Lectura lui Dante. O brazdă de pămînt ne face cîinoși (Paradis XXII)

Al șaptelea cer, al lui Saturn. Încurajări venite de la Beatrice. Alte duhuri contemplative. Discuția cu Sfîntul Benedict despre lumina orbitoare a sufletelor mîntuite. Invectiva împotriva decăderii morale a Bisericii. Zborul spre al optulea cer. Privirea în urmă, prin care se dezvăluie tot drumul deja străbătut.

1. Oppresso di stupore, alla mia guida
            mi volsi, come parvol che ricorre
            sempre colà dove più si confida;
4. e quella, come madre che soccorre
            subito al figlio palido e anelo
            con la sua voce, che ‘l suol ben disporre,

«Gîtuit de uimire, spre călăuza mea m-am întors, ca pruncul ce dă fuga mereu acolo unde se-ncrede; și ea, ca mama ce-l ajută îndată pe fiul palid și gîfîitor cu vocea ei, care de obicei îl înseninează» (v. 1-6). Cînd aude strigătul indignat al duhurilor, după invectivele Sfîntului Petru Damian împotriva Bisericii trufașe, Dante caută protecție pe lîngă Beatrice. “Spre călăuză se întoarce, în momentele de mare îndoială, cînd simte că nu mai e în stare să controleze situația, ca fiul spre mamă, Dante; iar Beatrice, ca o mamă afectuoasă și grijulie, se apropie de pelerinul care i-a fost încredințat: îl reconfortează, creînd o scenă suavă și blîndă, ca o revenire la Beatrice stilnovistă, printr-un simplu transfer de la iubită la mamă” (T. Di Salvo). “Condiția infantilă a fiului (aici față de mamă, iar în primele două cantice față de «tatăl» Virgiliu) îi este specifică personajului Dante, în raport cu călăuzele sale, cum s-a observat de mai multe ori: copilaș speriat, potolit, dăscălit, certat, conform figurii creștine a umilinței, asumate de poet în călătoria sa. În acest pasaj, scenariul scoate în evidență umanismul afectuos al Beatricei” (Chiavacci Leonardi).

7. mi disse: «Non sai tu che tu se’ in cielo?
            e non sai tu che ‘l cielo è tutto santo,
            e ciò che ci si fa vien da buon zelo?
10. Come t’avrebbe trasmutato il canto,
            e io ridendo, mo pensar lo puoi,
            poscia che ‘l grido t’ha mosso cotanto;

«mi-a spus: ‘Nu știi oare că ești în cer? și nu știi oare că-n cer sînt toate sfinte, iar ce se face aici vine din rîvnă bună? Cum te-ar fi tulburat cîntul lor și zîmbetul meu, acum o poți vedea, după ce strigătul te-a mișcat pe-atît» (v. 7-12). Beatrice îl liniștește pe Dante: în Paradis nu se poate întîmpla nici o nelegiuire; indignarea duhurilor venea dintr-un elan virtuos. Acum se vede că drumețul încă nu percepe în mod adecvat realitățile din ținutul mîntuirii. “Rîvnă bună: la bază, ca motivație profundă și unică a strigătului de indignare al duhurilor fericite sau mai bine zis al lui Dante împotriva prelaților degenerați, în ciuda reprezentării polemice și agresive, trebuie văzută rîvna dezinteresată de a face binele, de a corecta o situație distorsionată și deviată. În perspectivă, e vorba de reconstrucția Bisericii. Este aceeași rîvnă la care se referă Sfîntul Toma (Summa Theologiae I, II, XXVII, 4): rîvna, oricum am înțelege-o, provine dintr-o iubire intensă; este înflăcărarea dreaptă despre care se vorbește în Purgatoriu VIII, 83” (T. Di Salvo).

13. nel qual, se ‘nteso avessi i prieghi suoi,
            già ti sarebbe nota la vendetta
            che tu vedrai innanzi che tu muoi.
16. La spada di qua sù non taglia in fretta
            né tardo, ma’ ch’al parer di colui
            che disiando o temendo l’aspetta.

