Lectura lui Dante. Diavolul logician (Infern XXVII)

Cercul al optulea, a opta bolgie. Sfătuitorii de înşelăciune. Situaţia politică din Romagna. Vicleniile lui Guido da Montefeltro.

1. Già era dritta in sù la fiamma e queta
per non dir più, e già da noi sen gia
con la licenza del dolce poeta,

4. quand’ un’altra, che dietro a lei venìa,
ne fece volger li occhi a la sua cima
per un confuso suon che fuor n’uscia.

7. Come ‘l bue cicilian che mugghiò prima
col pianto di colui, e ciò fu dritto,
che l’avea temperato con sua lima,

«Deja stătea drept în sus flacăra şi liniştită, fiindcă nu mai vorbea, şi deja se îndepărta de noi cu îngăduinţa dulcelui poet, cînd alta, care în spatele ei venea, ne-a făcut să ne îndreptăm ochii spre creasta ei, pentru sunetul confuz care ieşea de-acolo. Ca boul sicilian care a mugit mai întîi, pe bună dreptate, cu plînsul celui ce l-a şlefuit cu instrumentele sale» (v. 1-9). Ulise şi-a terminat povestea, flacăra ce-l cuprindea s-a oprit din pîlpîire şi s-a îndepărtat, cu acordul lui Virgiliu. O altă flacără s-a apropiat însă şi le-a atras atenţia celor doi poeţi. Scotea nişte sunete ciudate şi neînţelese, ca acelea care ieşeau din taurul sicilian de aramă din antichitate, înăuntrul căruia a ajuns să fie închis însuşi constructorul său. „Potrivit unei legende relatate de diverşi scriitori antici (Ovidiu, Pliniu cel Bătrîn, Valerius Maximus, Paulus Orosius), atenianul Perilaos a construit pentru tiranul din Agrigento, Phalaris, un taur de aramă care, înfierbîntat de flăcări, le provoca moartea în chinuri atroce condamnaţilor închişi înăuntru. Taurul lui Perilaos avea ca trăsătură specifică transformarea în gemete bovine a ţipetelor scoase de acei nenorociţi. Prima victimă a instrumentului de tortură a fost însuşi inventatorul său. Remarca dantescă pe bună dreptate repetă, în formă lapidară, o remarcă mai amplă a lui Ovidiu (Ars amandi I, 653-654): «Nu există lege mai dreaptă decît aceea prin care artizanii morţii pier prin lucrarea meşteşugului lor». (…) Edificatoare pare următoarea observaţie a lui Terracini: «Motivul vocii care iese anevoios şi nenatural din flăcări nu se limitează la acest debut; îl vom regăsi implicit… într-un element stilistic: în unda discursului, cînd desfăşurată, cînd fragmentată, ba chiar şi în duplicitatea uneori ambiguă, alteori dramatică, ce se întinde de-a lungul povestirii lui Guido şi îşi are originea tocmai în sunetul confuz emis de flacără»” (E.A. Panaitescu).

10. mugghiava con la voce de l’afflitto,
sì che, con tutto che fosse di rame,
pur el pareva dal dolor trafitto;

13. così, per non aver via né forame
dal principio nel foco, in suo linguaggio
si convertïan le parole grame.

«…mugea cu vocea celui torturat, încît, deşi era de-aramă, el totuşi părea de durere săgetat; astfel, negăsind ieşire sau deschizătură prin foc, în limbajul lui se schimbau cuvintele nenorocite» (v. 10-15). Taurul lui Perilaos, cu toate că era făcut din aramă, scotea ţipete îndurerate, care erau tocmai urletele disperate ale condamnaţilor dinăuntru. La fel de indistinct, căci nu aveau un orificiu pe unde să se exprime, îşi transmiteau suferinţa sunetele ce răzbăteau dinspre noua flacără apărută. „Părea că, aşa cum strigătele îndurerate ale torturatului se converteau în mugete inumane, înăuntrul taurului de aramă, la fel vocile damnaţilor dobîndeau caracteristicile limbajului unui foc bătut de vînt: erau sunete confuze şi mai întîi neînţelese, abia mai apoi, cu oarecare efort, se precizau ca fiind cuvinte îndurerate” (T. Di Salvo).

16. Ma poscia ch’ebber colto lor vïaggio
su per la punta, dandole quel guizzo
che dato avea la lingua in lor passaggio,

19. udimmo dire: «O tu a cu’ io drizzo
la voce e che parlavi mo lombardo,
dicendo “Istra ten va, più non t’adizzo”,

22. perch’ io sia giunto forse alquanto tardo,
non t’incresca restare a parlar meco;
vedi che non incresce a me, e ardo!

«Dar după ce şi-au găsit drum prin vîrf, dîndu-le vibraţia oferită de limbă la trecerea lor, l-am auzit spunînd: ‘O, tu, spre care-ndrept vocea şi care vorbeai adineaori în lombardă spunînd: “de-amu te du, că alta nu te-ntreb”, deşi poate am ajuns cam tîrziu, rabdă-te să vorbeşti cu mine: vezi că eu rabd, şi ard!» (v. 16-24). Cuvintele pline de suferinţă au ieşit prin vîrful flăcării. Celor doi poeţi li se adresează contele Guido da Montefeltro care, surprins de expresia dialectală pe care o auzise în gura lui Virgiliu, îi roagă pe călători să stea de vorbă cu el. “O problemă dificilă ţine de cuvintele de despărţire prin care Virgiliu îl trimite de lîngă el pe Ulise: aceste vorbe aparţin dialectului lombard (dar prin lombard se înţelegea din Italia de nord). Mai întîi Virgiliu spusese că, întrucît Ulise şi Diomede erau greci, era bine ca Dante să nu le vorbească: era nevoie de cineva dintr-o altă cultură şi care să li se adreseze folosind un stil tragic; acum însă recurge de-a dreptul la o expresie dialectală. (…) De ce trebuie să folosească Virgiliu dialectul doar cînd se desparte de Ulise? Problema pare lipsită de soluţie: pot fi formulate ipoteze mai mult sau mai puţin convingătoare. De pildă cea a lui Sapegno: «poate că Dante avea intenţia, prin acest contrast frapant, să marcheze trecerea de la lumea mitului la aceea a cronicii actuale». Dar poate că Dante a folosit cuvintele dialectale ca element de legătură între cele două episoade, a căutat un pretext ca Guido, un italian nordic, să se oprească pentru a vorbi cu el” (T. Di Salvo). „Personajul care vorbeşte, înfăşurat în flăcări (sfătuitorii de înşelăciune nu sînt transformaţi în flăcări, ci sînt doar îmbrăcaţi în ele, cum rezultă din versul 48 al cîntului al XXVI-lea) este contele Guido da Montefeltro. Născut în jurul anului 1220, a militat în rîndurile partidului ghibelin şi a fost, în 1260, vicar la Roma. În 1275, în calitate de Căpitan general al ghibelinilor din Romagna, i-a înfrînt şi i-a risipit pe guelfii bolognezi, lîngă Faenza, la podul San Procolo, şi a cucerit Cesena şi Bagnacavallo. În 1282, asediat la Forlì de miliţiile guelfe, a întreprins o şarjă victorioasă împotriva duşmanului. După predarea cetăţii, a fost trimis în exil de Biserică, faţă de care făcuse act de supunere, în Piemonte, dar în 1289 a reînceput să lupte împotriva guelfilor, în calitate de Podestà şi de Căpitan la Pisa. Revenit în Romagna la 1292, a devenit senior de Urbino. După ce s-a împăcat cu papa, a îmbrăcat haina franciscană în 1296. A murit doi ani mai tîrziu” (E.A. Panaitescu).

