Francesco Griselini şi românii: 300 de ani de la naşterea savantului italian

Francesco Griselini (numele său de familie era Greselin, apoi italienizat) s-a născut la Veneţia, la 12 august 1717. Părinţii săi au fost Marco, vopsitor şi ţesător de stofe în Veneţia, şi Elisabetta Sperafigo, care a făcut parte dintr-o familie milaneză de comercianţi de mătase. Despre copilăria şi tinereţea sa nu au rămas multe informaţii, se ştie că a urmat teologia, iar apoi a părăsit cinul preoţesc, dedicându-se studiilor umaniste şi ştiinţelor naturii, devenind o adevărată „enciclopedie ambulantă” în diverse domenii: geografie, cartografie, agronomie, economie, istorie, filozofie. Cunoştinţele cartografice i-au permis să devină în 1740 desenator de hărţi, ocupându-se apoi, în serviciul dogelui Marco Foscarini, de restaurarea hărţilor din secolul al XVI-lea, pictate pe pânză în Sala dello Scudo din Palatul Dogilor (Palazzo Ducale).
Din anul 1747, Griselini a început să publice o serie de lucrări: aspecte controversate asupra electricităţii, lucrări în domeniul ştiinţelor naturii, botanică, zoologie şi paleontologie, geografie. Tânărul enciclopedist şi-a adus contribuţia la evoluţia jurnalisticii italiene, fondând şi conducând trei reviste literare în Veneţia: „Il Corrier Letterario” (1765), „Giornale della generale letteratura d’Europa”(1766-1767) şi „Magazzino italiano”(1767-1768). Griselini a fost şi primul editor şi redactor al revistei ştiinţifice „Giornale d’Italia spettante alla scienza naturale e principalmente all’agricoltura, alle arti ed al commercio” (1760-1776), publicând numeroase studii de zoologie, botanică, paleontologie, agronomie, agronomie agrară, ca şi cercetările întreprinse în ţinutul Banatului Timişoarei. Tot ca editor a publicat periodicul medical „Gazzetta Medica d’oltremonti(1762-1763), continuată cu „Giornale di Medicina”(1763-1774, 1776). În domeniul literaturii a scris mai multe comedii modeste şi Della Commedia Italiana, e delle sue Regole, ed attinenze considerate in riflesso al secolo nostro, Veneţia, 1752un eseu dedicat comediei italiene. Savantul veneţian a publicat primele cinci volume din Dizionario delle arti e de’ mestieri, continuată de Marco Fassadoni (18 volume, Veneţia, 1768-1778).
Pentru merite deosebite în domeniul ştiinţific, cărturarul veneţian a fost numit membru al unor academii şi societăţi: Societatea regală de ştiinţe din Londra, Societatea regală din Lyon, Academia Institutului de Ştiinţe din Bologna, Academia de istorie a ştiinţelor naturii din Crotona, Mantova şi Roma, Academia enciclopedică din Pistoia, Accademia dei Georgofili (Academia de Agricultură) din Florenţa, Societatea economică din Berna, Societatea de Agricultură din Gorizia şi Liubliana, Societatea din Olmütz,  Societatea din Milano pentru promovarea agriculturii, artelor, manufacturilor şi comerţului; în 1776, numele său – Griselinia – a fost dat unei plante ornamentale originară din America de Sud.

