelor poporale”: fiecare obşte bisericească să-şi facă şcoală; dascălii să fie de religia noastră; în „şcoalele poporale” să fie admise numai „cărţile cele tipărite în tipografia arhidiecezană”; dascălii trebuie să aibă de la episcop „atestat despre hărnicia lor”; protopopii să trimită rapoarte privind desfăşurarea procesului de învăţământ; în cazul în care la inspecţiile sau direcţiunea şcolilor se află vreun şef de altă religie să se trimită un raportat în termen. Prin dispoziţia din 10 august 1854, privitoare la organizarea internă a şcolilor, existau „3 clase normale” cu 6 despărţăminte. Această dispoziţie a rămas valabilă până la Marea Unire cu deosebirea că s-a trecut la şcoala poporală cu 6 clase.
În urma măsurilor preconizate de Andrei Şaguna, în anul 1858 în Transilvania au existat 981 de „şcoli poporale” româneşti, dintre care 600 de confesiune greco-orientale cu 33.229 elevi.
Şaguna a preconizat şi înfiinţarea de şcoli secundare, dar din cauza opoziţiei autorităţilor au fost înfiinţate doar două gimnazii la Braşov şi la Brad, iar la Braşov, în anul 1869, a fost înfiinţată Şcoala reală şi comercială.
Andrei Şaguna s-a preocupat şi de stimularea studenţilor şi a unor elevi fără posibilităţi materiale, înfiinţând o fundaţie filantropică la 15 aprilie 1853. În anul şcolar 1854/1855 au fost acordate 11 burse, numărul burselor crescând în anii următori. Până în anul 1859, Andrei Şaguna s-a preocupat în mod direct de această fundaţie, ulterior a fost încredinţată unei eforii formată din patru membri.

Înfiinţarea societăţii culturale „ASTRA”

Un rol important l-a avut Şaguna la înfiinţarea societăţii culturale „ASTRA”. La 10 mai 1866, Şaguna a înaintat o petiţie guvernului, semnată de 171 de români prin care cerea aprobarea unei „adunări constituante consultatoare”. După un an, la 9/21 mai 1861, la Sibiu, Şaguna i-a convocat pe toţi cei 171 de semnatari ai petiţiei. Sub preşedinţia lui Andrei Şaguna s-a desfăşurat adunarea constituantă care a discutat şi aprobat statutul. După aprobările primite din partea guvernului, Şaguna a convocat în ziua de 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Sibiu, pe toţi cei care doreau a deveni membri „Asociaţiunii”. Andrei Şaguna, în cuvântul său, după ce a adus în discuţie eforturile făcute pentru înfiinţarea asociaţiei, a subliniat scopul acesteia: „Asociaţiunea are o problemă pe cât de nobilă, frumoasă şi unică în felul său astăzi în întreaga noastră naţiune din toate părţile, pe atât de serioasă şi grea, pentru că cere o perseverenţă de fier şi un sacrificiu din inimă pentru promovarea culturii naţionale… Domnilor, masa dulcei maicei noastre este pregătită pentru oaspeţi mulţi; maica noastră a fost până acum îmbrăcată în doliu, dar de acum înainte se îmbracă în haină de nuntă şi pofteşte la masă pe toţi fiii săi, ca să strălucească şi ea în şi cu casa sa şi să înnoiască pe fiii săi, precum se înnoiesc tinereţile vulturului”. [15]
La această şedinţă, Timotei Cipariu aducea elogiu limbii române: „Tezaur dulce ca sărutările măicuţelor noastre, când ne aplecau la sânul lor, tezaur mai scump decât viaţa; tezaur, care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vre-odată, ca cineva cu puterea, cu înşelăciunea, sau cu momele să ni-l răpească din mâinile noastre, – atunci mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângâiere, că nu am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am fi demni a ne numi fiii lor: Limba românească…Un reazim naţionalităţii române se împlântă astăzi, şi sperăm, că asemenea reazime de asta şi de alte forme se vor împlânta şi de aici înainte şi mai multe şi mai puternice”. [16]
Preşedintele „Asociaţiunii” a fost ales Andrei Şaguna (1861-1867), vicepreşedinte – T. Cipariu, secretar – G. Bariţiu, şi un comitet format din 15 membrii. La constituire s-a adunat suma de 5.600 florini de la 212 membri şi s-a hotărât acordarea a 10 burse, în valoare de 600 florini, unor studenţi români lipsiţi de mijloace materiale. În calitate de preşedinte al Asociaţiei culturale „ASTRA”, Şaguna a participat la şedinţele comitetului şi la trei adunări generale: Sibiu (1861), Braşov (1862), Alba Iulia (1866).