25. Se tu pur mo in questo mondo cieco
caduto se’ di quella dolce terra
latina ond’ io mia colpa tutta reco,

28. dimmi se Romagnuoli han pace o guerra;
ch’io fui d’i monti là intra Orbino
e ‘l giogo di che Tever si diserra».

«Dacă tocmai acum ai căzut, în astă lume oarbă, din dulcele ţinut latin unde eu tot păcatul mi-l port, spune-mi dacă-n Romagna e pace sau război; căci eu am fost din munţii de-acolo, dintre Urbino şi locul unde Tibrul din jug se desprinde’» (v. 25-30). Guido îl întreabă pe Dante, despre care crede că a murit de puţin timp, care e situaţia politică din Romagna. Apoi îi destăinuie că el s-a născut la Montefeltro, în munţii dintre Urbino şi izvorul Tibrului. Să se observe „demnitatea şi unitatea întregului discurs: neliniştea de-a vorbi cu noul venit, dorul după ţinuturile lui, pasiunea politică, meditaţia îndurerată la propriile păcate, totul se include într-o formă nobilă, sobră şi precisă. Întregul discurs prezintă de fapt o serie de adnotări rapide de biografie spirituală şi practică, prin care se obţin îndată respectul şi simpatia noastră pentru spiritul care vorbeşte, trasîndu-se deja în fantezia noastră imaginea unui politician şi războinic sensibil, angajat pînă la pierzanie în viaţa politico-militară din regiunea sa” (S.A. Chimenz).

31. Io era in giuso ancora attento e chino,
quando il mio duca mi tentò di costa,
dicendo: «Parla tu; questi è latino».

«Eu încă eram atent în jos şi înclinat, cînd călăuza mi-a atins coasta zicînd: ‘Vorbeşte tu; ăsta e latin’» (v. 31-33). Dante era aplecat spre fundul bolgiei, pentru a vedea şi a auzi mai bine, cînd Virgiliu îl îndeamnă să vorbească el cu păcătosul nou apărut, care era italian. „Atît de mare a fost tensiunea provocată de povestirea exaltantă şi tulburătoare a lui Ulise, încît Dante, chiar şi după ce marele erou grec a primit permisiunea lui Virgiliu de-a se îndepărta, a rămas într-o stare psihologică de atenţie şi aşteptare, concretizată în poziţia uşor aplecată, pentru a înţelege mai bine orice cuvînt. Cu un gest afectuos, dar devenit necesar pentru a-l ajuta pe discipol să vină spre o poziţie normală şi concretă, dintr-o stare mitică şi de contemplare mistică, maestrul îi atinge şoldul cu cotul, ca pentru a-i spune: acum e rîndul tău” (T. Di Salvo).

34. E io, ch’avea già pronta la risposta,
sanza indugio a parlare incominciai:
«O anima che se’ là giù nascosta,

37. Romagna tua non è, e non fu mai,
sanza guerra ne’ cuor de’ suoi tiranni;
ma ‘n palese nessuna or vi lasciai.

40. Ravenna sta come stata è molt’ anni:
l’aguglia da Polenta la si cova,
sì che Cervia ricuopre co’ suoi vanni.

«Şi eu, care aveam deja răspunsul pregătit, fără zăbavă am început să vorbesc: ‘Vai, suflete care eşti ascuns acolo jos, Romagna ta nu e şi n-a fost niciodată lipsită de război în sufletul tiranilor ei; dar într-unul deschis n-am lăsat-o acum. Ravenna stă aşa cum a stat mulţi ani: vulturul din Polenta cloceşte acolo, încît şi Cervia o acoperă cu aripile sale» (v. 34-42). Dante îi răspunde imediat lui Guido: tocmai în perioada aceea nu se ducea un război deschis în Romagna, deşi ostilitatea ascunsă, din planurile tiranilor, într-acolo pare să îndrepte lucrurile. La Ravenna domneşte familia da Polenta, care îşi întinde puterea şi asupra Cerviei. „În primăvara anului 1300, perioadă în care Dante îşi închipuie că a efectuat călătoria în lumea de dincolo, Romagna părea pacificată. La sfîrşitul anului 1299, de fapt, prin intervenţia lui Bonifaciu al VIII-lea, se pusese capăt războiului purtat de marchizul Azzo al VIII-lea d’Este împotriva Bolognei şi a seniorilor locali” (E.A. Panaitescu). “Din 1270 Ravenna era condusă de familia da Polenta, care avea ca stemă, potrivit lui Lana, «un vultur roşu pe cîmp galben»; în 1300 senior al Ravennei era Guido il Vecchio, tatăl Francescăi da Rimini. Dominaţia seniorilor din Ravenna se întindea şi asupra Cerviei apropiate” (E.A. Panaitescu).

43. La terra che fé già la lunga prova
e di Franceschi sanguinoso mucchio,
sotto le branche verdi si ritrova.

46. E ‘l mastin vecchio e ‘l nuovo da Verrucchio,
che fecer di Montagna il mal governo,
là dove soglion fan d’i denti succhio.