Griselini şi Banatul Timişoarei

Numele lui Francisco Griselini este indisolubil legat de Banat, unde a făcut cercetări timp de doi ani şi jumătate (septembrie 1774-februarie 1777) şi a lăsat posterităţii o lucrare de importanţă covârşitoare pentru ţinutul românesc de la nordul Dunării, pentru răspândirea în lume a informaţiilor despre oamenii şi bogăţiile din acest spaţiu geografic, despre tehnologiile avansate utilizate în industria bănăţeană din secolul al XVIII-lea, dar şi despre asemănările dintre români şi italieni şi despre similitudinile dintre cele două limbi. La 24 august 1774, cărturarul italian a plecat din Veneţia spre Banat Timişoarei, călătorie ce a durat mai bine de o lună: 12 zile de drum şi 21 zile de popas. De la Veneţia a trecut prin Monfalcone, Triest – de unde i s-a alăturat Iosif de Brigido –, Liubliana, Varaždin, Kanjiža, Pécs, Osijek, Petrovaradin, Novi Sad, Bečej, Kikinda, ajungând la Timişoara în noaptea de 21/22 septembrie 1774.
Cutreierând Banatul Timişoarei, cărturarul italian a materializat cercetările sale într-o serie de studii publicate între 1776 şi 1779 în „Giornale d’Italia” şi în „Nuovo Giornale d’Italia”, în volumul în limba italiană Francesco Griselini, Lettere odeporiche ove i suoi viaggi e le di lui osservazioni spettanti all’istoria naturale, ai costumi di vari popoli e sopra più altri interessanti oggetti si descrivono. Giuntevi parecchie Memorie dello Stesso Autore che riguardano le Scienze e le Arti utili (tomo I, Milano, 1780, X+VIII+330 p.+ 12 pl), precum şi în limba germană – Franz Griselini, Versuch einer politischen und natürlichen Geschiichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte (I-III, Viena, 1780, VI+301+135 p.+ 8 pl.+1 h).
Între textul italian şi versiunea germană există deosebiri: în ediţia italiană sunt 26 de scrisori faţă de cea germană care conţine 21 de scrisori, din care primele 8 (Scrisorile I-VIII) descriu călătoria până în Banat, iar Scrisoarea a IX-a prezintă oraşul şi cetatea Timişoarei (acestea nu au fost preluate în versiunea germană); între cele două versiuni diferă şi adresanţii – Societatea Regală de Ştiinţe din Londra, abatele Ernst Neumann din Timişoara, precum şi expunerea materialului. În textul italian a fost inclusă Scrisoarea a XVI-a dedicată originii românilor – Lettera al Sig. Barone Giuseppe di Spergese Palenta ove si parla dell’origine de Romagneschi detti volgarmente Valachi(pp. 179-192) – întregind textul referitor la limba română, la cultura materială şi spirituală a românilor bănăţeni. 
Cercetând Banatul între septembrie 1774 şi ianuarie 1777, savantul italian a învăţat româneşte, aşa după cum însuşi mărturiseşte: „Am întrebat-o pe acea femeie, în româneşte (s.n.), de la cine ar fi deprins această procedură” (Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 162). De altfel, învăţatul italian a remarcat asemănarea dintre limba română şi cea italiană: „Într-adevăr, oricând un italian îi va înţelege pe români cu mare uşurinţă, iar în timpul scurt de două până la trei luni cât l-ar petrece în mijlocul lor, s-ar putea înţelege uşor cu dânşii. Asemănarea celor două limbi se extinde nu numai asupra cuvintelor, ci asupra unor fraze şi locuţiuni întregi” (p. 202).
Părţi ale lucrării au fost traduse şi publicate în limba maghiară, română şi sârbă.

 
Inscripţii ale împăratului Tiberius pe malul drept al Dunării                           Tabula Traiana
(Desene executate de Francesco Griselini)

Traducerea parţială în articole privind lucrarea au apărut în diverse reviste în limba română [1]. Lucrarea integrală a fost tradusă şi publicată de Nicolae Bolocan şi de Costin Feneşan: Istoria Banatului Timişan de Francisc Griselini, traducere din limba germană de Nicolae Bolocan, Asociaţia culturală din Banat, Timişoara, 1926; Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan, Editura Facla, Timişoara, 1984; Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, ediţia a II-a, revăzută, Editura de Vest, Timişoara, 2006.
Monografia a fost tradusă după ediţia din 1780, publicată de Editura Johann Paul Krauß din Viena şi conţine: Cuvânt înainte şi două părţi. Prima parte, Istoria politică a Banatului Timişoarei, înfăţişează: Moravurile şi obiceiurile popoarelor care locuiesc în această ţară, respectiv Antichităţile care se mai află aici şi în ţinuturile învecinate atât de pe vremea romanilor cât şi din timpul barbarilor. Această primă parte a monografiei Banatului cuprinde Scrisorile I-IX, aceasta din urmă Scrisoare prezentând reşedinţa ţinutului – oraşul şi cetatea Timişoara. Partea a doua, Istoria naturală a Banatului, expune Alcătuirea şesului, Munţii, cu mineralele şi fosilele lor, Apele termale şi izvoarele din diferite părţi, mai cu seamă renumitele Băi Herculane de lângă Mehadia, şi cuprinde Scrisorile I-XII.
În Cuvânt înainte, autorul face referire la ţinutul Banatului Timişan: „o provincie însemnată, al cărei teritoriu întins se mărgineşte spre soare-răsare cu Ardealul şi Ţara Românească, mai bine zis cu Banatul de odinioară al Severinului, aflat acum sub suzeranitate turcească; spre miazănoapte şi soare apune ea se învecinează cu Ungaria de Jos şi Slavonia, iar spre miazăzi cu Serbia” (p. 22). Pe harta anexă – Tabula Banatus Temesiensis –, ţinutul este încadrat de Mureş (la nord), Tisa (la vest), Dunărea (la sud), Valachia şi Transilvania (la est). Banatul aparţinea de vechea Dacie, fiind acea parte pe care au numit-o riparia după cucerirea lui Traian, Transilvania (Dacia mediterranea), Moldova şi Ţara Românească (Dacia transalpina).
                              
