Lectura lui Dante. Despre justiția divină (Paradis XIX)

Al șaselea cer, al lui Jupiter. Curiozitatea lui Dante. Explicațiile acvilei. Raportul dintre caracterul infinit al lui Dumnezeu și cel finit al creației sale. Justiția divină nu poate fi înțeleasă cu mintea umană. Exemple de regi și domnitori netrebnici.

            1. Parea dinanzi a me con l’ali aperte
            la bella image che nel dolce frui
            liete facevan l’anime conserte;
4. parea ciascuna rubinetto in cui
            raggio di sole ardesse sì acceso,
            che ne’ miei occhi rifrangesse lui.

«Apărea în fața mea cu aripile desfăcute frumoasa imagine, ce-n dulce bucurie o formau duhurile reunite: părea fiecare o boabă de rubin, unde raza soarelui ardea așa de-aprins că-n ochii mei îl răsfrîngeau» (v. 1-6). Înaintea călătorului s-a ivit întreaga acvilă, formată din duhurile fericite din cerul lui Jupiter. Fiecare părea un mic rubin, în care se oglindeau razele soarelui. “Dintre toate duhurile care, ca niște scîntei, s-au mișcat să împodobească litera M, acum e potolit fiecare la locul său și se oferă în unitatea imaginii simbolice și atît de bogat figurative în care s-a rearanjat. Nu mai sînt numeroase duhuri, ci o singură lume, organică, în mod unitar guvernată și în măsură să vorbească și să răspundă unitar” (T. Di Salvo). “Cu greu va putea cititorul să uite începutul cîntului XIX, dramatismul său profund (pe de o parte Poetul, pentru care conceptul și sentimentul de justiție constituie elementul de propulsie al spiritului și al operei sale, pe de altă parte imaginea vie a acelei justiții, pe care o căuta în zadar pe pămînt) și vigoarea sa plastică (aripile desfăcute ale acvilei, care sugerează un volum și un spațiu imense), transpusă imediat în termeni afectuoși (frumoasa imagine, în fața căreia Poetul se pierde în contemplație, ca în fața cununii cu înțelepți sau a crucii cu martiri). Acum, cînd privirea sa nu mai e distrasă de mișcarea duhurilor care se dispun să formeze acvila, iar sufletul său nu mai e îngrijorat de expresia poetică (cîntul XVIII, v. 82-87), acum, cînd elanul său polemic, coborît în versurile finale ale cîntului precedent într-un ton plebeu, s-a temperat pe moment, ritualul acvilei dobîndește completă viață poetică. (…) Duhurile fericite încep să vorbească, toate, ca un singur om. De fapt justiția «în orice timp și loc, oricare este persoana care o exercită pe pămînt, este una singură, cum una este voința lui Dumnezeu, din care provine ea și căreia trebuie să i se conformeze; din această unitate apare în mod firesc concordia absolută, unitatea perfectă, ba chiar identitatea, în spirit și formă, a tuturor celor chemați să judece pe pămînt: astfel încît una singură este vocea justiției, oricît de mulți sînt cei care o pronunță» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

            7. E quel che mi convien ritrar testeso,
            non portò voce mai, né scrisse incostro,
            né fu per fantasia già mai compreso;
10. ch’io vidi e anche udi’ parlar lo rostro,
            e sonar nella voce e «io» e «mio»,
            quand’ era nel concetto ‘noi’ e ‘nostro’.

            «Și-ndată ce trebuie să spun n-a purtat în veci voce umană, nici cerneala n-a scris, nici fantezia în veci n-a priceput; că am văzut ciocul vorbind și sunînd pe voce cu ‘eu’ și ‘al meu’, cînd în concept era ‘noi’ și ‘al nostru’» (v. 7-12). Poetul urmează să ne relateze un lucru care n-a mai fost niciodată auzit, sau citit, sau închipuit. Acvila, formată din numeroase duhuri, i s-a adresat. “Vorbesc, pe o singură voce, marii oameni ai Imperiului, pentru a afirma că au fost inspirați, în activitatea lor pămîntească, de justiție și caritate, cele două căi pe care acționează Dumnezeu (Paradis VII, 103-105) și pe care acționează Imperiul, stabilit de Dumnezeu pe pămînt (cf. Monarhia I, XI, 13-14; Epistola V, 7). Adevărata justiție, prin urmare, este inseparabilă de iubire: se repetă în afirmația înaltă și răsunătoare a acvilei (fiind drept și pios) sentimentul de exaltantă descoperire, pe care Poetul l-a resimțit la apariția acvilei (Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele că justiţia noastră-i efectul celei din cer). Acolo Dante a înțeles, în străfulgerarea unei revelații, certitudinea că justiția divină e unică, adevărat izvor pentru orice justiție omenească, aici devine conștient că justiția înseamnă și iubire: «Pelerinul… regăsește acum un sens mult mai înalt al justiției decît acela pentru care a luptat îndelung pe pămînt. Pentru el este o înălțare din parțialitatea și erorile lumii, spre o viziune mult mai mare și luminoasă» (Montano). În completarea și aprofundarea celor afirmate de Poet, acvila va explica faptul că adevărata justiție este cea prin care omul se supune în fața lui Dumnezeu, conformîndu-se voinței divine, chiar și acolo unde această voință seamănă cu străfundul de nevăzut al mării adînci (v. 58-63). Deși poruncile dreptății li se adresează conducătorilor de pe pămînt, conceptul de justiție, din cerul lui Jupiter, merge dincolo de simplele valori politice sau ale virtuții civice, despre care au vorbit Aristotel și întreaga lume clasică. Problema nu mai este de-a stabili un comportament echilibrat, după natură și rațiune, ci de-a instaura un raport personal între om și Dumnezeu, pe baza căruia ființa acceptă ca fiind just ceea ce vine de la El, fiindcă restul e-ntuneric, sau umbră a cărnii, sau veninul său (versurile 65-66)” (E.A. Panaitescu).

            13. E cominciò: «Per esser giusto e pio
            son io qui essaltato a quella gloria
            che non si lascia vincere a disio;
16. e in terra lasciai la mia memoria
            sì fatta, che le genti lì malvage
            commendan lei, ma non seguon la storia».