49. Le città di Lamone e di Santerno
conduce il lïoncel dal nido bianco,
che muta parte da la state al verno.

«Ţinutul care a trecut deja prin lunga încercare şi a făcut sîngerosul masacru al francezilor, sub ghearele verzi se găseşte. Iar dulăul bătrîn şi cel tînăr da Verrucchio, ce l-au ucis în chinuri pe Montagna, îşi înfig dinţii cum li-i obiceiul. Cetăţile de pe Lamone şi Santerno le conduce leul mic în cuibul alb, care-şi tot schimbă partidul de iarna pînă vara» (v. 43-51). Cetatea Forlì, care a rezistat unui îndelung asediu şi a masacrat armata franceză agresoare, se află în stăpînirea familiei Ordelaffi. Cetăţile Faenza (pe rîul Lamone) şi Imola (lîngă Santerno) sînt conduse de nobilul Maghinardo Pagani.  „Senior la Forlì, oraşul în care Guido da Montefeltro a învins catastrofal armata franceză, era în acea perioadă Scarpetta degli Ordelaffi, pe care Dante l-a cunoscut probabil personal, întrucît a fost ales Căpitanul general al Albilor exilaţi din Florenţa. Potrivit lui Lana, familia Ordelaffi avea ca stemă «ghearele verzi ale unui leu pe un cîmp galben». Malatesta da Verrucchio, tatăl lui Paolo şi al lui Gianciotto (Infern V, 88 sqq.) a pus mîna pe Rimini după ce i-a izgonit de acolo pe ghibelini în 1295 şi a fost seniorul acestei cetăţi pînă în 1312, cînd i-a urmat fiul său Malatestino. Cei doi Malatesta erau porecliţi «dulăi» (mastini), pentru cruzimea lor. «Dante include aici termenul, cu rezoluţia imaginară a heraldicii, de parcă ar sugera că aceasta ar fi fost stema cea mai demnă a unei familii boiereşti îngrozitor de lacome şi sîngeroase» (Mattalia). Ghibelinul Montagna di Parcitade, făcut prizonier de către Malatesta cel Bătrîn, a fost lăsat de acesta în grija fiului său Malatestino, care a pus să fie ucis” (E.A. Panaitescu). „Maghinardo Pagani da Susinana, care «avea ca blazon un leu pe cîmp alb» (Lana) a fost senior la Imola şi Faenza şi a murit în 1302. (…) Vechii comentatori interpretează versul 51 de parcă ar face aluzie la faptul că Maghinardo era ghibelin în Romagna şi guelf, ca prieten al cetăţii guelfe Florenţa, în Toscana. Dintre cei moderni, Torraca vede rezumate în această definiţie lapidară «frecventele şi rapidele treceri ale lui Maghinardo de la o grupare la alta, la Faenza şi în toată Romagna. Istoriile locale atestă că a fost cînd favorabil, cînd rebel faţă de papi; pe rînd duşman şi prieten cu familiile dei Manfredi, de’ Calboli, de’ Malatesta, ţinînd de guelfi; uneori şef al ghibelinilor, alteori militar pe cîmpul de luptă împotriva lor; binecuvîntat, excomunicat, rebinecuvîntat de Biserică»” (E.A. Panaitescu).

52. E quella cu’ il Savio bagna il fianco,
così com’ ella sie’ tra ‘l piano e ‘l monte,
tra tirannia si vive e stato franco.

55. Ora chi se’, ti priego che ne conte;
non esser duro più ch’altri sia stato,
se ‘l nome tuo nel mondo tegna fronte».

«Şi cea căreia Savio îi scaldă coasta, aşa cum şade între cîmpie şi munte, între tiranie şi stat liber trăieşte. Acum cine eşti te rog ne povesteşte: nu fi mai reţinut la vorbă decît alţii, ca numele tău să ţină fruntea sus în lume’» (v. 52-57). Cesena, pe malul rîului Savio, aşa cum stă între munţii Apenini şi cîmpie, la fel balansează în plan politic între tiranie şi libertate. După scurta panoramă politică şi heraldică asupra ţinutului Romagna, Dante îl roagă pe damnat să le spună cine este, dacă vrea să-şi îndrepte reputaţia în lumea vie. „Cesena, scăldată de rîul Savio, a fost guvernată între 1296 şi iulie 1300 de un văr al lui Guido da Montefeltro, Galasso da Montefeltro, pe care Dante în Convivio îl aminteşte printre seniorii şi regii cei mai liberali. În tabloul pe care Dante i-l prezintă lui Guido despre condiţiile în care se află Romagna, după cum scrie Benedetto Croce, fiecare lucru «este exprimat într-un mod concret şi cu imagini bogate: blazoanele, numele seniorilor, rîurile care scaldă acele ţinuturi, evenimentele care s-au succedat, se suprapun în imaginaţie cu fiinţele vii, despre soarta fiecărei cetăţi se vorbeşte de parcă ar fi vorba despre chinurile şi suferinţele propriilor copii, iar Romagna, care face legătura între toate acestea, este printre ele ca primul născut: Romagna tua»” (E.A. Panaitescu).

58. Poscia che ‘l foco alquanto ebbe rugghiato
al modo suo, l’aguta punta mosse
di qua, di là, e poi diè cotal fiato:

«După ce focul a mugit o vreme în sinea sa, vîrful ascuţit l-a purtat încoace şi-ncolo, iar apoi a scos asemenea suflare:» (v. 58-60). Flacăra a părut să cumpănească un timp informaţiile primite şi apoi, clătinîndu-se într-o parte şi-n alta, le-a răspuns călătorilor. „Toată această pagină despre situaţia din Romagna, sfîşiată de războaiele dintre boiernaşi nemernici şi violenţi, în aşa măsură încît se poate stabili o corelaţie limpede între faptele lor şi reprezentările de pe blazonul lor, a părut oarecum extrinsecă şi nu foarte coerentă cu personajul Guido, care se dezvăluie în momentul central al episodului. În realitate o legătură există: Guido este om de arme, care se include perfect în regiunea lui, plină de tirani abuzivi şi rebeli: şi el este un tiran, la fel ca alţii, acţionează într-o situaţie tulbure şi periculoasă, în care prima problemă este cea a supravieţuirii fizice; de aici pentru el nevoia de-a fi viclean, duplicitar, de-a se masca aşa cum situaţia politică o impunea. Activitatea lui de om plin de înşelătorii nu este justificată, dar contextul istoric îi limpezeşte viaţa construită pe înşelăciune şi lipsită de prejudecăţi” (T. Di Salvo).