Cărturarul veneţian a menţionat antichităţile de pe teritoriul Banatului Timişan: altare şi tabule votive la Băile lui Hercule, Palanca Nouă, drumul şi inscripţiile de pe malul drept al fluviului, ruinele podului lui Traian, marile valuri sau şanţuri ce brăzdează mijlocul provinciei bănăţene (germ. Röerschanze) etc. 
În Scrisoarea a VII-a din Partea întâia, adresată Excelenţei Sale, preaonoratului baron Pompei de Brigido, domn de Bresoviza şi Marenfels, al Maiestăţilor Lor Imperiale şi Regeşti, cămărar, consilier intim şi preşedinte al Administraţiei Ţării în Banatul Timişoarei, Francesco Griselini face referire la românii „urmaşi ai renumitului popor care mânuia în aceeaşi măsură plugul şi sabia”, care sunt „cei mai numeroşi locuitori ai Banatului” (ibidem, p. 169).

Despre români şi italieni, ca şi despre asemănările dintre cele două limbi

În ce priveşte etnonimul, cărturarul veneţian menţiona: „Românii au fost numiţi doar romani sau blachi, iar ţinutul în care locuiau cei mai mulţi dintre ei s-a numit Blachia, adică Moldova şi ceea ce s-a chemat mai apoi Ţara Românească (Valahia)” (p. 170). Cronicarul bizantin Kynnamos (cca 1145-1185) a descris războaiele împăratului Manuil cu ungurii, afirmând că blachii care locuiau în apropierea Mării Negre s-au ridicat singuri împotriva ungurilor; într-o descriere de călătorie din 1588, în limba ebraică, rabinul Veniamin numeşte ambele provincii Blachia; la fel face şi Papa Inocenţiu al III-lea în scrierea din 1203 a lui Rinaldus; şi regele Andrei al II-lea aminteşte de blachi, într-un document acordat saşilor refugiaţi în Transilvania (p. 170).
Continuându-şi expozeul, savantul italian menţiona că în timpul regelui ungar Carol Robert de Anjou (1308-1342), „românii au început să fie numiţi Olachi, de la cuvântul maghiar oláh sau olácz. Alţii i-au numit Walachi, de la cuvântul slav Wlach, care îi desemnează în această limbă pe italieni. Astfel, această denumire deveni în fine comună pentru întregul neam, oriunde ar locui” (p. 170). Aeneas Sylvius Piccolomini, Papa Pius al II-lea de mai târziu (în perioada 1458-1464), în lucrarea Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio sauCosmographia, menţiona: „Valachi genus Italicum sunt”, ‘valachii sunt italieni’. Tot el face referire şi la apelativul Flacci, despre care Griselini afirmă că „nici unul dintre scriitorii şi geografii antici nu vorbesc de aceşti Flacci” (p. 171). Doar poetul Ovidius îl aminteşte pe un anumit „Flaccus, prefect al Moesiei, care i-a alungat pe geţi şi daci din provinciile romane peste Dunăre”, iar Bonfinius zice că „valahii ar fi fost numiţi astfel de către greci din cauza înfăţişării săgeţilor lor” (p. 171).
În Scrisoarea a VIII-a din Prima parte a lucrării, adresată preaînvăţatului domn abate Girolamo Tiraboschi, bibliotecar al ducelui de Modena, cărturarul italian face referire la limba română: „Domnia Voastră afirmaţi, cu mult temei, că asupra originii limbii italiene au avut loc foarte multe dispute. Am onoarea a Vă asigura că aceste dispute ar fi fost cu mult mai puţine, dacă savanţii italieni ar fi cunoscut limba vorbită de români. În afara unei mulţimi de latinisme, această limbă are foarte multe cuvinte apropiate de cele italieneşti; multe dintre acestea sunt identice, atât în forma folosită de savanţi, în vorbire şi în scris, cât şi în cea obişnuită, a diverselor dialecte populare din diferite regiuni ale Italiei. De asemenea, nu lipsesc nici forme de exprimare franceze şi spaniole, deoarece aceste limbi – asemenea celei italiene – s-au format din latina vulgară” (pp. 190-191).
În peregrinările sale prin Banat, Francesco Griselini a învăţat limba română în graiul bănăţean, rămânând „uimit” de similitudinile cu italiana şi în special cu graiul veneţian. Citându-l pe florentinul Anton Maria del Chiaro şi completând lista acestuia, Francesco Griselini a găsit circa 300 de cuvinte-similitudini româno-italiene.
Concluziile cărturarului italian sunt interesante:
a) În Imperiul Roman era un grai utilizat de poporul de rând în timpul lui Traian, chiar mai înainte, şi un limbaj al „savanţilor şi îndeobşte al persoanelor cu educaţie, care dobândeau în şcolile romane instruirea într-o limbă latină deopotrivă corectă şi distinsă” (p. 200). 
b) „Scurta listă de cuvinte, reprodusă încă la început, dovedeşte fără greş că o mulţime de cuvinte italieneşti, deloc sau numai puţin schimbate, sunt folosite şi de către români. Numai că nici românii nici strămoşii lor, de când s-au aşezat în cele două Dacii, nu au întreţinut vreodată legături cu patria-mamă. De aceea, cuvintele comune acestor două limbi încă din vremea lui Traian nu pot fi altceva decât graiul latin corupt al poporului de rând. Goţii şi longobarzii nu ajunseseră pe atunci nici în Dacia şi nici în Italia. De aceea ei n-au putut contribui la transformarea latinei în româna şi italiana de astăzi, de vreme ce ambele limbi au existat încă mai înainte” (p. 200).
c) „Poporul de rând din Italia vorbea la fel ca cel din Dacia” (p. 201). „Într-adevăr, oricând un italian îi va înţelege pe români cu multă uşurinţă, iar în timpul scurt de două până la trei luni cât l-ar petrece în mijlocul lor, s-ar putea înţelege uşor cu dânşii. Asemenea celor două limbi se extinde nu numai asupra cuvintelor, ci asupra unor fraze şi locuţiuni întregi” (p. 202).
d) „În afară de câteva cuvinte greceşti, ilirice şi ungureşti care au fost preluate, românii au păstrat acest grai aşa cum era, în vreme ce italienii au început prin secolul al XII-lea să scuture barbaria şi să se ridice din neştiinţă. Prin aceasta s-a format pe nevăzute o nouă limbă, care, oricât de mult s-ar fi depărtat de latină, păstrează totuşi o mare asemănare cu aceasta, precum şi cu limba română” (pp. 201-202).
e) Selectăm câteva exemple prezentate de savantul veneţian:

 

LIMBA ROMÂNĂ

 

LIMBA ITALIANĂ

Face bine domno.

Faccio bene Signore.

Asta carne j’est tutta osso.

Questa carne è piena di ossa.

Est appa mare?

Evvi aqua grande?

Ai tu bevut?

Hai tu bevuto?

Tato a nostro care j’es cerul,
sfince à scase numelo tuo.

Padre nostre che se ne’Cieli,
santifichesi il nome tuo.

Adam parinte al nostro a pecatiat.

Adamo padre nostro ha peccato.

Christos a pazzit pentru pecatele noastre.

Christo a sofferto per i nostri peccati.

Din cele expuse rezultă că exista o limbă populară (latina vulgară) vorbită de neamuri „chiar dinainte de împăratul Traian”, răspândită din nordul Pontului Euxin, pe ambele maluri ale fluviului Dunăre, trecând prin Europa Centrală până în Peninsula Italică.
Bănăţenii îl cinstesc pe savantul veneţian, o stradă din centrul Timişoarei şi alta din localitatea Moldova Nouă, judeţul Caraş Severin, purtând denumirea de Francesco Griselini.


Ionel Cionchin
(nr. 9, septembrie 2017, anul VII)

NOTE

1. Cităm:
¤ Descrierea Banatului de Griselini, traducere de Melentie Drăghici, Timişoarei, în „Luminătorul”, I, 1880, nr. 17-21, 16-50, 52-65; II, 1881, nr. 56-58.
¤ Descrierea Banatului de Griselini, tradusă de Melentiu Drăghici, Timişoara, 1882, 102 p.
¤ S. Secula, Descrierea Banatului. După Griselini, în „Biserica şi şcoala”, Arad, 1909, (an 33, nr. 46, p. 2).
¤ S. Secula, Banatul şi bănăţenii văzuţi de un străin, în „Banatul”, Revistă de cultură, Timişoara, 1926, I, nr. 89, pp. 11-16.
¤ Raportul introductiv la Istoria Banatului Timişoarei de Francisc Griselini, traducere de Nicolae Bolocan, în „Gemina”, Timişoara, 1923, I, pp. 57-60.
¤ Ioachim Miloia, Timişoara văzută de Francisc Griselini la 1774, în „Analele Banatului”, Timişoara, 1928, I, fasc. 1, pp. 65-74.   
¤ V. Brate, Informaţii medico-istorice şi de etnografie medicală din Istoria Banatului Timişande Griselini, Disertaţie în „Biblioteca Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj”, 1935.
¤ Nicolae Grivu, Un învăţat italian din secolul al XVIII-lea despre Valachii din Banat, în „Vestul”, Timişoara, 1940, XI, nr. 2411, 24 august, pp. 1-2.
¤ Nicolae Grivu, Un învăţat italian din secolul al XVIII-lea despre Valachii din Banat, în „Voinţa Banatului”, Timişoara, 1940, XX, nr. 36, 1 septembrie, pp. 1-2.
¤ Petru Oallde, Francesco Griselini despre limba română, în „Limba română”, Bucureşti 1983, anul XXXII, nr. 1, p. 50.