            «Și-a început: ‘Fiind drept și pios, sînt celebrat aici în gloria ce-i neînvinsă de dorință; pe pămînt mi-am lăsat asemenea pomenire, că oameni ticăloși o laudă, chiar de se-abat de la istorie’» (v. 13-18). Acvila este elogiată în ceruri, fiindcă a ilustrat dreptatea și credința pe pămînt. Faima sa virtuoasă este lăudată inclusiv de nemernici. “Drept și pios: justiția și devotamentul, adecvarea la voința divină (pios nu înseamnă «milostiv», ci «devotat lui Dumnezeu») stau împreună și se propun laolaltă ca stîlpi ai activității împăratului. La fel ca lui Dumnezeu, ale cărui scopuri cînd acționează sînt necunoscute, și împăratului oamenii îi sînt datori cu supunerea: virtutea mai presus de toate nu este aceea a criticii și a împotrivirii, ci a supunerii” (T. Di Salvo).

            19. Così un sol calor di molte brage
            si fa sentir, come di molti amori
            usciva solo un suon di quella image.

            «Așa o singură căldură din mult jăratec se simte, cum din multe iubiri ieșea doar un sunet din acea imagine» (v. 19-21). O singură voce se auzea din numeroasele duhuri care formau acvila, așa cum o singură văpaie se simte din mulți cărbuni aprinși. “Trimiterea la un fapt concret, domestic (să ne amintim prezența vaselor cu jăratec, pentru încălzit, în case) readuce situația la dimensiuni mai puțin hiperbolice, mai obișnuite, o face mai concretă și mai credibilă. Observați de asemeni insistența poetului pe tema unității: din mulți cărbuni încinși iese o singură căldură, din multe duhuri fericite, inspirate de milostivenie, iese un singur cîntec coral” (T. Di Salvo).

            22. Ond’ io appresso: «O perpetui fiori
            dell’etterna letizia, che pur uno
            parer mi fate tutti vostri odori,
25. solvetemi, spirando, il gran digiuno
            che lungamente m’ha tenuto in fame,
            non trovandoli in terra cibo alcuno.

            «La care eu îndată: ‘Oh, flori perpetue ale eternei bucurii, care o unică încîntare-mi dați cu aromele voastre, potoliți-mi, suflînd, marea foame ce-ndelung m-a frămîntat, negăsindu-i pe pămînt vreo hrană» (v. 22-27). Dante li s-a adresat numeroaselor duhuri fericite care, asemeni numeroaselor flori reunite într-un buchet, transmit o unică adiere de virtute. Călătorul le-a cerut să-i potolească o mare curiozitate, pentru care de multă vreme n-a găsit răspuns. “Invocația către duhurile drepte se deschide cu o imagine, în care detaliul concret (flori) se contopește, cu naturalețe, în exprimarea sentimentului (bucurie), în timp ce totul se înalță și se înfășoară în umbra unui timp infinit (perpetue… eternă): fiecare imagine, fiecare comparație din Paradis este umplută de substanță teologică, fiindcă din fiecare aspect al realității pămîntești iradiază o întreagă aluzie la realitatea interioară și «poezia stă în această vibrație de aluzii, în această secretă și totuși evidentă teologie» (Getto). Este refuzul poziției lui De Sanctis (doar «profundul sentiment al naturii terestre» salvează cantica de monotonie) și a lui Croce (sînt demne de-a fi menționate, în Paradis, numai «cîteva viziuni deosebite, de frumusețe și fericire, peisajele fantastice sau fîșiile de peisaje fantastice»; poezia cea mai limpede nu stă în descrierea spectacolelor paradisiace, ci în «comparațiile cu care vrea să le ilustreze și în care divaghează și se complace, formînd cu ele, chiar mai mult decît în celelalte cantice, mici bucăți de lirică perfectă»)” (E.A. Panaitescu).

            28. Ben so io che, se ‘n cielo altro reame
            la divina giustizia fa suo specchio,
            che ‘l vostro non l’apprende con velame.

            «Știu bine că dacă-n altă-mpărăție a cerului se oglindește dreptatea divină, și a voastră o vede fără văluri» (v. 28-30). Justiția divină se reflectă direct în Tronuri, dar ea poate fi descifrată și de duhurile din cerul lui Jupiter. “Dante repetă un concept deja expus în cîntul IX (versurile 61-63): Dumnezeu își reflectă justiția asupra ierarhiei angelice a Tronurilor care, la rîndul ei, le-o transmite tuturor duhurilor fericite” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: Dante știe că trebuia să le pună această întrebare duhurilor din cerul lui Saturn, în fața cărora se află Tronurile, în care se reflectă Dumnezeu, care toate le judecă. O adresează duhurilor drepte din cerul lui Jupiter, fiindcă știe că și ele cunosc, fără văluri, motivele de acțiune și de decizie divină. Un pic cam forțat, ca să spunem adevărul” (T. Di Salvo).

            31. Sapete come attento io m’apparecchio
            ad ascoltar; sapete qual è quello
            dubbio che m’è digiun cotanto vecchio».

            «Știți ce atent stau gata s-ascult; știți ce-ndoială îmi stîrnește o foame așa veche’» (v. 31-33). Marea curiozitate a lui Dante nu mai trebuie formulată în cuvinte: duhurile fericite au capacitatea de a i-o citi direct în suflet. “După Chimenz, lăsînd neprecizat obiectul îndoielii sale, Dante «obține un triplu rezultat pozitiv, din punct de vedere poetic: cel de-a ne face să simțim caracterul presant al sentimentului, care-l împinge să nu mai amîne și să-și expună îndoiala; cel de-a ne stîrni curiozitatea și atenția; și cel de-a nu ne lăsa să observăm trecerea sa arbitrară într-o altă sferă de gînduri și sentimente (teologice, și nu de justiție, legate de societate)»” (T. Di Salvo).

            34. Quasi falcone ch’esce del cappello,
            move la testa e con l’ali si plaude,
            voglia mostrando e faccendosi bello,
37. vid’ io farsi quel segno, che di laude
            della divina grazia era contesto,
            con canti quai si sa chi là sù gaude.