61. «S’i’ credesse che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria sanza più scosse;

64. ma però che già mai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s’i’ odo il vero,
sanza tema d’infamia ti rispondo.

«‘De-aş crede că răspunsul meu e către om ce se-ntoarce vreodată în lume, flacăra mea s-ar opri fără mişcare; dar cum niciodată din aceste hăuri nu s-a întors nimeni viu, de-i adevărat ce-aud, fără teamă de infamie îţi răspund» (v. 61-66). Guido îl asigură pe Dante că, de-ar crede că povestea lui va fi cunoscută în lumea vie, nu i-ar mai spune nimic. Dar e lucru ştiut că din Infern n-a scăpat nimeni, aşa că păcătosul nu se teme de proasta reputaţie, ce-i va fi confirmată prin întîmplările pe care se pregăteşte să le relateze. „Începe să se profileze psihologia complicată a lui Guido, gînditor abil, logician sigur de el. Ştie că din infern nimeni nu iese viu şi de aceea n-are îndoieli că lucrurile pot să stea altfel. Încrezîndu-se în propria sa capacitate logică, el se lasă prins în formalismul discursului şi, întrucît discursul este valabil în abstract, pe această logică măsoară şi logica realităţii. Discursul lui, în fond scolastic, se mişcă pe linia raţionamentului medieval de tip silogistic: 1) nici un om viu nu intră sau iese din infern; 2) acesta care îmi vorbeşte nu poate fi om viu; 3) aşadar pot să-i spun totul fără teamă că va răspîndi ceea ce-i voi zice. Şi de fapt întregul episod va demonstra că logica realităţii, prin forţa ei, anulează construcţia fragilă a logicii formale” (T. Di Salvo). „Observă Terracini, în legătură cu răspunsul dat de Guido lui Dante: «Acest spirit, aşa de prevăzător şi raţionant, se dovedeşte un ignorant orb al greşelii care îl pîndeşte la capătul propriului său raţionament… damnatul este aici un tragic nevăzător; cu cît vorbeşte mai mult, cu atît poetul şi cititorii îl văd bîjbîind prin întuneric. Mai întîi o ipoteză dată ca ireală (de-aş crede… s-ar opri), apoi se adaugă un argument mai puternic şi mai sigur (dar cum), îndată ce s-a atenuat umbra unei îndoieli, considerată de altfel ca absurdă (de-i adevărat ce-aud); în fine concluzia enunţată cu hotărîre orbească: fără teamă de infamie îţi răspund»” (E.A. Panaitescu).

67. Io fui uom d’arme, e poi fui cordigliero,
credendomi, sì cinto, fare ammenda;
e certo il creder mio venìa intero,

70. se non fosse il gran prete, a cui mal prenda!,
che mi rimise ne le prime colpe;
e come e 
quare, voglio che m’intenda.

«Eu am fost om de arme, şi-apoi am fost franciscan, crezînd, aşa încins, că mă răscumpăr; şi sigur credinţa mi se arăta deplină, de nu era marele preot, dracu’ să-l ia!, care m-a înghesuit la loc în primele păcate; şi cum şi de ce, vreau să mă înţelegi» (v. 67-72). Guido da Montefeltro a fost un politician războinic, care s-a călugărit în ultimii ani ai vieţii, crezînd că astfel îşi va mîntui sufletul. Calculul său ar fi reuşit, dacă nu intervenea papa Bonifaciu al VIII-lea, care l-a îndemnat să se scufunde din nou în păcate. Eroul se pregăteşte să-i relateze lui Dante motivele şi împrejurările faptelor petrecute. „Momentele esenţiale ale acestei prezentări sînt în număr de trei: 1) s-a călugărit pentru a-şi recunoaşte păcatele; 2) proiectul lui a eşuat, din vina papei; 3) vrea să dea o explicaţie logică nenorocirii sale. La primul punct lucrurile par acceptabile: ele se complică dacă vrem să aflăm din ce motiv s-a călugărit; iar răspunsul este implicit în al doilea punct, acolo unde îl acuză pe papă că l-a împins înapoi în păcat. Dacă într-adevăr convertirea lui la viaţa franciscană ar fi însemnat o ruptură totală de vicleniile şi fraudele războinicului şi ale politicianului, nimeni, nici măcar un papă, n-ar fi putut să-l tragă din nou în păcat. Dar acest aspect va fi clarificat mai bine ulterior. Între timp el vrea să ofere despre întîmplarea lui (păcat, convertire, păcat) o explicaţie, conform modulului logicii medievale, după cum se vede din quare, care este un termen tehnic. El nu-şi dă seama că se înşală singur şi continuă să urmeze o metodă pur raţională, dar inadecvată să-i garanteze adevărul faptelor” (T. Di Salvo).

73. Mentre ch’io forma fui d’ossa e di polpe
che la madre mi diè, l’opere mie
non furon leonine, ma di volpe.

76. Li accorgimenti e le coperte vie
io seppi tutte, e sì menai lor arte,
ch’al fine de la terra il suono uscie.

«Pe cînd eram cu formă de oase şi de pulpe, de la mama primite, faptele mele n-au fost de leu, ci de vulpe. Vicleniile şi căile ascunse le-am ştiut pe toate şi aşa bine mi-am împletit arta că pînă la capătul lumii mi-a mers buhul» (v. 73-78). Pe vremea cînd trăia, acţiunile lui Guido da Montefeltro s-au remarcat nu prin curaj, ci prin şiretenie. Perfidia l-a făcut de-a dreptul celebru. „Guido continuă să insiste pe luciditatea acţiunilor sale, pe eficienţa calculelor sale: a fost abil, a ştiut să păcălească lumea, a acţionat pe căi ascunse; astfel şi-a cîştigat faima şi această faimă ar vrea să şi-o păstreze în continuare. Acţiunile lui s-au coordonat logic, pe o linie care i-a oferit succes; dar tocmai viclenia l-a condus la pierzanie” (T. Di Salvo).