«în care, de-ai fi priceput rugăciunile, deja ți-ar fi știută răzbunarea ce-o vei vedea înainte să mori. Sus aici spada nu taie iute sau încet, decît în gîndul celui ce dorind-o sau temînd-o așteaptă» (v. 13-18). În indignarea clamată de duhuri se putea descifra deja viitoarea pedeapsă a lui Dumnezeu pentru decăderea Bisericii, pe care Dante va avea prilejul s-o vadă înainte de-a muri. Dreptatea divină își are ritmul propriu de acțiune, care nu e priceput de oameni. “Strigătul înălțat de toate duhurile fericite din cerul lui Saturn, după invectiva lui Petru Damian împotriva păstorilor moderni, a invocat pedeapsa divină asupra celor care sînt cauza degenerării morale a Bisericii. Benvenuto, Buti și Landino consideră că în terțina 13 se află o aluzie la episodul de la Anagni (Purgatoriu XX, 86), însă pentru Del Lungo răzbunarea viitoare va fi aceea care-l va lovi pe Clement al V-lea, pontiful care a mutat sediul papal la Avignon. Totuși Dante pare să lase dinadins neclară expresia din versurile 14-15, care s-ar include așadar, ca atîtea altele din Paradis, în atmosfera de speranță și așteptare pentru o renovatio universală, ce caracterizează a treia cantică” (E.A. Panaitescu). “Sus aici spada nu taie: este o expresie care, inclusiv prin prezența metaforei concrete cu spada, are gustul sentințelor populare, ce s-au generalizat. Indirect este o confirmare că lumea e condusă de sus, dar după proiecte și intervale care ies de sub judecata omului” (T. Di Salvo). “Spada răzbunării divine nu lovește nici prea devreme, nici prea tîrziu (adică acționează mereu la momentul potrivit), spre deosebire de aprecierile celui care o așteaptă plin de dorință (pentru care ea ajunge mereu prea tîrziu), sau plin de spaimă (pentru care ea ajunge mereu prea devreme). Să se remarce forța sintetică a terținei, strînsă în structura chiasmului (iute, încet – dorind-o, temînd-o), care cercetează cu atîta ascuțime mișcările ascunse ale sufletului omenesc” (Chiavacci Leonardi).

19. Ma rivolgiti omai inverso altrui;
            ch’assai illustri spiriti vedrai,
            se com’ io dico l’aspetto redui».
22. Come a lei piacque, li occhi ritornai,
            e vidi cento sperule che ‘nsieme
            più s’abbellivan con mutui rai.

«Dar de-acum întoarce-te spre altele; că multe duhuri ilustre vei vedea, dacă așa cum zic privirea ți-o îndrepți’. Cum ei i-a plăcut, ochii i-am întors și-am văzut o sută de sfere mărunte ce laolaltă se-nfrumusețau cu razele-ntre ele schimbate» (v. 19-24). Beatrice îl invită să-și întoarcă privirile de la ea, spre alte personaje celebre. Dante a văzut nenumărate mici sfere sclipitoare, care își trimiteau luminile de la una la alta. “Sperule: diminutiv de la spere, are totodată valoare diminutivă și afectivă, cum a fost deja cu rubinetto (XIX, 4), fiammelle (XXI, 136) etc.” (Chiavacci Leonardi).

25. Io stava come quei che ‘n sé repreme
            la punta del disio, e non s’attenta
            di domandar, sì del troppo si teme;
28. e la maggiore e la più luculenta
            di quelle margherite innanzi fessi,
            per far di sé la mia voglia contenta.

«Stăteam ca acela care-n sine sugrumă vîrful dorinței și nu-ndrăznește să-ntrebe, fiindcă se teme că-i prea mult; dar cea mai mare și mai lucitoare dintre nestemate a ieșit în față spre a-mi domoli dorul» (v. 25-30). Călătorul nu avea curajul de-a întreba nimic, însă duhul cel mai sclipitor s-a apropiat pentru a-i oferi lămuririle așteptate. “Nu e prima dată cînd Dante descrie o asemenea stare sufletească, în care se întîlnesc, fără a se potoli, dorința de-a ști și discreția, uimirea și ezitarea. Implicit, este un indiciu revelator al anumitor moduri de comportament, care s-au răspîndit în civilizația medievală și deveniseră deja o normă. Dar aici să observăm felul cum, pe plan retoric, reprezentarea se realizează prin jocul subtil de verbe, cu totala absență de adjective și cu prezența doar a cîtorva substantive: pentru a indica, tocmai prin hegemonia verbelor, caracterul esențial al procedurii dantești, în care mișcările psihologice sînt determinate prin fapte, acțiuni, gesturi concrete” (T. Di Salvo). “Al doilea duh din cerul lui Saturn este al Sfîntului Benedict. Născut la Norcia (Umbria), în 480, și-a început studiile la Roma, dar la paisprezece ani s-a retras ca pustnic, mai întîi la Enfide (azi Affile), apoi într-o peșteră lîngă Subiaco. Faima sfințeniei sale s-a răspîndit foarte repede, iar călugării de la mănăstirea apropiată de la Vicovaro l-au vrut în anul 510 ca abate. Totuși, din cauza disciplinei severe pe care le-a impus-o, confrații au încercat mai apoi să-l otrăvească. Revenit la viața de pustnic, a adunat în scurtă vreme un mare număr de învățăcei, pentru care a construit la Subiaco douăsprezece mănăstiri. În Campania, la Montecassino, după ce-a distrus un templu dedicat lui Apolo, care era la fața locului, și după ce-a convertit populația păgînă, a întemeiat în 528 celebra mănăstire. Aici a murit în 543. Redactată la Montecassino, Regula lui trasează viața monahală între rugăciune și muncă (ora et labora), înălțînd studiul și munca la demnitatea rugăciunii, astfel încît, tocmai în perioada invaziilor barbare, călugării benedictini au desfășurat un foarte important rol în plan cultural (păstrînd și copiind codexuri, au salvat mare parte din patrimoniul antic) și în plan economic (lucrînd pămîntul și secînd zone mlăștinoase, au protejat agricultura)” (E.A. Panaitescu).