            «Ca șoimul ce, ieșit din scufie, capul și-l mișcă și din aripi bate, plin de dorință arătîndu-se și-mpodobindu-se, am văzut eu făcîndu-se acel semn, care din lauda harului divin era format, cu cînturi ce le știe cine acolo sus se bucură» (v. 34-39). Acvila și-a manifestat bucuria de a-i veni în ajutor călătorului, la fel cum șoimul se pregătește încîntat de vînătoare. “Poetul descrie șoimul în clipa cînd, înainte de-a fi lansat la vînătoare, este eliberat din scufia de piele, cu care i se acopereau ochii pentru a sta liniștit (un obicei introdus de Frederic al II-lea, care îl descrie în De arte venandi cum avibus). În această comparație, Mattalia remarcă «mișcarea capului, pentru a observa și totodată pentru a se elibera de impresia captivității, sau de apăsarea provocată de scufie; ‘bătaia’ din aripi, ca o dovadă și o mișcare de orgoliu încîntat; dorința este freamătul instinctului, care îl împinge în zbor după pradă; împodobirea, ca o afirmare a liniei sale elegante, de creatură născută să zboare și vibrînd de forță avidă». Dar, dincolo de aceste prețioase detalii, trebuie să remarcăm raportul dintre comparație și obiectul sau persoana reprezentată. Caracterul concret și realismul aspru al imaginii șoimului, apropiat pe moment de imaginea duhurilor fericite, prin aceeași manifestare impetuoasă de bucurie, se dizolvă în a doua terțină, unde inspirația merge către planul paradisiac al ușurinței acelui semn (nu mai apare maiestatea aripilor desfăcute), către efuziunea harului divin, către blîndețea cînturilor. Guzzo a observat pe bună dreptate că, în Paradis,comparațiile dau impresia de-a fi volatile, drept care fenomenele pămîntești evocate de Poet reprezintă punctul de plecare al unui proces de spiritualizare și purificare, ce se înalță de la imaginea pămîntească spre cea paradisiacă. Pentru criticul respectiv este greșit să vorbim, cum a făcut De Sanctis, despre «pămîntul care împrumută imagini, pentru a face inteligibil cerul; fiindcă pămîntul însuși s-a preschimbat, încet încet, sub șlefuiri repetate, în natură celestă și acum e cer el însuși». Teza lui Guzzo este exactă, în ce privește rezultatul «impresiei», dar nu sînt acceptabile motivele pe care se întemeiază critica sa, la care L. Russo a obiectat că transfigurarea ideală, pe care o consideră definitorie pentru comparațiile din Paradis, este de fapt mereu originală și necesară poeziei ca atare. În comparațiile din Paradis (concluzia este a lui Getto) nu se realizează doar o spiritualizare artistică, ci un proces efectiv de transformare, prin care «imaginea aproape că se dizolvă în conținutul teologic»” (E.A. Panaitescu).

            40. Poi cominciò: «Colui che volse il sesto
            allo stremo del mondo, e dentro ad esso
            distinse tanto occulto e manifesto,
43. non poté suo valor sì fare impresso
            in tutto l’universo, che ‘l suo verbo
            non rimanesse in infinito eccesso.

            «Apoi a început: ‘Cel ce-a rotit compasul la capătul lumii și-năuntrul ei a distins atîtea văzute și nevăzute, nu și-a putut astfel imprima valoarea în tot universul, încît cuvîntul să nu-i rămînă mai presus, în infinit» (v. 40-45). Acvila i-a explicat lui Dante că Atotputernicul, după ce-a creat universul, nu i-a acordat și infinitatea de care doar el, Creatorul, beneficiază. “Dumnezeu (imaginea Creatorului care trasează marginile lumii este de origine biblică; cf. Proverbele 8, 27-29 și Iov 38, 5-6) a creat și i-a impus lumii o ordine geometrică, după o lege de perfecțiune absolută, dar creatul nu posedă în act toată perfecțiunea, fiindcă ar deveni infinit (și două infinități se exclud reciproc). Ideea divină, de la care ia formă universul (cf. Paradis 13, 52-57), nu și-a atins punctul extrem al puterii: adică Dumnezeu, fiind infinit, nu se realizează complet pe sine însuși în universul finit” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: Dumnezeu, creatorul universului, este infinit, dar rezultatul creației sale, universul delimitat la marginile sale își are limitarea: există așadar o disproporție eternă între creator și lumea finită. Acesta e sensul; dar tonul, respirația celor două terține sînt de înaltă forță poetică: aici călătorim în zone de foarte înaltă abstracție, începînd de la cea inițială, cu adevărat minunată, a lui Dumnezeu arhitect, continuînd cu cea a divinității, care operează o distincție între văzut și nevăzut, și încheind cu viziunea infinitului aflat mai presus” (T. Di Salvo).

            46. E ciò fa certo che ‘l primo superbo,
            che fu la somma d’ogni creatura,
            per non aspettar lume, cadde acerbo;
49. e quinci appar ch’ogni minor natura
            è corto recettacolo a quel bene
            che non ha fine e sé con sé misura.

            «Și asta o dovedește că primul trufaș, ce-a fost mai presus de orice creatură, cînd n-a așteptat lumina, s-a prăbușit necopt; de-aici se vede că orice fire măruntă e strîmt vas pentru acel bine fără capăt, ce doar cu sine se măsoară» (v. 46-51). Realitatea teologică a diferenței dintre creator și creaturi e demonstrată de pățania lui Lucifer: crezîndu-se perfect, din trufie, n-a mai așteptat să fie luminat de Creator și s-a răzvrătit. Atunci a fost izgonit. Întîmplarea arată deosebirea dintre perfecțiunea creatorului și imperfecțiunea creaturilor. “Dovada caracterului limitat al creaturilor în fața imensității și a perfecțiunii lui Dumnezeu este oferită de răzvrătirea lui Lucifer și a tovarășilor săi. Dumnezeu, după ce a creat îngerii, le-a stabilit o perioadă de probă, la sfîrșitul căreia El urma să le ofere cunoașterea deplină, care i-ar fi făcut conștienți de imperfecțiunea lor și așadar de nevoia supunerii în fața lui Dumnezeu. Lucifer, nevrînd să mai aștepte lumina harului divin, și-a pierdut pentru totdeauna acea perfecțiune a cunoașterii, la care au ajuns, în schimb, îngerii rămași fideli (De Vulgari Eloquentia I, II, 3-5)” (E.A. Panaitescu). “Dante își însoțește acum teoria cu exemple, care dovedesc valabilitatea afirmației. Procedura este cea obișnuită la școală: însă discursul devine dens și vibrant, prin prezența unui sentiment amestecat de tensiune și admirație pentru infinitul de care sîntem depășiți și totodată înălțați” (T. Di Salvo).