Biserica ortodoxă din monarhia habsburgică

În perioada 31 mai-28 septembrie 1860 s-au desfăşurat la Viena 20 de şedinţe ale senatului imperial înmulţit („verstärkter Reichsrat”). Din Transilvania au fost invitaţi episcopul Andrei Şaguna, sasul Carol Maager din Braşov, armeanul Bogdan Jakabb din Gherla, din partea românilor bănăţeni Andrei Mocsonyi, iar din Bucovina baronul Nicolae Petrino. S-a discutat o serie de probleme privind organizarea monarhiei constituţionale. În cuvântul său, Andrei Mocioni a propus zece condiţii pentru binele împărăţiei, între care: constituţii provinciale corespunzătoare autonomiei; egala îndreptăţire a tuturor naţiunilor şi dreptul limbii lor la toate dregătoriile; aşezarea religiilor creştine pe o treaptă egală, între sine şi faţă de stat; restituirea fondurilor bisericeşti, şcolare şi filantropice, respectivelor reprezentanţe bisericeşti; asigurarea institutelor confesionale de învăţământ în privinţa caracterului confesional şi a limbii naţionale; sprijinirea loială din visteria statului a scopurilor bisericeşti şi şcolare pentru fiecare religie creştină; promovarea ştiinţelor, a industriei şi a fiecărui ram de comerţ şi de venit, şi libertatea presei etc. Deşi a avut şi alte propuneri pentru îmbunătăţirea soartei românilor din imperiu, acestea nu au fost luate în seamă.
În zilele de 28-30 iunie 1860 s-a desfăşurat un „sfat” al deputaţilor români şi sârbi în legătura cu biserica ortodoxă din monarhia habsburgică. Mocsonyi sprijinit de Şaguna au propus o adunare bisericească obştească, la care să participe clerici şi mireni din toate eparhiile, în proporţie cu numărul sufletelor. Reprezentanţii bisericii sârbeşti au dizolvat conferinţa pentru a nu-şi pierde supremaţia religioasă. Şaguna menţiona în gazeta „Telegraful Român”: „Sârbii s-au putut convinge din vorbirile lui Mocsonyi şi Petrino, că pe viitor nu vor mai putea subjuga pe români bisericeşte”.
În urma acestui senat imperial, împăratul a promulgat constituţia din 20 octombrie 1860.
Întors la Sibiu, Andrei Şaguna a convocat conferinţa naţională în ziua de 1 ianuarie 1861, la care au participat 159 invitaţi, dar au venit români din toate părţile. La propunerea preşedintelui baron de Şaguna naţiunea română reprezentată la conferinţă s-a declarat naţiune politică şi independenţa faţă de celelalte naţiuni.
Conferinţa naţionalităţilor din Transilvania a fost convocată la Alba Iulia, în ziua de 11 februarie 1861. În şedinţa din 12 februarie 1861, luând primul cuvântul, Şaguna afirma: „Naţiunea română înţelege sub libertate starea cea normală a patriei sale constituţionale, care să-i asigure viaţa, onoarea şi averea ei; iar sub luminare înţelege folosirea darului vieţii constituţionale, bazate pe egala îndreptăţire cu privire la religia şi naţionalitatea sa, şi la cultura şi întrebuinţarea limbii sale naţionale… Să nu ne speriem nici de feluritele limbi, în care membrii acestei conferinţe îşi descoperă opiniunile lor. Această ivire nu este turnul Vavilonului, ci este icoana cea adevărată a sărbătorii creştine de rusalii. Deosebirea limbilor s-a scos ca pedeapsă numai în testamentul vechiu, iar în cel nou s-a cinstit de darul Duhului Sfânt, ceea ce eu doresc, ca şi peste această conferinţă să se reverse în cea mai bogată măsură. Aşa dară diferenţa limbilor din această conferinţă este răsunetul frăţietăţii naţiilor din ţară, este caracterul cel mai de frunte al patriei noastre constituţionale, care ca o maică bună îmbrăţişează cu asemenea iubire şi căldură pe toţi fiii săi; este factorul cel puternic pentru adeverirea maturităţii naţiilor din ţară; este factorul acela, care garantează pacea şi mulţămirea obştească şi pune stavilă la orice iregularitate. În sfârşit felurimea limbilor din conferinţa aceasta reprezintă în originalitate patria noastră, Ardealul”. [17] Deşi Andrei Şaguna îndemna pe conducătorii naţiunilor la frăţietate, la colaborare, acest apel n-a fost acceptat.