31. Poi dentro a lei udi’: «Se tu vedessi
            com’ io la carità che tra noi arde,
            li tuoi concetti sarebbero espressi.
34. Ma perché tu, aspettando, non tarde
            all’alto fine, io ti farò risposta
            pur al pensier, da che sì ti riguarde.

«Apoi dinăuntrul ei am auzit: ‘De-ai vedea ca mine mila ce-ntre noi arde, ți-ai rosti deja gîndurile. Dar pentru ca tu, zăbovind, să nu-ți amîni ținta, îți voi da răspuns doar la gîndul de care atîta te ferești» (v. 31-36). Sfîntul Benedict îl asigură că spiritul de milostivenie, care stimulează duhurile mîntuite, înclină mereu să-i vină în ajutor călătorului. “În fața discreției pelerinului, sfîntul răspunde pe un ton prevenitor și plin de bunăvoință: Dante nu trebuie să simtă nici o dificultate de a se exprima, să-și aducă aminte că se află în fața unor duhuri mînate de spiritul de caritate și el se realizează doar făcîndu-i binele celui care li se adresează. Răspunsul este delicat și plin de politețe, ca între oameni educați și care respectă regulile de comportament stabilite de o societate, condusă aici de milostivenie, în alte părți (la curțile nobiliare) de amabilitate. Paradisul dantesc, inclusiv prin aceste mici detalii, se confirmă ca o curte ideală, care preia multe din trăsăturile curților nobiliare pămîntești” (T. Di Salvo).

37. Quel monte a cui Cassino è nella costa
            fu frequentato già in su la cima
            dalla gente ingannata e mal disposta;
40. e quel son io che sù vi portai prima
            lo nome di colui che ‘n terra addusse
            la verità che tanto ci sublima;

«Acel munte pe a cărui coastă e Cassino a fost odinioară umblat pe creste de lume-nșelată și rău îndrumată; și eu sînt cel ce-am dus întîia oară sus acolo numele celui care pe pămînt a adus adevărul ce-atîta ne înalță» (v. 37-42). Sfîntul Benedict a răspîndit cuvîntul Domnului pe coasta de munte, unde a întemeiat mănăstirea de la Montecassino, în locul unui templu păgîn. “Tîrgul Cassino stă pe coasta muntelui Cairo, iar pe vîrful său se afla un venerat templu al lui Apolo, care a fost dărîmat la porunca Sfîntului Benedict (mai există și azi ruine grandioase ale acropolei antice), pentru a se construi, în locul său, o capelă dedicată Sfîntului Ioan Botezătorul” (E.A. Panaitescu).

43. e tanta grazia sopra me relusse,
            ch’io ritrassi le ville circunstanti
            dall’empio cólto che ‘l mondo sedusse.
46. Questi altri fuochi tutti contemplanti
            uomini fuoro, accesi di quel caldo
            che fa nascere i fiori e ‘ frutti santi.

«și atîta har a luminat peste mine, încît am smuls satele din jur din cultul netrebnic ce lumea a sedus-o. Toate aceste alte flăcări au fost oameni contemplativi, încinși de căldura ce face să răsară florile și fructele sfinte» (v. 43-48). Benedict este înconjurat în Paradis de alte duhuri venerate ale creștinilor contemplativi. “Creștinismul de la origini, dar încă mai insistent cel medieval, și-a pus problema opoziției lumii antice față de credința lui Cristos, care mai întîi a fost doar credința unei minorități limitate din Palestina. Nu a oferit un răspuns istoric, ci doar ideologic și a susținut că în spatele situației s-a aflat acțiunea perfidă, subtilă, ascunsă a diavolului, care a prezentat răul ca bine (de aici înșelăciunea) și exercitase asupra conștiințelor slăbite de păcatul originar o constantă activitate de seducție, căreia nu i s-au putut sustrage populațiile precreștine” (T. Di Salvo).

            49. Qui è Maccario, qui è Romoaldo,
            qui son li frati miei che dentro ai chiostri
            fermar li piedi e tennero il cor saldo».