            52. Dunque nostra veduta, che convene
            esser alcun de’ raggi della mente
            di che tutte le cose son ripiene,
55. non pò da sua natura esser possente
            tanto, che suo principio non discerna
            molto di là da quel che l’è parvente.

            «Deci vederea noastră, ce-i doar una din razele minții ce umple toate lucrurile, nu poate fi așa de tare, ca-nceputul să și-l priceapă, mult dincolo de ce i se-arată» (v. 52-57). Inteligența omului, fiind doar una din derivatele inteligenței divine, nu este capabilă să perceapă toate tainele acesteia. “Este un simplu gest de trufie, al celui care ar vrea să pătrundă în tainele lumii, al omului neștiutor față de infinitatea divină. De la lucrurile sensibile, omul urcă spre Dumnezeu, creatorul lucrurilor, dar printr-un act de credință: de fapt lumea cunoașterii nu se extinde dincolo de realitate, în care Dumnezeu se manifestă în ochii omului. Inteligența umană este doar o rază din mintea divină: nu cuprinde infinitatea razelor divine” (T. Di Salvo).

            58. Però nella giustizia sempiterna
            la vista che riceve il vostro mondo,
            com’ occhio per lo mare, entro s’interna;

            «De aceea prin justiția eternă vederea, ce-o primește lumea voastră, ca ochiul în adîncul mării pătrunde» (v. 58-60). Datorită caracterului său fatalmente limitat, inteligența umană pricepe justiția divină doar în mod parțial, așa cum vezi fundul mării lîngă țărm, dar nu-l mai vezi în largul apei, deși el continuă să existe. “Dacă așadar mintea omului nu este în măsură, dintr-o insuficiență naturală, să ajungă a pricepe cauzele intervenției divine (…), este evidentă deducția (a doua parte a discursului) privind imposibilitatea omului de a pătrunde în modul de acțiune al justiției divine. La fel cum ochiul omului poate vedea fundul mării, lîngă plajă, dar nu cînd se află în largul apei” (T. Di Salvo). “Fundul mării care se vede de la țărm înseamnă că omul reușește să priceapă că justiția lui Dumnezeu există, adică Dumnezeu nu poate fi decît drept; dar nu pătrunde căile tainice ale acțiunii sale” (Chiavacci Leonardi).

            61. che, ben che dalla proda veggia il fondo,
            in pelago nol vede; e nondimeno
            èli, ma cela lui l’esser profondo.
64. Lume non è, se non vien dal sereno
            che non si turba mai; anzi è tenebra
            od ombra della carne o suo veleno.

«care, deși la țărm vede străfundul, în larg nu-l vede; și totuși e-acolo, dar îl ascunde adîncimea. Lumină nu-i, de nu vine din seninul ce-n veci nu se tulbură; altfel e-ntuneric, sau umbră a cărnii, sau veninul său» (v. 61-66). Lumina adevărului vine doar din rațiunea divină; în afara ei există doar bîjbîiala instinctelor și frustrarea lor. “Raționamentul a devenit o imagine sensibilă, abstracția – o dovadă concretă, conceptul teologic – o noțiune elementară” (Chimenz). “Observați în aceste terține prezența rimelor dificile sau neobișnuite, cerute de latinisme. Și remarcați amestecul de limbă vorbită (seninul care nu se tulbură) și alte elemente puternic inspirate de modele literare (toată terțina 67-69). Diversele registre lingvistice, care se combină și se însoțesc, nu dau o senzație de juxtapunere, ci de discurs care, utilizînd diferite resurse, își creează propriul său cuib stilistic. Este momentul culminant al expunerii, cînd se reafirmă, cu un ton pe de o parte apodictic, pe de altă parte emoționat, adevărul că toate hotărîrile vin de la Dumnezeu, iar ceea ce a fost decis de către divinitate are un motiv al său de-a fi: în Dumnezeu se află lumina, limpezimea, seninătatea, care exclud întunericul, umbrele, veninul produs de patimile care perturbă. Așadar, de-o parte, seninătatea interioară, creată de revelația iluminantă a Harului (și aici vocea se închide în tonuri de înaltă emoție, definitorii pentru a treia cantică), de altă parte tulburările și dezlănțuirea patimilor, care întunecă toate conștiințele. Nu în agitația chinuitoare a rațiunii, care nu știe și se îndoiește, își găsește omul seninătatea, ci în acceptarea limitelor și în conștiința că dincolo de lumina Harului nu există decît lumea întunecată a ignoranței și a greșelii” (T. Di Salvo).

            67. Assai t’è mo aperta la latebra
            che t’ascondeva la giustizia viva,
            di che facei question cotanto crebra;
70. ché tu dicevi: “Un uom nasce alla riva
            dell’Indo, e quivi non è chi ragioni
            di Cristo né chi legga né chi scriva;

            «Destul ți s-a deschis taina ce-ți ascundea justiția vie, de care te întrebai așa des; căci îți ziceai: “Un om se naște pe malul Indului și acolo nimeni nu-i vorbește de Cristos, nici nu citește, nici nu scrie» (v. 67-72). Sînt suficiente aceste explicații, pentru nedumerirea lui Dante despre natura justiției divine, care-l făcea să-și pună întrebări legate de problema mîntuirii printre necredincioși. “Aici se include, după atîtea solemne introduceri, întrebarea, iar dubiul este articulat în premisele și consecințele sale, cu extremă limpezime expresivă, de parcă ar arăta că îndoiala traversează mintea și agită conștiința atît a oamenilor învățați, cît și a neștiutorilor. (…) Problema era de natură teologică, dar neliniștea, tulburarea erau ale poetului, ale omului asupra căruia încă n-a coborît harul, din seninul care niciodată nu se tulbură” (T. Di Salvo).