79. Quando mi vidi giunto in quella parte
di mia etade ove ciascun dovrebbe
calar le vele e raccoglier le sarte,

82. ciò che pria mi piacëa, allor m’increbbe,
e pentuto e confesso mi rendei;
ahi miser lasso! e giovato sarebbe.

«Cînd m-am văzut ajuns în partea aceea a vîrstei, unde fiecare ar trebui să coboare velele şi să strîngă sartul, ce înainte îmi plăcea, atunci mi-a displăcut, şi pocăit şi spovedit m-am călugărit; vai, bietul de mine! cît m-ar fi ajutat» (v. 79-84). Ajuns în pragul bătrîneţii, eroul hotărăşte să se călugărească, pentru a veni în ajutorul mîntuirii sale sufleteşti după moarte. „Şi aici Guido vorbeşte despre coerenţa logică prin care a trecut de la viaţa războinică la cea monahală, iar discursul lui pare convingător. Însă a uitat un lucru esenţial: nu poţi face înţelegeri cu propria conştiinţă, nu te întreci în viclenie cu Dumnezeu. În spatele căinţei sale stă un calcul: după ce i-a înşelat pe oameni, îşi închipuie că printr-un abil calcul de probabilităţi va izbuti să-şi rezolve şi problema după moarte. De aceea se mişcă îndemînatic: atunci cînd toţi ar trebui să-şi coboare velele, procedează şi el aşa, dar nu printr-o exigenţă intimă, nu dintr-o convertire autentică; de fapt regretul lui că lucrurile au sfîrşit altfel se încheie cu o expresie foarte semnificativă: cît m-ar fi ajutat. Tot procesul de la rău la bine, de la război la călugărie, se desfăşoară ca o abilă manevră utilitară” (T. Di Salvo).

85. Lo principe d’i novi Farisei,
avendo guerra presso a Laterano,
e non con Saracin né con Giudei,

88. ché ciascun suo nimico era Cristiano,
e nessun era stato a vincer Acri
né mercatante in terra di Soldano,

91. né sommo officio né ordini sacri
guardò in sé, né in me quel capestro
che solea fare i suoi cinti più macri.

«Prinţul noilor farisei, ducînd război în Lateran, şi nu cu sarazinii ori iudeii, căci toţi duşmanii lui erau creştini, şi nu ei au învins la Acri, nici n-au neguţat pe la Sultan; nici înalta misiune, nici ordinele sfinte nu le-a ţinut în respect, nici la mine acea funie ce odinioară încingea fraţi mai ciolănoşi» (v. 85-93). Papa se lupta pe-atunci cu puternica familie Colonna, care îşi avea proprietăţile tocmai lîngă Lateran, în centrul Romei. Bonifaciu nu se războia cu musulmanii ori cu evreii, ci tot cu creştinii. El nu-i ataca pe cei ce-au trădat creştinismul şi au contribuit astfel la dezastruoasa înfrîngere de la Acri. Dar nici pe cei care îşi continuau comerţul şi afacerile cu musulmanii, trecînd peste ordinele explicite ale papilor. Pentru a-şi împlini pofta de putere, Bonifaciu a călcat în picioare demnitatea propriei sale investituri, precum şi prestigiul ordinului franciscan, oricum diluat în ultima perioadă. „Bonifaciu al VIII-lea este numit cel mai mare dintre fariseii moderni: sarcasmul Poetului implică în aceeaşi condamnare papa, considerat răspunzător pentru exilul său şi pentru triumful guelfilor negri la Florenţa, precum şi celelalte ierarhii ecleziastice ale vremii. Fariseii sînt acuzaţi în Evanghelie de făţărnicie; la duplicitatea lui Bonifaciu al VIII-lea, Dante s-a referit deja în cîntul al VI-lea, v. 69. Scrie Chimenz: «teribila perifrază iniţială (prinţul noilor farisei), deşi atît de încărcată de dispreţ, nu sună ca o injurie de la o persoană la alta; este fariseu Bonifaciu, dar sînt farisei şi ceilalţi prelaţi al căror şef este el: condamnarea generală o atenuează pe cea particulară: Bonifaciu rezultă a fi doar exponentul unei situaţii generale, a degenerării globale a Bisericii. Poziţia damnatului faţă de Bonifaciu este, în acest rechizitoriu, identică celei a lui Dante: pe amîndoi îi însufleţeşte ura personală pentru paguba suferită, dar în ambii ura s-a purificat şi s-a schimbat în pasiune morală. La fel ar suna rechizitoriul şi în gura lui Dante»” (E.A. Panaitescu). „În apropiere de San Giovanni in Laterano se aflau casele familiei Colonna şi împotriva membrilor acesteia, care n-au recunoscut valabilitatea alegerii sale pe tronul pontifical, Bonifaciu al VIII-lea a întreprins în 1297 o campanie militară, încheiată după 18 luni prin cucerirea castelului Palestrina. Episodul sfatului de înşelăciune, dat de Guido da Montefeltro lui Bonifaciu al VIII-lea, în vederea cuceririi bastionului familiei Colonna, Palestrina, este foarte probabil doar o legendă, totuşi destul de răspîndită pe vremea Poetului. Ea a fost considerată ca un fapt real, de cronicarul bolognez Francesco Pipino şi de ferrarezul Riccobaldo, care au povestit întîmplarea fără a cunoaşte relatarea făcută de Dante” (E.A. Panaitescu). „Versul 89 se referă la cucerirea în 1291, de către musulmani, a cetăţii San Giovanni d’Acri, ultima redută rămasă în mîinile creştinilor în Ţinuturile Sfinte, după Cruciade; versul 90 face aluzie la interdicţiile – de mai multe ori formulate de pontifi (de la Inocenţiu al III-lea şi Nicolae al IV-lea pînă la însuşi Bonifaciu al VIII-lea) – de a se face comerţ în ţinuturile necredincioşilor. Versul 93 conţine o referire implicită la şubrezirea moravurilor în ordinul franciscan. «Pe cît de amplu e tabloul istoric, răsunător de indignare etică şi politică, pe atît de netrebnici apar oamenii: nevrednic şi nesăbuit papa, care aici devine protagonist, nedemn călugărul ispitit (Guido da Montefeltro), meschini franciscanii abia schiţaţi» (Terracini)” (E.A. Panaitescu).