«Aici e Macarie, aici e Romuald, aici sînt frații mei ce-n afara schitului n-au pus piciorul și și-au întărit sufletul’» (v. 49-51). Sînt prezenți o seamă de călugări, care și-au trăit viața mănăstirească în pioșenie. “Nu știm dacă Dante se referă la Macarie de Alexandria, discipolul Sfîntului Anton și fondatorul ordinelor monastice orientale, mort în 404, sau la Macarie Egipteanul, mort în 391, după ce a dus o viață de pustnic în deșertul libian. Întrucît ei au fost adesea confundați, Porena conchide că probabil și Dante i-a confundat. Este sigur, în orice caz, că Poetul a vrut să plaseze, alături de figurile monastice occidentale, un strălucit reprezentant al monahismului oriental. Romuald s-a născut la Ravenna, din familia nobilă degli Onesti, prin anul 952 și a murit în 1027. După ce a intrat în ordinul benedictin și a constatat corupția de acolo, a devenit partizanul acerb al reformei monastice, creînd, pe trunchiul vechi, constituit de Sfîntul Benedict, ordinul pustnic al camaldolezilor, numit astfel după mănăstirea de la Camaldoli, cea mai cunoscută dintre cele întemeiate de Sfîntul Romuald” (E.A. Panaitescu).

52. E io a lui: «L’affetto che dimostri
            meco parlando, e la buona sembianza
            ch’io veggio e noto in tutti li ardor vostri,
55. così m’ha dilatata mia fidanza,
            come ‘l sol fa la rosa quando aperta
            tanto divien quant’ ell’ ha di possanza.

«Și eu lui: ‘Iubirea ce-o arăți cu mine vorbind și bunăvoința ce-o văd și-o simt în toată ardoarea voastră astfel îmi lărgesc credința, cum face soarele cu roza ce larg se deschide pe cît poate» (v. 52-57). Dante îi mulțumește Sfîntului Benedict pentru bunăvoința cu care este întîmpinat și pe care o recunoaște din sclipirea duhurilor. “Aspectul duhurilor fericite, mereu ascuns, i se dezvăluie lui Dante prin sclipirea luminii ce le înconjoară, care aproape că le transmite atitudinea (strălucirea ochilor, zîmbetul). (…) Iubirea și bunăvoința arătate de duhurile fericite, așa cum căldura soarelui deschide florile, deschid sufletul lui Dante spre atîta încredere, încît să ceară ceea ce dorește cu multă ardoare: să le vadă chipurile” (Chiavacci Leonardi).

            58. Però ti priego, e tu, padre, m’accerta
            s’io posso prender tanta grazia, ch’io
            ti veggia con imagine scoverta».

«De aceea te rog, și tu părinte să mă asiguri de pot primi atîta har, ca să te văd cu imaginea dezvăluită’» (v. 58-60). Rugămintea adresată de călător este să vadă noul chip al duhurilor mîntuite, prin lumina care le învăluie. “Ar fi ciudată întrebarea, dacă s-ar limita să arate că poetul dorește pur și simplu să vadă aceste duhuri fericite, nu doar pe Sfîntul Benedict, așa cum sînt ele efectiv, cu figura lor pămîntească, sublimată însă prin mîntuire. De fapt Dante dorește să fie îmbogățit cu asemenea puteri mîntuitoare, încît să ajungă în condiția duhurilor fericite, care contemplă fără ca privirea să le fie împiedicată de învelișul lor luminos. Este așadar o dorință de ascensiune, de progresie religioasă, aproape o nerăbdare pozitivă. De aici răspunsul binevoitor și elogios al sfîntului” (T. Di Salvo).

61. Ond’ elli: «Frate, il tuo alto disio
            s’adempierà in su l’ultima spera,
            ove s’adempion tutti li altri e ‘l mio.
64. Ivi è perfetta, matura e intera
            ciascuna disianza; in quella sola
            è ogni parte là ove sempr’ era,

            «Iar el: ‘Frate, marea ta dorință se va-mplini în ultima sferă, unde se-mplinesc toate și a mea. Acolo e perfectă, matură și întreagă orice dorință; doar în ea e orice parte acolo unde mereu era» (v. 61-66). Rugămintea lui Dante va fi îndeplinită doar în Empireu. “Toate dorințele coincid și se rezolvă în unica dorință supremă a viziunii lui Dumnezeu. Inclusiv cea a pelerinului, care poate fi cea de a vedea pe deplin dezvăluită perfecțiunea sfîntului sau, cum crede Chimenz, de a-l vedea pe Dumnezeu, «singurul obiect al dorinței tuturor duhurilor fericite»; sfîntul nu ar putea să-i facă pe plac lui Dante, «știindu-l încă insuficient de matur pentru viziune»” (T. Di Salvo).

67. perché non è in loco e non s’impola;
            e nostra scala infino ad essa varca,
            onde così dal viso ti s’invola.
70. Infin là sù la vide il patriarca
            Iacob porgere la superna parte,
            quando li apparve d’angeli sì carca.