            73. e tutti suoi voleri e atti buoni
            sono, quanto ragione umana vede,
            sanza peccato in vita o in sermoni.
76. Muore non battezzato e sanza fede:
            ov’ è questa giustizia che ‘l condanna?
            ov’ è la colpa sua, se ei non crede?”.

«și toate vreri și fapte ale lui sînt bune, pe cît le vede mintea umană, fără păcat în viață sau în vorbe. Moare nebotezat și fără credință: unde-i justiția care-l condamnă? unde-i e vina, dacă el nu crede?”» (v. 73-78). Frămîntarea lui Dante ținea de situația damnării necredincioșilor, chiar dacă ei ar trăi în condiții virtuoase. “După ce-a fost formulată îndoiala lui Dante, Acvila se înfurie și se indignează, la început parcă ar vrea să-l izbească și să-l răstoarne, în elanul său biblic și paulin, pe măruntul muritor cu uriașa lui trufie: apoi își calmează treptat indignarea, oferă, fie și cu o fundamentală rezervă, circumstanțe atenuante minții omenești, în mod fatal întunecate de caracterul său pămîntesc, iar pînă la urmă se astîmpără de tot în contemplarea lui Dumnezeu ca Bunătate și Justiție absolută” (Chimenz).

            79. Or tu chi se’, che vuo’ sedere a scranna,
            per giudicar di lungi mille miglia
            con la veduta corta d’una spanna?
82. Certo a colui che meco s’assottiglia,
            se la Scrittura sovra voi non fosse,
            da dubitar sarebbe a maraviglia.

            «Dar cine ești tu, de vrei să stai în jilț pentru a judeca la o mie de poște distanță, cu vederea scurtă pînă sub nas? Firește că acela ce face cu mine pe subtilul, de n-ar fi Scriptura peste capetele voastre, ar avea de toate cîte să se mire» (v. 79-84). Acvila este indignată de pretenția unui om limitat, ce nu pricepe ansamblul regulilor universului, de-a judeca temeiul etic al legilor divine. O asemenea rătăcire ar putea fi înțeleasă doar în lipsa înțelepciunii Bibliei, care ne oferă calea cea dreaptă. “Tonul este acela sever și hotărît al celui care, de la altitudinea înțelepciunii sale, umilă totodată, înarmat cu puterea primită de la Dumnezeu, predică de la înălțimea altarului sau a catedrei ideale, împotriva tuturor celor ce au trufia de-a supune faptele divine judecății lor, ca și cum le-ar convoca în fața tribunalului lor meschin. Parcă recunoaștem tonurile dure și apocaliptice, îndrăgite de atîția predicatori, care tunau și fulgerau împotriva imoralității și a trufiei oamenilor. Invectiva are cu adevărat savoarea multor pagini biblice” (T. Di Salvo).

            85. Oh terreni animali! oh menti grosse!
            La prima volontà, ch’è da sé buona,
            da sé, ch’è sommo ben, mai non si mosse.
88. Cotanto è giusto quanto a lei consuona:
            nullo creato bene a sé la tira,
            ma essa, radiando, lui cagiona».

            «O, duhuri pămîntești! o, minți îngroșate! Prima voință, care-i bună de la sine, prin sine, căci e supremul bine, în veci nu s-a clintit. Drept e ce-i cu ea asemeni: nici o creatură bună n-o atrage, ci ea, strălucind, le generează’» (v. 85-90). Mințile mărunte ale oamenilor nu pricep că voința divină e fermă și constantă cu ea însăși. Bunătatea divină nu poate fi atrasă, captată de creaturi, în schimb aceasta le influențează pe ele. Binele pămîntesc este doar trecător și relativ, spre deosebire de acela ceresc, de care a fost inspirat. “Între rațiunea limitată a oamenilor, care adesea degenerează în trufie, și adevărul infinit, cuprins în Sfintele Scripturi, care e vocea autentică a lui Dumnezeu, există o prăpastie de netrecut, ce se poate străbate doar cu credința ca acceptare a tainei. (…) Altfel spus: tot ceea ce este produs de Dumnezeu, ceea ce este rezultatul voinței sale, este binele; e bun așadar și actul său de dreptate, inclusiv hotărîrea care stabilește ca necredincioșii să nu fie admiși în Paradis. În plus, justiția omenească nu poate avea ca putere de inspirație altă voință decît aceea a lui Dumnezeu: trebuie să se conformeze celei divine” (T. Di Salvo). “La problema formulată de raționalitatea viguroasă, care este caracteristică nu doar intereselor teoretice ale lui Alighieri, ci și profundului său sentiment religios (cum poate cădea de acord ideea de justiție divină cu damnarea eternă a celor care, fără de vină, nu l-au cunoscut pe Cristos, dar au trăit după legile moralei naturale, precum și a copiilor morți nebotezați?), acvila răspunde chiar cu argumentele expuse de Sfîntul Pavel în scrisorile sale (Epistola către Romani 9, 14-32; Epistola către Filipeni 2, 13). Cu vederea scurtă pînă sub nas nu-i este permis omului să măsoare justiția divină: să-i fie de-ajuns să știe că Dumnezeu e Binele absolut și, prin urmare, tot ceea ce face este bun. După Mattalia, acceptarea fideistă a caracterului de nepătruns al hotărîrilor divine «nu exclude și nici nu-și propune să elimine o rezistență obscură și aproape neliniștită a rațiunii și a sentimentului moral», aceeași care era prezentă «în frămîntarea lui Dante și a lui Virgiliu, în fața sorții marilor personalități din Limb (cf. Infern IV, 31-45) și în precizarea insistentă a lui Virgiliu, din Purgatoriu VII, 25-36». Dacă este precis indiciul legat de starea sufletească inițială a Poetului, criticul vede, în concluzia lecției teologice a acvilei, un sentiment de neliniște, care în realitate nu există. Contrastul trufaș din sufletul lui Dante, dintre dogmă și sentiment, dintre credință și om, în fața condamnării lumii care n-a cunoscut credința, acea lume de înaltă civilizație și de profundă cultură, față de care Poetul avea mari datorii, apare aici depășit în virtutea unei acceptări senine (care nu exclude totuși tristețea pentru acea condamnare) a primei voințe, care-i bună de la sine, despre care Piccarda spusese: în voia lui stă pacea noastră” (E.A. Panaitescu).