94. Ma come Costantin chiese Silvestro
d’entro Siratti a guerir de la lebbre,
così mi chiese questi per maestro

97. a guerir de la sua superba febbre;
domandommi consiglio, e io tacetti
perché le sue parole parver ebbre.

«Dar aşa cum Constantin l-a chemat pe Silvestru de pe Soract să-l vindece de lepră, la fel ăsta mi-a cerut învăţătură spre a se vindeca de trufaşa-i febră: mi-a pretins sfatul, şi eu am tăcut, fiindcă vorbele lui mi-au părut atinse de nebunie» (v. 94-99). Împăratul Constantin l-a convocat odinioară pe papa Silvestru, refugiat într-o grotă de pe muntele Soract, pentru a-i cere ajutorul să se vindece. Tot astfel Bonifaciu l-a scos din mănăstire pe Guido da Montefeltro, pentru a-i pretinde un sfat războinic, legat de înfrîngerea puternicilor săi duşmani din familia Colonna. Guido a rămas tăcut, în prima clipă, uimit de intensitatea patimii politice a pontifului, vecină cu nebunia. „În Evul Mediu era destul de răspîndită versiunea legendară a convertirii la creştinism a împăratului Constantin, petrecută ca urmare a vindecării prin intermediul papei Silvestru. Potrivit Anonimului Florentin, împăratul bolnav de lepră a solicitat intervenţia papei Silvestru care, pentru a scăpa de persecuţiile împotriva creştinilor, se refugiase într-o peşteră de pe muntele Soract: «şi el l-a botezat; şi îndată s-a vindecat de lepră şi a crezut». Comparaţia între cererea lui Constantin şi cea a lui Bonifaciu al VIII-lea este – cum notează Bonora – foarte amară, «pentru că puţinele asemănări dintre cele două episoade, cu Constantin şi Silvestru, cu Bonifaciu şi Guido, scot încă mai mult în evidenţă diferenţele profunde. Biserica şi conducătorul ei persecutaţi, un împărat însetat de putere, ce recunoaşte în boala sa o pedeapsă din ceruri, se umileşte să ceară ajutorul celui pe care-l persecuta, miracolul vindecării, marea izbîndă a Bisericii: toate acestea se află în legenda lui Constantin, pe care Silvestru îl vindecă de lepră. Un conducător spiritual nemilos cu duşmanii săi, o boală a spiritului şi nu a trupului, pentru vindecarea căreia el caută un om care, după furtunile vieţii, şi-a găsit pacea la mănăstire, solicitarea nu a unui miracol, ci a celui mai abject dar al inteligenţei, sfatul de înşelăciune: toate acestea se află în povestea lui Bonifaciu, pe care Guido îl povăţuieşte cum să cucerească cetatea Palestrina»” (E.A. Panaitescu).

100. E’ poi ridisse: “Tuo cuor non sospetti;
finor t’assolvo, e tu m’insegna fare
sì come Penestrino in terra getti.

103. Lo ciel poss’ io serrare e diserrare,
come tu sai; però son due le chiavi
che ‘l mio antecessor non ebbe care”.

«El a repetat: “Inima ta să n-aibă frică; de-acuma te iert, iar tu mă-nvaţă cum să fac spre a rade la pămînt Penestrinul. Cerul pot eu să-l încui şi să-l descui, după cum ştii; de aceea sînt două chei, pe care predecesorul meu nu le-a îndrăgit”» (v. 100-105). Bonifaciu îl îndeamnă pe Guido să nu se teamă de păcatul pe care urmează să-l comită, căci el, papa, îl iartă pentru asta cu anticipaţie. Dar fostul politician viclean trebuie să-l consilieze pe şeful său spiritual cum să dărîme cetatea Palestrina, bastionul familiei Colonna. Orice papă are la îndemînă două arme, cea a iertării şi cea a excomunicării. Însă predecesorul lui Bonifaciu al VIII-lea, anume Celestino al V-lea, care şi-a dat demisia, n-a ştiut să le folosească după merit. „Bonifaciu a înţeles tăcerea călugărului; dar departe de-a se îngrijora de tulburarea etico-religioasă a acelei conştiinţe şi, cu atît mai puţin, de-a o respecta, studiază mijloacele cele mai potrivite pentru a-i învinge rezistenţa. Şi, reducînd acea tulburare, acea scîrbă de păcat, la un fapt strict utilitar, la teama de a-şi pierde mîntuirea sufletului (ca negustor de lucruri sfinte, el nu poate gîndi altfel), îi prezintă îndată contractul nelegiuit. Mai întîi calm, convingător, patern în ofertă (inima ta să n-aibă frică; de-acuma te iert), devine apoi autoritar în solicitare (tu mă-nvaţă cum să fac) şi violent în exprimarea urii care-l împinge (spre a rade la pămînt Penestrinul). După ce-a stabilit termenii înţelegerii, pentru a risipi orice eventuală teamă şi scrupul din sufletul franciscanului, pentru a învinge orice opoziţie a sa, pentru a-i imprima limpede în minte valoarea ofertei, îşi reia tonul blînd şi sigur al maestrului care predă ex cathedra adevăruri indiscutabile, se acoperă cu toată autoritatea funcţiei sale şi afirmă, pronunţînd rar, însă categoric, vorbele: Cerul pot eu să-l încui şi să-l descui. Un vers schematic şi foarte amplu, gol şi solemn, care îmbrăţişează cerul şi pămîntul şi face din pontif arbitrul cerului” (S.A. Chimenz). „Sînt două chei: aceste cuvinte par să conţină o ameninţare. Papa de fapt poate ori să ierte păcatele, ori să excomunice, aruncînd astfel în eterna damnare. Să ne amintim că Bonifaciu îi excomunicase într-adevăr pe membrii familiei Colonna” (Chiavacci Leonardi).

106. Allor mi pinser li argomenti gravi
là ‘ve ‘l tacer mi fu avviso ‘l peggio,
e dissi: “Padre, da che tu mi lavi

109. di quel peccato ov’ io mo cader deggio,
lunga promessa con l’attender corto
ti farà trïunfar ne l’alto seggio”.