Militant pentru drepturile naţiunii române, Andrei Şaguna va reuşi să convoace congresul naţional, desfăşurat la Sibiu la 7/19 aprilie 1863. În cele patru şedinţe, Congresul naţional al românilor de la Sibiu a formulat un memoriu în 12 puncte, prin care se solicitau drepturi naţiunii române. O delegaţie formată din 10 români, în frunte cu Andrei Şaguna, a plecat la Viena pentru a înainta împăratului adresa congresului. Delegaţia a fost bine primită de împărat şi notabilităţile vieneze.
Dieta Transilvaniei, formată din 46 deputaţi români, 43 maghiari şi 32 saşi, la care s-au mai adăugat 11 regalişti, s-a întrunit la Sibiu la 15 iulie 1863. În această sesiune rolul conducător l-a avut Andrei Şaguna, deputatul Săliştei. Pentru prima dată românii erau reprezentaţi în dieta Transilvaniei, recunoscându-se egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor ei, precum şi întrebuinţarea celor trei limbi ale ţării în afacerile publice oficiale: româna, maghiara şi germana. Speranţa că românii şi-au câştigat drepturi politice a fost consemnat în gazeta „Telegraful Român” din anul 1864: „Şi precum 1848 fu anul învierii noastre ca popor, aşa anul 1863 ne inaugură ca naţiune. Acesta este câştigul grandios, ce ni-l aduse dieta transilvană; odată naţiune, vom câştiga noi, de nu astăzi, mâine – toate celelalte drepturi, de limbă etc. care nu e bine să le facem cauze anumite, fiinţe autonome, fiind numai nişte deducţiuni din noţiunea naţionalităţii”. Dieta a ales 26 de deputaţi pentru a reprezenta Transilvania în parlamentul central de la Viena, care şi-a deschis lucrările la sfârşitul lunii octombrie 1863. La îndemnul lui Şaguna, deputaţii Popea şi Negruţiu au solicitat de la buget bani pentru ajutorarea bisericilor şi şcolilor, fiind introduşi pentru bugetul anului 1865 pentru culte şi învăţământ 50.000 florini pe seama arhiepiscopiei române ortodoxe şi 72.477 florini pentru arhiepiscopia română greco-catolică. Problemele ivite la sfârşitul lunii iulie 1865 au dus la schimbări survenite în imperiu.
În luna august 1865 Şaguna, în numele românilor, s-a prezentat în audienţă la împărat, care ar fi spus: „dacă ungurii vor face concesiuni, atunci şi dânşilor li se vor face, adică vom fi sacrificaţi fără voie”. [18]
La 1 septembrie 1865, împăratul a dizolvat dieta de la Sibiu şi a convocat dieta aristocratică de la Cluj în 19 noiembrie 1865, în care erau reprezentaţi numai 34 de români şi 25 de saşi, din 189 deputaţi. Şaguna a intrat în conflict cu deputaţii maghiari susţinând că „forma compunerii acestei diete nu e constituţională de loc”, cerând o dietă „dreaptă constituţională”.
Emanciparea bisericii ortodoxe române de sub ierarhia sârbească s-a datorat luptei diplomatice a lui Andrei Şaguna. Pentru Şaguna reînfiinţarea mitropoliei române a fost o necesitate, apogeul activităţii sale: „Expresiunea intimei năzuinţe şi dorinţe, de care ardea sufletul său, rostind către deputaţiunea, care îl întâmpina la intrarea în Transilvania: «Păşesc pe pământul clasic al străvechii mitropolii române ortodoxe, vă făgăduiesc sărbătoreşte, că voi lucra neobosit pentru înfiinţarea ei. Aşa să-mi ajute Dumnezeu»”! [19]
Încă din anul 1849, Andrei Şaguna, în memoriul înaintat împăratului cerea, printre altele, administraţie naţională autonomă, în privinţa politică şi bisericească; un şef bisericesc, căruia să i se subordoneze ceilalţi episcopi naţionali. În anul 1850, Andrei Şaguna a făcut demersuri pentru a-i uni pe toţi românii ortodocşi din monarhia habsburgică într-o singură mitropolie. În anul 1851, Şaguna a înaintat un nou memoriu ministerului cultelor din Viena, prin care cerea despărţirea ierarhică dovedită şi din punct de vedere canonic.
În anul 1860, ca deputaţi la Viena, Andrei Şaguna şi Andrei Mocsonyi fac noi demersuri pentru o mitropolie ortodoxă naţională, la care împăratul le-a promis că va „împlini dorinţa românilor ortodocşi în privinţa unei mitropolii proprii”. În toamna aceluiaşi an, când s-a desfăşurat sinodul eparhial, Şaguna a înaintat un alt memoriu împăratului solicitând înfiinţarea mitropoliei româneşti.
Pentru a împiedica despărţirea ierarhică a românilor de sârbi, după moartea patriarhului Rajacici în anul 1861, s-a pus problema alegerii ca patriarh a lui Şaguna.
În martie 1862, deputaţii români din Transilvania, Banat şi Bucovina au înaintat o altă petiţie împăratului prin care solicitau despărţirea ierarhică, iar Eudoxiu Hurmuzachi şi Andrei Mocsonyi au fost în audienţă la împărat, care a promis satisfacerea doleanţelor: „Mi-am dat cuvântul şi deci voiesc ca biserica română ortodoxă să fie constituită de sine”. La 25 iunie 1863, împăratul era ferm în soluţionarea problemei româneşti, acordându-le românilor mitropolie independentă, solicitând episcopului Şaguna amănunte. Şaguna a propus ca reşedinţa mitropolitană să fie la Sibiu, mitropolitul să fie ales prin congres bisericesc la care să participe preoţi şi mireni, confirmat de coroana imperială. Subordonate mitropoliei vor fi episcopii Bucovinei, Aradului, Timişoarei, Caransebeşului, Oradiei şi Clujului. În luna august 1864 a fost ales noul patriarh, Samuil Maşirevici, care şi-a dat adeziunea înfiinţării unei mitropolii româneşti.