«fiindcă nu e într-un loc și nu stă-ntre poli; iar scara noastră pînă la ea urcă și de aceea de sub ochi îți zboară. Pînă acolo sus a văzut-o patriarhul Iacob cum își dezvăluia creasta, cînd i-a apărut de îngeri așa-ncărcată» (v. 67-72). Empireul nu se află într-un loc fizic delimitat. Pînă acolo se întinde scara sfîntă pe care o zărește, parțial, călătorul. Aceeași scară a fost văzută și de Iacob, în Biblie. “Empireul este cerul păcii perfecte, fiind cu totul răsplătit prin viziunea lui Dumnezeu, care aici își are sălașul și unde toate celelalte ceruri își exprimă, printr-o mișcare mai mult sau mai puțin intensă, în funcție de distanță, dorința de a se contopi cu El (cf. Paradis I, 122; Convivio II, III, 8). Empireul, spre deosebire de celelalte ceruri, nu există în spațiu, ci doar în mintea divină, în care a fost «format» (Convivio II, III, 11). Scara noastră pînă la ea urcă: contemplarea mistică, al cărei simbol e scara lui Saturn, unește așadar în mod direct spiritele contemplative cu Dumnezeu, pe cînd cel ce n-a ajuns la gradul de spiritualitate propriu misticii va trebui să parcurgă întreaga asceză, înainte de-a se bucura de viziunea fericită a lui Dumnezeu. Doar atunci toate dorințele vor putea fi împlinite. Interpretarea pe care o oferă Montanari, în legătură cu solicitarea lui Dante și răspunsul Sfîntului Benedict, merită amintită: «Această dorință respinsă poate părea o divagație cam arbitrară, în ansamblul scenariului: dar nu-i așa din punct de vedere structural, fiindcă reprezintă concret nerăbdarea omenească de elevație ascetic-mistică (cf. Purgatoriu VI, 49 sqq.) și cu atît mai puțin poetic vorbind, fiindcă eliberează dialogul de orice schematism catehetic și se dezvoltă în jurul minunatelor versuri 55-57: încrederea cu care Dante i se adresează sfîntului, pentru o dorință neintelectuală, ci afectuos sensibilă (să-l vadă pe sfînt cu trăsăturile trupești pe care le-a avut pe pămînt) spune mai multe decît orice descriere explicită, despre felul cum sufletul lui Dante simte că se înalță și se deschide în fața iubirii»” (E.A. Panaitescu).

73. Ma, per salirla, mo nessun diparte
            da terra i piedi, e la regola mia
            rimasa è per danno delle carte.
76. Le mura che solìeno esser badia
            fatte sono spelonche, e le cocolle
            sacca son piene di farina ria.

«Dar, ca să urce la ea, acum nimeni nu-și ridică talpa din țărînă, iar regula mea umple degeaba hîrtia. Zidurile ce obișnuiau să fie schit s-au făcut spelunci, iar sutanele-s saci plini de făină rea» (v. 73-78). Din păcate lumea credincioasă nu se mai dedică înălțării spirituale, iar regula benedictină e scrisă degeaba. Moravurile din mănăstiri au decăzut groaznic. “Pentru a înainta pe calea contemplației, după regula benedictină, este necesară desprinderea de bunurile pămîntești, pe care nici unul dintre urmașii moderni ai Sfîntului Benedict nu se străduiește s-o aplice” (E.A. Panaitescu). “Cum din făina rea iese pîine rea, la fel din voința rea, care stă în călugări, ies fapte rele” (Buti).

79. Ma grave usura tanto non si tolle
            contra ‘l piacer di Dio, quanto quel frutto
            che fa il cor de’ monaci sì folle;
82. ché quantunque la Chiesa guarda, tutto
            è della gente che per Dio dimanda;
            non di parenti né d’altro più brutto.

«Mîrșava uzură nu pătează pe-atîta plăcerea Domnului, cît fructul acela ce smintește inima de călugăr; fiindcă tot ce Biserica păzește este al lumii ce pe Domnul îl caută; nu al rubedeniilor, ori al altora mai sluți» (v. 79-84). Nici cămătăria nu jignește atît de mult dreptatea divină, cît lăcomia clerului după averile lumești. Biserica nu este proprietara bunurilor spirituale, pe care ar trebui să le dăruiască nevoiașilor. Dar ea le distribuie unor privilegiați. “Sfîntul Bonaventura afirmase că zeciuiala li se cuvine, de drept, celor sărmani (Paradis XII, 93), iar Sfîntul Benedict reafirmă cu tărie acest concept, amplificîndu-l: tot ce Biserica păzește este al lumii ce pe Domnul îl caută, fiindcă pontiful nu este cel care «posedă» bunurile Bisericii, ci acela care le «împarte» oamenilor săraci (Monarhia III, X, 17)” (E.A. Panaitescu).