            91. Quale sovresso il nido si rigira
            poi c’ha pasciuti la cicogna i figli,
            e come quel ch’è pasto la rimira;
94. cotal si fece, e sì levai i cigli,
            la benedetta imagine, che l’ali
            movea sospinte da tanti consigli.

            «Cum peste cuib se rotește, după ce și-a hrănit barza pruncii și cum cel sătul o privește; astfel s-a făcut și așa mi-am ridicat genele spre sfînta imagine, ce-și mișca aripile-ndemnate de-atîtea sfaturi» (v. 91-96). Acvila s-a rotit în zbor, mulțumită de explicațiile oferite, pe deasupra lui Dante, ca o barză deasupra cuibului în care stau puii pe care i-a hrănit. Iar Dante a privit-o la fel de recunoscător ca aceștia. “Imaginea acvilei, o masă impunătoare de duhuri, care se coagulează în jurul ei și îi formează înfățișarea, văzută în timp ce se rotește, are ceva prea masiv și greoi, care contrastează cu ușurința atît de afectuos reprezentată a berzei” (T. Di Salvo).

            97. Roteando cantava, e dicea: «Quali
            son le mie note a te, che non le ‘ntendi,
            tal è il giudicio etterno a voi mortali».
100. Poi si quetaro quei lucenti incendi
            dello Spirito Santo ancor nel segno
            che fe’ i Romani al mondo reverendi,

            «Rotindu-se cînta și zicea: ‘Cum sînt notele mele pentru tine, ce nu le pricepi, așa-i judecata eternă pentru voi, muritorii’. După ce s-au potolit acele flăcări strălucite ale Spiritului Sfînt, mereu în semnul ce i-a făcut pe romani în lume temuți» (v. 97-102). Cîntînd o melodie nepricepută de călător, acvila a comparat-o cu nepriceperea judecății divine de către mintea limitată a muritorilor. Apoi figura sfîntă, compusă din duhurile fericite, venite acolo din apropierea lui Dumnezeu, și-a oprit zborul, reluîndu-și forma de acvilă, care i-a înspăimîntat odinioară pe dușmanii Imperiului Roman. “La sfîrșitul discursului său, acvila n-a dat un răspuns rațional la întrebarea lui Dante: mai întîi a lansat o invectivă împotriva celor încuiați la minte, care au trufia de-a judeca faptele divine; apoi s-a revendicat de la Sfintele Scripturi, adevărate în sine; la final l-a invitat pe cel ce întreabă la o acceptare fideistă a deciziilor divine, care transcend inteligența și limitele de înțelegere ale oamenilor” (T. Di Salvo).

            103. esso ricominciò: «A questo regno
            non salì mai chi non credette ‘n Cristo,
            né pria né poi ch’el si chiavasse al legno.
106. Ma vedi: molti gridan “Cristo, Cristo!”,
            che saranno in giudicio assai men prope
            a lui, che tal che non conosce Cristo;

«acesta a reînceput: ‘În ăst regat în veci n-a urcat cine-n Cristos n-a crezut, nici înainte, nici după ce-a fost pe lemn țintuit. Dar vezi: mulți strigă: “Cristos, Cristos!”, că vor sta la judecată mai departe de el, decît vreunul ce nu-l cunoaște pe Cristos» (v. 103-108). Continuă explicațiile: nu există mîntuire în afara credinței în Cristos. Totuși, la Judecata de Apoi, mulți credincioși prefăcuți vor fi mai nefericiți decît unii necredincioși pioși. “A reînceput: Acvila începe acum al doilea discurs, concret, după ce primul a fost teoretic: acest discurs va oferi de fapt răspunsul care înainte a fost evitat” (Chiavacci Leonardi). “Aici este scos în evidență, cu extremă limpezime, principiul care face din religia creștină o religie cristocentrică: Cristos reprezintă hotarul ideal și istoric, între timpul necreștin și, de aceea, chiar anticreștin, și timpul următor, care este creștin. Înainte de Cristos, pentru a obține mîntuirea, trebuia, oricum, să crezi în Cristos care urma să vină: cine n-a avut și nu are această credință în Cristos, este exclus de la împărăția fericirii. Iar principiul este declarat cu un calm absolut și fără nici o excepție de atenuare. În toate situațiile, judecata trebuie lăsată pe seama lui Cristos însuși: din nou revenim la o taină” (T. Di Salvo). “Partea finală se concentrează pe o luare de poziție polemică împotriva celor ce aruncă în toate direcțiile cu numele lui Cristos, dar de fapt acționează în sens anticreștin: cînd vor ajunge în fața judecății lui Dumnezeu, mulți așa-ziși necredincioși vor putea spune că au fost implicit creștini, ba chiar mai creștini decît cei ce-și fac o profesie publică de credință din religia lui Cristos. Așadar nu principiile realizează o distincție radicală, ci faptele, iar credința, după cum a scris apostolul Iacob, în lipsa faptelor e inexistentă” (T. Di Salvo).

            109. e tai Cristian dannerà l’Etiope,
            quando si partiranno i due collegi,
            l’uno in etterno ricco e l’altro inope.
112. Che potran dir li Perse a’ vostri regi,
            come vedranno quel volume aperto
            nel qual si scrivon tutti suoi dispregi?

«pe asemenea creștini îi va huli arabul, cînd se vor desface popoarele-n două cete, una etern bogată, cealaltă falită. Ce le vor spune perșii regilor voștri, cînd vor vedea deschisă cartea, în care stau scrise toate blestemățiile lor?» (v. 109-114). Chiar și un păgîn va avea dreptul să-i certe pe creștinii nemernici, în ziua Judecății de Apoi. Și va fi îndreptățit la asta, cînd se va vedea, în marea carte a justiției eterne, ticăloșia multor regi contemporani. “După ce-a încheiat lecția de teologie, acvila revine la subiectul moral-politic cu care se terminase deja cîntul precedent și-l încheie în formulele aspre și apocaliptice ale viziunii de la Judecata de Apoi. Un teribil dies irae se pregătește pentru cei ce-au strigat fără convingere «Cristos, Cristos!» (cf. pentru această expresie pasajul evanghelic din Matei 7, 21) și pentru regii ale căror acțiuni sînt demne de dispreț. Elocvența pasională, dar totuși sobră a versurilor 106-114 rezolvă în mod absolut concret și determinat problema teologică foarte gravă, care domină cîntul, pe cînd în ultimele nouă terține Dante închide contextul Europei rătăcite” (E.A. Panaitescu).