Înfiinţarea mitropoliei ortodoxe române

La 24 decembrie 1864, împăratul a aprobat înfiinţarea mitropoliei ortodoxe române şi l-a numit pe Andrei Şaguna mitropolit al românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria. În fruntea unor români ardeleni, ungureni şi bănăţeni, Şaguna a fost la Viena să aducă mulţumiri împăratului. Primit cu deosebită stimă, împăratul habsburgic s-a adresat noului mitropolit român: „Mă bucur, că pot saluta de arhiepiscop şi mitropolit pe un bărbat prea meritat pentru tron şi patrie, în care Eu, precum şi toţi românii greco-orientali avem deplină încredere”. George Bariţiu a fost entuziasmat la aceste cuvinte menţionând că „Acea laudă atât de semnificativă dată de către Majestatea Sa mitropolitului Andreiu în termeni aşa apodictici, se aude foarte rar din graiul unui monarh numai către un beliduce eminent, sau către vre-un bărbat de stat cu merite extraordinare”. [20]
O victorie extraordinară a românilor ortodocşi, o victorie a unui aromân care a luptat pentru ridicarea bisericii ortodoxe, o victorie a românismului şi implicit a lui Andrei Şaguna, care aproape două decenii a dus o luptă necurmată pentru credinţa românilor. În tot întinsul românităţii a fost sărbătoare, un prim pas spre Unirea cea Mare. Până şi în senatul României din anul 1865 au fost rostite elogii la adresa acestei victorii: „Acel Şaguna, acel episcop astăzi mitropolit străluceşte ca un luceafăr al ortodoxiei, care a câştigat naţiunii sale de peste Carpaţi dreptul, după care am vărsat lacrimi, secole întregi, şi care în fine a câştigat pe cel mai mare dintre toate, autonomia bisericii de acolo. Toate acestea prin activitatea sa, prin pietatea sa şi învăţătura clerului şi a poporului, pe care îl păstoreşte cu cuvântul înţelepciunii”. [21]
Şi astfel, din ruine, dintr-o stare de completă dezolaţiune mitropolia română s-a înălţat – mai strălucitoare decât oricând în lungul său trecut, întunecat de negura suferinţelor – după ce sprijinul monarhului şi necurmatele stăruinţe din partea Românilor au izbutit să învingă feluritele piedici. Unii credeau acum că trebuie să se iniţieze curând zidirea catedralei mitropolitane, ca să „avem un adăpost care să cuprindă fiii Transilvaniei şi ai Ungariei, pe care i-a împreunat moraliceşte mitropolia”. [22] Reînfiinţarea mitropoliei bisericii române-ortodoxe din Transilvania, Banat şi Ungaria a însemnat un prim pas spre Marea Unire.