85. La carne de’ mortali è tanto blanda,
            che giù non basta buon cominciamento
            dal nascer della quercia al far la ghianda.
88. Pier cominciò sanz’ oro e sanz’ argento,
            e io con orazione e con digiuno,
            e Francesco umilmente il suo convento;

«Carnea muritorilor e așa de moale că jos nu ține bunul început, de cînd se naște stejarul și pînă se face ghinda. Petru a pornit fără aur și-argint, și eu cu rugi și post, și Francisc cu umilință schitul» (v. 85-90). Firea omenească nu izbutește, în viața pămîntească, să ducă la sfîrșit o faptă bună, nici măcar cît plantele ce răsar, cresc și dau roade. În pofida faptului că marii sfinți ai Bisericii (Petru, Benedict, Francisc) au dus o viață pioasă și strîmtorată. “Durează puțin chiar și cele mai bune instituții religioase, și asta pentru un defect intrinsec din natura oamenilor. Astfel se atenuează invectiva inițială: oamenii nu sînt cu totul răspunzători pentru voința păcătoasă. Multe greșeli, multe cedări trebuie puse pe seama voinței omenești, ca atare prea slabă, supusă ispitelor carnale” (T. Di Salvo). “Trei exemple, în trei versuri enunțate și subliniate pentru a prezenta caracteristicile evanghelice ale Bisericii: Sfîntul Petru a întemeiat-o fără nevoia de bunuri pămîntești (Faptele Apostolilor 3, 6; cf. Infern XIX, 94-95; Paradis XXI, 127-129), iar Sfîntul Benedict și Sfîntul Francisc au predicat doar stăpînirea bunurilor spirituale. Cele trei mari figuri «se desprind net, în detalii sintetice: Petru… și eu… și Francisc; iar între a pornit și schitul, cu o pauză de construcție, se închide întregul tablou» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

91. e se guardi ‘l principio di ciascuno,
            poscia riguardi là dov’ è trascorso,
            tu vederai del bianco fatto bruno.
94. Veramente Iordan volto retrorso
            più fu, e ‘l mar fuggir, quando Dio volse,
            mirabile a veder che qui ‘l soccorso».

«Și de privești începutul lor, apoi te uiți unde-au ajuns, vei vedea din alb cum s-au pătat. Cu adevărat Iordanul mai iute a fost întors din drum și marea despicată, cînd a vrut Domnul, minuni văzute decît aici scăparea’» (v. 91-96). La începuturile sale, fiecare din instituțiile întemeiate de cei trei sfinți a fost pozitivă. Cu trecerea vremii, însă, ele au decăzut și s-au pervertit. Dumnezeu a știut face miracole și mai mari, întorcînd din drum apele Iordanului și despicînd Marea Roșie – este de așteptat că va inversa, în cazul de față, mersul negativ al lucrurilor. “În timpul fugii evreilor din Egipt spre Palestina, Marea Roșie s-a deschis pentru a permite trecerea lui Moise și a poporului său (Exodul 14, 21-29), iar Iordanul și-a retras apele din fața lui Iosua și a oamenilor săi (Iosua 3, 14-17). Terțina dantescă, în caracterul lapidar al frazei, este imprimată de același stil rapid al psalmului biblic (114, 3: «Marea a văzut lucrul acesta și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi») din care se inspiră. Tommaseo a estimat construcția terținei la fel de neclară ca speranța lui Dante într-o viitoare intervenție divină. De fapt este o construcție caracteristică pentru stilul profetic (Iordanul… marea despicată… minuni văzute), care e viguros accentuată prin folosirea de termeni rari, ca latinismul retrorso, pe care Dante nu ezită să-l transfere ca atare, din textul biblic în poezia sa, în forma concisă, concentrată în jurul cuvîntului mai semnificativ – minuni – ce mărturisește prezența miracolului, nu avem aici «obscuritate și răsucire, ci stilul dantesc încărcat și rapid, animat de sensul puterii divine» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu).

97. Così mi disse, e indi si raccolse
            al suo collegio, e ‘l collegio si strinse;
            poi, come turbo, in sù tutto s’avvolse.
100. La dolce donna dietro a lor mi pinse
            con un sol cenno su per quella scala,
            sì sua virtù la mia natura vinse;

«Așa mi-a zis și-apoi s-a întors la grupul său, iar grupul s-a strîns; apoi, ca vîrtejul, în sus s-a răsucit. Doamna dulce în urma lor m-a împins c-un singur semn pe scara aceea, puterea ei astfel mi-a învins firea» (v. 97-102). Sfîntul Benedict a revenit printre celelalte duhuri fericite, care s-au învelit într-un vîrtej de lumină și au urcat spre Empireu. Beatrice l-a îndemnat pe Dante să-i urmeze. “Imaginea finală a duhurilor fericite care împreună, aproape împinse de o forță invizibilă, se rotesc ca un vîrtej și se mișcă pe linia orizontului spre un punct foarte îndepărtat – mai curînd o masă luminoasă care se înalță, decît suflete distincte și putînd fi recunoscute – completează discursul sfîntului, devine o confirmare voioasă și triumfală a ultimului său act de credință, în intervenția eliberatoare a Harului, și se configurează ca exemplu concret și exaltant al fericirii, care li se dăruiește celor ce-l urmează pe Cristos și acelora care au crezut în el pe pămînt, precum și acelora care mai apoi vor crede în el” (T. Di Salvo).