            115. Lì si vedrà, tra l’opere d’Alberto,
            quella che tosto moverà la penna,
            per che ‘l regno di Praga fia diserto.
118. Lì si vedrà il duol che sovra Senna
            induce, falseggiando la moneta,
            quel che morrà di colpo di cotenna.

            «Acolo se va vedea, printre isprăvile lui Albert, cea care-n curînd va pune pana în mișcare, prin care regatul Pragăi fi-va pustiit. Acolo se va vedea durerea iscată pe Sena, bătînd monedă calpă, de cel ce va pieri din lovitură de șoric» (v. 115-120). În cartea justiției divine va fi consemnată devastarea Boemiei și a Pragăi, de către armata lui Albert de Habsburg. Va fi de asemeni înregistrată falsificarea monedei proprii, în dauna supușilor, înfăptuită de regele Filip cel Frumos din Franța. “Începe aici invectiva împotriva principilor și regilor din Europa, cu toții implicați prin blestemățiile lor într-o severă condamnare, aproape convocați de acvilă la o judecată, care o precedă pe cea universală, din ultima zi. Să observăm că primele trei terține încep cu un L (), următoarele trei cu un V (Vedrassi), iar ultimele trei cu un E. Puse împreună formează un acrostih: LVE, care se citește LUE, sifilis, boală, pentru a-i desemna pe regi și principi, autenticii distrugători ai lumii civile și exemple supreme de nedreptate” (T. Di Salvo). “Împăratul Albert de Habsburg (cf. Purgatoriu VI, 97 sqq.) a invadat și a devastat regatul Boemiei, cucerindu-i capitala, Praga, în 1304 și luînd-o de la Venceslas al IV-lea, cumnatul său. Regele Franței, Filip cel Frumos, pentru a-și susține cheltuielile de război împotriva Flandrei, a poruncit să se imprime o nouă monedă, pentru care a menținut valoarea nominală a celei precedente, însă diminuîndu-i concentrația de aur (cf. Villani, Cronica VIII, 58). Regele, pe care Dante nu-l scutește de acuzațiile cele mai infamante în Comedie (cf. Purgatoriu XX, 91-93; XXXII, 152-160; XXXIII, 45), a murit în 1314 într-un accident de vînătoare, tîrît după o cădere groaznică de pe calul său, care fusese atacat de un mistreț” (E.A. Panaitescu). “Cotenna este pielea mistrețului, care aici se folosește pentru întregul mistreț” (Chiavacci Leonardi).

            121. Lì si vedrà la superbia ch’asseta,
            che fa lo Scotto e l’Inghilese folle,
            sì che non può soffrir dentro a sua meta.
124. Vedrassi la lussuria e ‘l viver molle
            di quel di Spagna e di quel di Boemme,
            che mai valor non conobbe né volle.

            «Acolo se va vedea trufia ce-nsetează pînă-i smintește pe scoțian și englez, de nu pot sta între hotarele lor. Se vor vedea desfrîul și moleșeala celui din Spania și din Boemia, ce-n veci n-au știut vitejia și n-au vrut-o» (v. 121-126). În cartea Judecății de Apoi se va scrie despre dorința de putere, care i-a împins la război pe regii din Scoția și Anglia. Vor fi consemnate dezmățul de la curtea Spaniei și necinstea dominantă de la curtea Boemiei. “Poetul face aluzie, în această terțină, la luptele din lăcomie de putere dintre Eduard al II-lea, regele Angliei, și Robert Bruce, regele Scoției. Cel din Spania este Ferdinand al IV-lea, regele Castiliei (1295-1312), iar cel din Boemia este Venceslas al IV-lea, regele Boemiei (1270-1305)” (E.A. Panaitescu).

            127. Vedrassi al Ciotto di Ierusalemme
            segnata con un’I la sua bontate,
            quando ‘l contrario segnerà un emme.
130. Vedrassi l’avarizia e la viltate
            di quei che guarda l’isola del foco,
            ove Anchise finì la lunga etate;

            «Se va vedea la Șchiopul din Ierusalim însemnată cu I virtutea, iar contrariul va fi-nsemnat cu un M. Se vor vedea zgîrcenia și lașitatea celui ce păzește insula de foc, unde și-a sfîrșit Anchise vîrsta înaintată» (v. 127-132). În cartea justiției divine se va nota că domnia lui Carol al II-lea de Anjou, poreclit Șchiopul, a cunoscut puține fapte demne și multe nemernicii. Vor fi consemnate acolo păcatele lui Frederic al II-lea de Aragon, rege peste Sicilia, unde a pierit de bătrînețe tatăl lui Enea. “Zgîrcenia: mai întîi trufia, apoi desfrîul, acum zgîrcenia: cele mai grave păcate se perindă aici, ca infamii ale regilor creștini. Observați cum viciul e denunțat mereu în deschiderea versului, înainte de numele regelui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi). “În cartea justiției divine, Carol al II-lea de Anjou, rege la Napoli (cf. Purgatoriu XX, 79-81), care a primit titlul de rege al Ierusalimului, își va vedea propriile fapte bune indicate cu I, adică «unu», iar pe cele netrebnice cu M, adică «o mie». «Cele două litere sînt prima și ultima din cuvîntul Ierusalem, care mai mult ca sigur i-a sugerat lui Dante ciudata invenție, cu raportul numeric dintre meritele și păcatele Șchiopului, în disprețul acelui zadarnic titlu regal» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu). “Cel ce păzește insula de foc, Sicilia, unde a murit Anchise, tatăl lui Enea (Virgiliu, Eneida III, 707 sqq.), este Frederic al II-lea de Aragon (1272-1337), pe care Dante l-a amintit deja în Purgatoriu (cîntul VII, versul 119)” (E.A. Panaitescu).