«Atunci m-au îndemnat argumentele grele că tăcerea-i mai rea şi-am zis: “Părinte, întrucît mă speli de păcatul în care acum trebuie să cad, lunga promisiune şi scurta ţinere te vor face să biruieşti pe tronul cel înalt”» (v. 106-111). Guido este convins de propunerea papei şi-l învaţă să le facă duşmanilor săi o serie de promisiuni, pe care apoi să le încalce cu perfidie. „Foarte convingătoare este interpretarea formulată de Chimenz, în ce priveşte schimbarea produsă în sufletul lui Guido, după iertarea anticipată a păcatelor, acordată de pontif, schimbare ce se reflectă în structura sintactică a versurilor 108-111: «După ce-au fost stabiliţi termenii înţelegerii, pe care pauza impusă după versul: mă speli de păcatul în care acum trebuie să cad pare s-o pecetluiască, deodată călugărul este eliberat de orice ezitare şi orice scrupul. Mintea lui, de-acum descătuşată, are răspunsul pregătit pentru cererea primită: gîndul lui e lucid şi precis; cuvîntul lui are siguranţa rece şi lapidară a sentinţelor lui Machiavelli. De fapt sfatul, cum s-a observat cu fineţe, ‘nu este formulat ca atare’ (Terracini), ci ca o sentinţă, ca afirmarea categorică a unui lucru indiscutabil, sigur, a unei axiome ştiinţifice». Potrivit ipotezei acceptate de Poet, Bonifaciu al VIII-lea, la sfatul lui Guido da Montefeltro, ar fi convins familia Colonna să se predea, prin intermediul unor promisiuni pe care apoi nu le-ar fi respectat (printre care aceea de a-i reprimi în colegiul cardinalilor pe Jacopo şi Piero Colonna, care fuseseră daţi afară de-acolo). Istoricii înclină totuşi azi să considere că pontiful i-a obligat pe cei din familia Colonna, asediaţi în cetatea Palestrina, să se predea fără condiţii” (E.A. Panaitescu).

112. Francesco venne poi, com’ io fu’ morto,
per me; ma un d’i neri cherubini
li disse: “Non portar: non mi far torto.

115. Venir se ne dee giù tra ‘ miei meschini
perché diede ‘l consiglio frodolente,
dal quale in qua stato li sono a’ crini;

118. ch’assolver non si può chi non si pente,
né pentere e volere insieme puossi
per la contradizion che nol consente”.

«Francisc a venit apoi după mine, cînd am murit; dar unul dintre negrii heruvimi i-a spus: “Nu mi-l răpi: nu mă nedreptăţi. Trebuie să vină jos printre sclavii mei, căci a dat sfat de înşelăciune şi de-atunci am stat gata să-l înhaţ de chică; fiindcă nu te poţi mîntui dacă nu te căieşti, dar nici nu poţi să te căieşti şi totodată să păcătuieşti, din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite”» (v. 112-120). La moartea lui Guido da Montefeltro, a venit Sfîntul Francisc să-i ducă sufletul în ceruri. Dar un diavol s-a opus cu insistenţă: Guido trebuia să meargă în infern, printre sfătuitorii de înşelăciune. Faptul că s-a călugărit la bătrîneţe nu avea nici o valoare în ordinea mîntuirii, întrucît şi-a continuat păcatele fără a le regreta. Nimeni nu poate, în acelaşi timp, să păcătuiască şi să se căiască, datorită contradicţiei logice din cadrul unui asemenea comportament. „Nu mă nedreptăţi: «e notabilă familiaritatea cu care îi vorbeşte diavolul sfîntului şi încă mai notabil că îi vorbeşte în numele justiţiei» (Torraca). Dar diavolii, ca şi damnaţii danteşti, au o foarte limpede conştiinţă asupra binelui şi a răului: ei au încălcat ordinea etică, însă o recunosc ca atare şi recunosc, prin urmare, justificarea pedepsirii lor. Aceasta este o caracteristică a întregului Infern şi e modul elementar în care se manifestă acolo prezenţa lui Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). „Ciocnirea finală este între doi vicleni, Guido şi diavolul, amîndoi logici, prudenţi, calculatori: dintre cei doi cîştigă cel mai viclean, adică ticălosul autentic. Cel care îşi construieşte viaţa pe calculul probabilistic, pe o interpretare ce pare raţională şi de fapt este contabilicească, a vieţii etico-religioase, la sfîrşit îşi pierde destinul uman, cînd este pus în faţa adevărului care înseamnă simplitate şi limpezime” (T. Di Salvo). „Într-o pagină dedicată diavolului logician, Francesco De Sanctis clarifică magistral subtextul ironic al confruntării, construit pe schemele tipice ale «reprezentărilor sfinte» medievale, între candidul, seraficul întemeietor al ordinului la care Guido aparţinea şi negrul heruvim, arhanghelul rebel, pe care răul nu l-a lipsit de capacitatea de-a pricepe, cu o implacabilă coerenţă, dincolo de aparenţe, esenţa lucrurilor: «Există azi o logică prin care se încearcă justificarea acestor eclipse de credinţă; dar logica e veche; şi Guido o avea pe a lui: - Cu ce mă puteţi învinovăţi? Eu am comis un păcat; dar papa m-a iertat mai întîi. Dar nu este adevărat. Tu ai păcătuit pentru că ţi-a fost frică, te-ai temut ca tăcînd nu cumva să păţeşti ceva. Sub motivul aparent se află adevăratul motiv pe care Dante, cu o profundă înţelegere a sufletului omenesc, îl pune pe acesta să-l exprime. Guido, pe cînd trăia, a putut să-i înşele pe ceilalţi; doar două fiinţe n-a putut înşela: pe sine însuşi şi pe demon, sau mai curînd pe celălalt sine, conştiinţa sa devenită demon acuzator. După moarte, cînd Sfîntul Francisc vrea să-l ducă în Paradis, apare un ‘Stai pe loc!’ din partea demonului, care îşi desfăşoară logica, o logică ironică; pe un ton profesoral, imitîndu-i pe doctorii în scolastică ai vremii, printre care se număra Guido, îi aruncă şi el în obraz un silogism desăvîrşit, bazat pe principiul contradicţiei»” (E.A. Panaitescu).