103. né mai qua giù dove si monta e cala
            naturalmente, fu sì ratto moto
            ch’agguagliar si potesse alla mia ala.
106. S’io torni mai, lettore, a quel divoto
            triunfo per lo quale io piango spesso
            le mie peccata e ‘l petto mi percuoto,

«nici vreodată jos, unde se urcă și se coboară natural, n-a fost mișcare așa iute să se poată egala cu aripa mea. Așa să mă-ntorc eu, cititorule, în acel triumf pios, pentru care-mi plîng ades păcatele și pieptul mi-l izbesc» (v. 103-108). Zborul călătorului a fost mai rapid decît orice mișcare de acest fel, văzută vreodată pe pămînt. Pe cît de mult își dorește poetul să revină în Paradis, pe atît de ferm ne asigură de viteza cu care a zburat în sus. “Aici pe pămînt, unde se urcă și se coboară prin forțele naturii, n-a fost niciodată o mișcare așa de rapidă să se poată egala în viteză cu zborul meu. Acel zbor nu se realizează prin urmare natural, ci prin virtutea supranaturală. Acesta e singurul caz unde urcarea lui Dante de la un cer la altul, cu trupul său, este fie și în trecere descrisă. În alte părți, el își dă seama de trecere doar după frumusețea sporită a Beatricei, sau după aspectul diferit al noului cer. Acest pasaj vine să confirme prezența în trup a lui Dante, în timpul urcării sale din Paradis, tocmai în clipa cînd sînt depășite cerurile planetelor și se intră în ultima regiune, a celor două ceruri, Înstelat și Cristalin, care nu mai sînt locuite de duhurile omenești și unde scena se va schimba complet” (Chiavacci Leonardi). “Așa să mă-ntorc eu, cititorule: acest apel la cititor, ultimul dintre cele șaisprezece presărate în poem, demonstrează, la fel ca pasajul precedent, solemnitatea pe care Dante vrea s-o confere momentului” (Chiavacci Leonardi).

            109. tu non avresti in tanto tratto e messo
            nel foco il dito, in quant’ io vidi ‘l segno
            che segue il Tauro e fui dentro da esso.

«tu nu scoteai și vîrai pe foc degetul, pe cînd am văzut eu semnul ce urmează Taurul și-am fost în el» (v. 109-111). Pelerinul ajunge instantaneu în spațiul următor al Paradisului. “Dante urcă în al optulea cer, al stelelor fixe, unde se află constelația Gemenilor, precedată în Zodiac de cea a Taurului” (E.A. Panaitescu). “Tu nu scoteai și vîrai: inversare a succesiunii logice a acțiunilor (figură numită hysteron proteron), care face să apară de parcă s-a întîmplat mai întîi, prin viteza mare cu care se realizează, actul care de fapt trebuie să urmeze (aceeași figură de stil, pentru aceeași trecere de la un cer la altul, în cîntul II, v. 23-24)” (Chiavacci Leonardi).

112. O gloriose stelle, o lume pregno
            di gran virtù, dal quale io riconosco
            tutto, qual che si sia, il mio ingegno,
115. con voi nasceva e s’ascondeva vosco
            quelli ch’è padre d’ogni mortal vita,
            quand’ io senti’ di prima l’aere tosco;

«Oh, stele glorioase, oh, lumină plină de mare virtute, din care-mi recunosc, atîta cît este, talentul, cu voi se năștea și se-ascundea cu voi acela ce-i tatăl oricărei vieți muritoare, cînd am simțit mai întîi aerul toscan» (v. 112-117). Poetul înalță mulțumiri constelației Gemenilor, în care s-a născut el în Toscana și în care tocmai a ajuns, în zborul prin Paradis. “Dante s-a născut cîndva între 21 mai și 21 iunie, perioadă în care soarele este în conjuncție cu constelația Gemenilor care, după concepția astrologică a vremii, predispune la studiu și literatură (cf. despre aceasta Infern XV, 55-57; XXVI, 23-24; Purgatoriu XXX, 109-111)” (E.A. Panaitescu).

118. e poi, quando mi fu grazia largita
            d’entrar nell’alta rota che vi gira,
            la vostra region mi fu sortita.
121. A voi divotamente ora sospira
            l’anima mia, per acquistar virtute
            al passo forte che a sé la tira.

«și-apoi, cînd mi s-a dăruit harul de-a intra în sfera înaltă ce vă-nvîrte, regiunea voastră mi-a fost sortită. Spre voi smerit acum îmi suspină sufletul, pentru a dobîndi putere la pasul greu ce către sine-l trage» (v. 118-123). Dante își invocă inspirația și forța artistică, de la constelația care tocmai l-a primit, în călătoria sa spre Empireu. “Interpretarea terținei 121 este controversată, Barbi considerînd că pasul greu se referă la moarte (Dante, în acest caz, ar invoca ajutorul constelației în care s-a născut și în care a pătruns urcînd la cerul cu stele fixe), iar Porena replicînd că «din partea unei constelații invocate și căreia i se mulțumește că dăruiește har», Poetul poate aștepta «un ajutor pentru harul său, precum și pentru curajul și virtutea sa morală». Puterea pe care Poetul o solicită de la constelația Gemenilor și prin urmare de la Dumnezeu, de la care astrele își exercită influența, va consta într-o potențare a propriilor sale capacități poetice, pentru că va trebui să descrie ultima viziune a Paradisului (pasul greu), cea a Curții cerești și a lui Dumnezeu însuși” (E.A. Panaitescu).