            133. e a dare ad intender quanto è poco,
            la sua scrittura fian lettere mozze,
            che noteranno molto in parvo loco.
136. E parranno a ciascun l’opere sozze
            del barba e del fratel, che tanto egregia
            nazione e due corone han fatte bozze.

«și pentru a da de-nțeles ce om de nimic e, scriptura lui va fi cu litere scurtate, care vor nota multe-n loc puțin. Și le vor apărea tuturor nemerniciile făcute de unchi și frate, ce neam așa de-ales și două coroane au pîngărit» (v. 133-138). Pagina despre meschinăriile lui Frederic al II-lea de Aragon va fi scrisă, la sfîrșitul vremurilor, cu litere mărunte. Toată lumea va afla despre infamiile comise de unchiul și fratele acestuia, alte două capete regale nedemne. “Scriptura lui: mențiunea scrisă a fărădelegilor sale se va face cu litere mai mici, care vor putea să consemneze astfel multe fapte în spațiu restrîns. La fel ca pentru Șchiop, cu literele sale I și M, aici se inventează o imagine deosebită, legată de scrierea cărții, pentru a caracteriza ticăloșia personajului” (Chiavacci Leonardi). “Josnice sînt acțiunile unchiului lui Frederic, Iacob, rege peste Maiorca, și a fratelui său, Iacob al II-lea, rege al Siciliei și al Aragonului (cf. Purgatoriu VII, 119-120)” (E.A. Panaitescu).

            139. E quel di Portogallo e di Norvegia
            lì si conosceranno, e quel di Rascia
            che male ha visto il conio di Vinegia.
142. Oh beata Ungheria, se non si lascia
            più malmenare! e beata Navarra,
            se s’armasse del monte che la fascia!

            «Și cel din Portugalia și din Norvegia se vor cunoaște acolo, și cel din Rascia, ce s-a uitat strîmb la bănetul din Veneția. Vai, fericită Ungarie, de nu se mai lasă schingiuită! și fericită Navara, de s-ar înarma cu muntele ce-o înfășoară!» (v. 139-144). Se vor regăsi în cartea justiției, la sfîrșitul lumii, regele portughez și cel norvegian, pe cînd cel sîrb va regreta falsificarea banilor. Ungaria va trebui să nu se mai lase prost guvernată, iar Navara să fie mai bine protejată de lanțul Pirineilor. “Despre Dionisiu Agricola, regele Portugaliei (1276-1325) și despre Haakon al VII-lea, regele Norvegiei (1299-1319), Dante probabil că avea informații vagi. Cel din Rascia: Ștefan Urosiu al II-lea (1276-1321), rege în Rascia, regiune care cuprindea Croația și o parte din Serbia și Dalmația. În groși, moneda oficială a regatului său, a reprodus și a falsificat concentrația ducatului, argintul venețian” (E.A. Panaitescu). “Vai, fericită Ungarie: În 1301, la moartea lui Andrei al III-lea, ultimul rege al său, Ungaria îi revenea de drept lui Carol Robert de Anjou, fiul lui Carlo Martello, principele generos întîlnit de Dante în cerul lui Venus (cf. VIII), care a obținut-o doar în 1308, după grele confruntări. Exclamația, care se închipuie pronunțată în 1300, pare să se refere la aceste lupte pentru succesiune, cu dorința să învingă moștenitorul legitim, pe care Dante îl privea cu evidentă simpatie” (Chiavacci Leonardi). “Fericită Navara, dacă ar reuși să se apere cu lanțul Pirineilor, ce-o înconjoară la nord, despărțind-o de Franța! Micul regat al Navarei a fost guvernat cu înțelepciune de Jeanne, din conții de Champagne, fiica lui Henric, amintit în Purg. VII, 104-111, și soția lui Filip cel Frumos, din 1274 pînă în 1304; a fost urmată de fiul ei, Ludovic, care la moartea tatălui său (1314) a unificat cele două coroane, de Franța și de Navara” (Chiavacci Leonardi).

            145. E creder de’ ciascun che già, per arra
            di questo, Nicosia e Famagosta
            per la lor bestia si lamenti e garra,
148. che dal fianco dell’altre non si scosta».

           
«Și să creadă fiecare că, în arvună, Nicosia și Famagosta de bestia lor se plîng și urlă, care nu-i mai prejos de alții’» (v. 145-148). Deja abuzurile francezilor sînt suportate, ca un fel de avertisment, de două importante orașe din Cipru. “În curînd Ungaria și Navara vor suferi, sub stăpînirea franceză, abuzurile pe care deja sînt obligate să le suporte Nicosia și Famagosta, cele două orașe mai importante de pe insula Cipru, sub guvernarea lui Henric al II-lea de Lusignan (1285-1324), prinț cu origini franțuzești. Chiar dacă cercetarea istorică ar putea contesta valabilitatea unor afirmații ale Poetului, despre conducătorii creștini netrebnici ai Europei, tabloul dantesc, «în virtutea sintezei, atinge esența problemei politice și punctul programatic al unei viziuni asupra istoriei» (Fallani). Imperiul vacant (astfel era el pentru Dante, din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea) și politica Bisericii, doritoare să-și afirme autoritatea inclusiv în plan temporal, au provocat anarhia în toată Europa, înlesnind dezvoltarea Comunelor, în dauna feudalității, lupta dintre o cetate și alta, dintre un popor și altul și poftele expansioniste ale casei regale a Franței. Astfel își încheie Mattalia observațiile precise în legătură cu acest cînt: «Inscripția formată de duhuri, să ne amintim (cf. Paradis XVIII, 91-93), era destinată conducătorilor de popoare, protagoniștilor și înalților responsabili cu justiția pe pămînt. Icoană universală, legătură simbolică a diadei Dumnezeu-Imperiu, superioară conștiință etică și speculativă, acvila reprezintă problema justiției, în instanța sa cea mai înaltă și mai amplă, jurisdicția sa extinzîndu-se asupra întregii omeniri: și tocmai de aceea este cea mai înaltă curte de justiție, unde pot fi chemați la redde rationem principii contemporani, inclusiv împărații»” (E.A. Panaitescu).



În continuare,
Lectura lui Dante. Taina predestinării (Paradis XX)


Laszlo Alexandru
(nr. 6, iunie 2018, anul VIII)