De o importanţă deosebită a fost Congresul naţional-bisericesc desfăşurat la Sibiu în perioada 16/28 septembrie-7/19 octombrie 1868, în care a fost aprobat „Statutul organic al bisericii ortodoxe române din Ungaria şi Tranilvania”, nouă formă de organizare a bisericii ortodoxe române. Şaguna s-a silit a dovedi – asemenea marilor reformatori ai vieţii religioase şi bisericeşti – că în opera sa nu e nimic nou, ci întreagă această organizare trebuie a se înţelege numai ca „Încetarea acelor împrejurări vitrege, care din cauze politice au împiedecat în trecut valoarea organizaţiei bisericii noastre… ca revocarea şi restabilirea instituţiilor celor vechi primitive bisericeşti, şi aducerea lor la valoarea, ce li se cuvine”. Şaguna, ca un adevărat reformator, în accepţia istorică-universală a cuvântului, a înţeles cum să aducă şi dispoziţiile canonice în cea mai bună potrivire cu trebuinţele reale, cu interesele naţionale permanente şi cu propaganda culturală, indispensabilă unui popor strâmtorat, care numai în şi prin biserica naţională îşi poate susţinea şi apăra fiinţa sa etnică. [23]
Andrei Şaguna a avut un rol important în organizarea şcolilor din mediul rural, inaugurând peste 600 de şcoli săteşti, gimnaziile din Braşov şi Brad, Seminarul Teologic şi Pedagogic din Sibiu, a contribuit decisiv la constituirea „ASTREI”, al cărei preşedinte a fost, şi a reînfiinţat mitropolia română ortodoxă din Transilvania, Banat şi Ungaria. Pentru meritele deosebite în slujba neamului românesc, în zilele de 21 şi 22 august 1871 a fost organizată o serbare jubiliară, la 25 de ani de la venirea lui Andrei Şaguna în Transilvania.
Luând cuvântul la această serbare, mitropolitul Andrei Şaguna menţiona: „Adevăr este, că atotputernicul Dumnezeu a binevoit a mântui şi elibera îndurarea Majestăţii Sale biserica şi naţiunea noastră din starea sa de sclavă, în zilele arhipăstoriei mele; însă eu de aici nu pot deduce nici o consecinţă spre glorificarea numelui meu, că adică să se facă în onorul meu o festivitate jubiliară de 25 de ani ai arhipăstoriei mele. Ştiţi domnilor, că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus vine, de la părintele luminilor; din această rugăciune liturgică trag eu consecinţa, că noi suntem datori a aduce în toate zilele vieţii noastre mulţămire lui Dumnezeu şi Majestăţii Sale, căci ne-au scăpat de o sclavie politică şi bisericească. Însă dacă totuşi aţi voi a petrece sărbătoreşte ziua aniversară de 25 de ani ai funcţionării mele în biserica Ardealului, atunci apreţuindu-vă eu pe D-Voastră ca pe nişte bărbaţi liberi şi independenţi, nu vă opun, domnilor, nici o piedică, numai vă rog, să primiţi sincera mea descoperire de bună, că adică precum eu cu tot prilejul în decurgerea acestor 25 ani am evitat ori şi ce ovaţiune, tot astfel voi evita şi ovaţiunile acelei zile şi o voi petrece în singurătate cu post şi rugăciune, ca astfel să mulţumesc lui Dumnezeu şi Majestăţii Sale pentru toate facerile de bine, care le-au revărsat peste biserica şi naţiunea noastră română în decurgerea acestor 25 de ani”. [24]
La serbarea jubiliară au luat cuvântul o seamă de personalităţi ale timpului. Acum a fost dezvelită statuia cu bustul lui Andrei Şaguna, sculptat în marmură de Carrara. La banchetul din ziua de 22 august 1871, poetul acelor timpuri, Zaharie Boiu i-a dedicat versuri mitropolitului român:

„Cerul se însenină, soarele luceşte
Curcubeul păcii lumile uneşte
Şi de la apusuri un Apostol vine
Ca un geniu tainic noaptea s-o lumine.
„Cine e străinul?” – cei uimiţi se-ntreabă,
Dar mireasa sfântă îl cunoaşte-n grabă
Şi-i întinde mâna: „Bine ai venit!”
E trimisul, solul, mirele-i dorit.
E Andreiu chematul să ne reînvieze
Ceaţa ignoranţei să o-ndepărteze.

Acolo se înalţă templele credinţei
Ici s-aprind în şiruri faclele ştiinţei
Fructele de spirit arta le gravează
Şi posterităţii le încredinţează.

Un pătrar de secol, orologiul sună
Latul nemuririi fruntea-i încunună
Monumentul pietrei iată-l înălţat
Dar mai ’nalt în inimi el s-a ridicat!”

În anul 1871, simţind apropierea sfârşitului, Andrei Şaguna şi-a făcut testamentul prin care a lăsat moştenire averea personală în valoare de 600.000 coroane şcolilor şi bisericilor româneşti.
La 16/28 iunie 1873, Andrei Şaguna a încetat din viaţă şi numele lui trecu prin moarte la nemurire! Până în clipa din urmă nu-l părăsi seninătatea cugetului şi se despărţi de ai săi, lăsându-le cu limbă de moarte sfatul părintesc de-a trăi în bună înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. [25] A fost înmormântat în cimitirul din Răşinari, o înmormântare simplă a unui mare aromân/macedo-român care a luptat o viaţă întreagă pentru drepturile românilor, reuşind să realizeze independenţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Banat şi Ungaria.

Ionel Cionchin

(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)

NOTE

1. Ioan Lupaş, Mitropolitu Andreiu Şaguna.Monografie istorică, ediţia a II-a, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1911, p. 14.
2. Ibidem, p. 16.
3. Petru Lupulov, Versuri de bucurie pline la instalaţia Înalt Preasfinţitului Domn Maxim Manuilovici, Episcopului Timişoresc, Buda, 1834.
4. Andrei Şaguna, Meditaţiuni, în „Telegraful român”, 1965, nr. 22.
5. Ioan Lupaş, op. cit., p. 53.
6. Gazeta de Transilvania, nr. 39.
7. Márki Sándor, Az erdélyi unióbizottság, în „Budapesti Szemle”, 1898, p. 336.
8. Ioan Lupaş, op. cit., p. 76.
9. Dr. Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, vol. I, Sibiu, 1897, p. 268.
10. Die Rumanen, der österreichischen Monarhie III Heft, Viena, 1851, p. 38.
11. Iacob Rannicher, Die Thätigkeit der Diöcesan-Druckerei in Hermannstadt, 1855, lucrare tradusă în limba română în „Telegraful Român”, Sibiu, 1855, nr. 17 şi 18.
12. Biblia ilustrată, Sibiu, 1856-1858, 13, p. VI-VII.
13. „Telegraful Român”, nr. 21-31.
14. Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, p. 158.
15. Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaciaţiunei Transilvane, Sibiu, 1862, p. 81-85.
16. Ibidem, p. 89.
17. N. Popea, Biografia lui Şaguna, p. 278-279.
18. „Gazeta Transilvaniei”, 1867, p. 18-19.
19. Cuvântarea episcopului I. Popasu la jubileul lui Şaguna, în «Telegraful Român», 1871, nr. 68.
20. George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei, vol. III, p. 297.
21. „Telegraful Român”, 1867, p. 402.
22. Ioan Lupaş, op. cit., p. 281.
23. Ibidem, p. 290-291.
24. „Telegraful Român”, 1871, p. 209.
25. Ioan Lupaş, op. cit., p. 321.