121. Oh me dolente! come mi riscossi
quando mi prese dicendomi: “Forse
tu non pensavi ch’io löico fossi!”.

«Vai, nenorocitul de mine! ce m-am cutremurat cînd m-a înhăţat spunîndu-mi: “Poate nu te gîndeai că sînt logician!”» (v. 121-123). Păcătosul a fost cuprins de disperare, cînd diavolul l-a înhăţat pentru a-l duce în Infern şi în plus asigurîndu-l sarcastic că este un mai bun expert în logică. „Vorbele demonului, o capodoperă de fineţe ironică, sînt spuse cu un zîmbet uşor, ce îndepărtează de el orice urmă de bestialitate. Acest diavol ar putea fi asimilat cu atîţia doctori şi profesori din marile universităţi, care păcătuiau prin excesul de trufie intelectuală: siguri, cultivaţi, înţelepţi şi chiar rafinaţi, uneori ironici, cădeau în eroare din prea multă subtilitate şi erau indicaţi ca eretici, sau scuturaţi de friguri, sau deliranţi, din cauza implicării lor intelectuale, aşa cum Bonifaciu delira de la excesul voinţei de putere” (T. Di Salvo). „Diavolul dantesc – la fel ca acela biblic, îngerul căzut – cunoaşte filosofie şi teologie, în planul acesta nu poate fi înşelat” (Chiavacci Leonardi).

124. A Minòs mi portò; e quelli attorse
otto volte la coda al dosso duro;
e poi che per gran rabbia la si morse,

127. disse: “Questi è d’i rei del foco furo”;
per ch’io là dove vedi son perduto,
e sì vestito, andando, mi rancuro».

«La Minos m-a adus; şi acela şi-a încins de opt ori coada pe spinarea dură; şi după ce, de furie mare, şi-a muşcat-o, a zis: “Ăsta-i de-al păcătoşilor din focul hoţ”; drept care eu aici unde mă vezi sînt pierdut şi astfel învelit, cutreierînd, mă frămînt’» (v. 124-129). Guido a ajuns în faţa lui Minos, care s-a înfăşurat de opt ori cu coada în jurul trunchiului, pentru a indica locul din Infern unde se cuvenea trimis. Ba chiar, în culmea furiei, judecătorul osîndiţilor şi-a muşcat coada, în timp ce-l expedia în flăcările ce-i răpesc pe sfătuitorii de înşelăciune. Iar damnatul a rămas să mediteze de unul singur, agitîndu-se neîmpăcat sub arsura focului şi în adîncurile gropii păcătoase. „De ce se înfurie Minos şi îşi muşcă grotesc coada? poate fiindcă îl are în faţa sa pe Guido, în locul lui Bonifaciu, şi constatarea că vinovatul principal a rămas încă nepedepsit îl umple de mînie neputincioasă” (T. Di Salvo). “Cu această frămîntare sufletească disperată, cu acest geamăt zadarnic pentru situaţia ireparabilă, se încheie drama interioară a personajului nostru” (S.A. Chimenz).

130. Quand’ elli ebbe ‘l suo dir così compiuto,
la fiamma dolorando si partio,
torcendo e dibattendo ‘l corno aguto.

133. Noi passamm’ oltre, e io e ‘l duca mio,
su per lo scoglio infino in su l’altr’ arco
che cuopre ‘l fosso in che si paga il fio

136. a quei che scommettendo acquistan carco.

«După ce şi-a încheiat vorbele, flacăra îndurerată s-a îndepărtat, răsucindu-se şi zbătîndu-şi vîrful ascuţit. Noi am trecut mai departe, eu şi călăuza mea, pe stîncă-n sus, pînă la următorul arc, ce acoperă şanţul unde se plăteşte vina celor care învrăjbind îşi fac păcat» (v. 130-136). Focul în care se perpelea Guido da Montefeltro şi-a terminat povestirea şi a plecat de lîngă cei doi poeţi. Iar aceştia şi-au continuat călătoria spre cealaltă bolgie, care-i pedepseşte pe cei ce-au semănat vrajbă. „Vîrful flăcării se depărtează, exprimînd în răsucirea şi zbaterea fără odihnă zbuciumul său sufletesc. Am trecut mai departe este obişnuitul gest al pelerinului Dante; întîlnirile tragice îl tulbură în profunzime, dar el se află aici tocmai pentru a merge înainte” (Chiavacci Leonardi).


În continuare, Lectura lui Dante. Oameni spintecaţi (Infern XXVIII)

Laszlo Alexandru
(nr. 11, noiembrie 2015, anul V)


Din seria „Lectura lui Dante” am publicat:
Din noua serie „Lectura Dantis": O călătorie iniţiatică (Infernul I)
Lectura lui Dante. Infernul II, Dante e cuprins de îndoieli
Lectura lui Dante. Biciul dispreţului (Infernul III)
Lectura lui Dante. Spirite măreţe (Infernul IV)
Lectura lui Dante. Furtuna pasiunii (Infernul V)
Lectura lui Dante. Păcătoasa poftă a gurii (Infernul VI)
Lectura lui Dante. Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (Infernul VII)
Lectura lui Dante. Cetatea aroganţei (Infernul VIII)
Lectura lui Dante. Îngerul războinic (Infernul IX)
Lectura lui Dante. Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (Infern X)
Lectura lui Dante. Ierarhia păcatelor (Infern XI)
Lectura lui Dante. Rîul de sînge (Infern XII)
Lectura lui Dante. Copacii sălbatici (Infern XIII)
Lectura lui Dante. Ape infernale (Infern XIV)
Lectura lui Dante. Cum omul se eternizează (Infern XV)
Lectura lui Dante. Fericit cel ce vorbeşte liber (Infern XVI)
Lectura lui Dante. Călare pe monstru (Infern XVII)
Lectura lui Dante. Între bici şi fecale (Infern XVIII)
Lectura lui Dante. Păstori nelegiuiţi (Infern XIX)
Lectura lui Dante. Lacrimi pe buci (Infern XX)
Lectura lui Dante. Carnavalul cruzimii (Infern XXI)
Lectura lui Dante. Bălăceală în smoală (Infern XXII)
Lectura lui Dante. Mantaua ipocriziei (Infern XXIII)
Lectura lui Dante. Muşcătura şarpelui (Infern XXIV)
Lectura lui Dante. Metamorfoze (Infern XXV)
Lectura lui Dante. Călătoria lui Ulise (Infern XXVI)