124. «Tu se’ sì presso all’ultima salute»,
            cominciò Beatrice, «che tu dei
            aver le luci tue chiare e acute;
127. e però, prima che tu più t’inlei,
            rimira in giù, e vedi quanto mondo
            sotto li piedi già esser ti fei;
130. sì che ‘l tuo cor, quantunque può, giocondo
            s’appresenti a la turba triunfante
            che lieta vien per questo etera tondo».

«‘Tu ești așa aproape de suprema mîntuire’, a început Beatrice, ‘că trebuie să ai luminile limpezi și ascuțite; și de aceea, pînă să pătrunzi mai adînc în ea, privește-n urmă și vezi cîtă lume sub picioare deja ți-am pus; încît inima ta, cît de mult poate, veselă să se prezinte la ceata triumfătoare, ce vine fericită în astă sferă celestă’» (v. 124-132). Pentru a percepe mai clar imaginea îngerilor și pe aceea a lui Dumnezeu, care vor urma, Dante este îndemnat să-și întoarcă privirile spre tot drumul pînă acum străbătut. “Beatrice știe că în curînd toate duhurile fericite vor apărea triumfător în fața ochilor lui Dante: este necesar ca la această manifestare de taină fericită, cu caracter liturgic, credinciosul să se prezinte nu doar supus, ci cu veselie și pregătit de o asemenea datorie. Apare de aici nevoia de-a observa cu o singură privire, panoramică, tot drumul străbătut, pentru a evalua mai bine scopul călătoriei, care este, mai întîi, de eliberare și desprindere de elementele ce întunecă vederea (de aici nevoia de lumini limpezi și ascuțite) și, apoi, de recucerire a divinității” (T. Di Salvo).

133. Col viso ritornai per tutte quante
            le sette spere, e vidi questo globo
            tal, ch’io sorrisi del suo vil sembiante;
136. e quel consiglio per migliore approbo
            che l’ha per meno; e chi ad altro pensa
            chiamar si puote veramente probo.

«Cu chipul m-am întors spre toate cele șapte sfere și-am zărit acest glob astfel, încît am zîmbit de arătarea lui măruntă; și-acel sfat mai bine-l aprob care-l nesocotește; și cine la altele se gîndește se poate cu adevărat numi virtuos» (v. 133-138). La capătul celor șapte ceruri străbătute, Dante a văzut în depărtare globul pămîntesc, în toată micimea lui. A putut astfel să priceapă dreptatea oamenilor ce desconsideră valorile lumești și se consacră celor divine. “Punctul de pornire pentru reprezentarea Pămîntului, văzut din înălțimea cerurilor, și pentru fericita trecere de la tema fizico-științifică la cea morală a terținei 136 este oferit de un pasaj din Somnium Scipionis de Cicero (III-VI). Încă un element desprins din cultura clasică ajută la comentarea unui moment plin de semnificație, care nu poate să nu amintească discursul adresat de Virgiliu învățăcelului său, în pragul Paradisului Pămîntesc, pentru a rezuma etapele mai importante din lungul drum străbătut. Așa cum acolo Dante trebuia să devină conștient că a depășit definitiv focul trecător și cel etern, prin dobîndirea liberului arbitru îndreptat spre bine, la fel acum trebuie să se pregătească de întîlnirea cu cetele triumfătoare ale sfinților conduși de Cristos” (E.A. Panaitescu).

139. Vidi la figlia di Latona incensa
            sanza quell’ ombra che mi fu cagione
            per che già la credetti rara e densa.
142. L’aspetto del tuo nato, Iperione,
            quivi sostenni, e vidi com’ si move
            circa e vicino a lui Maia e Dione.

«Am văzut aprinsă fiica Latonei, fără acea umbră ce m-a făcut întîi s-o cred rară și deasă. Aspectul născutului tău, Hyperion, aici l-am îndurat și-am văzut cum i se mișcă-n jur și alături Maia și Dion» (v. 139-144). Luna se vede, de sus în jos, fără pete. De-acolo a reușit călătorul să îndure lumina soarelui și a zărit mișcîndu-se alături Mercur și Venus. “Cu puterea sporită a văzului său (cf. versurile 125-126), Dante poate acum să observe, fără a rămîne orbit, lumina soarelui, care în mitologia clasică este considerat fiul lui Hyperion (cf. Ovidiu, Metamorfoze IV, 192-241) și poate urmări mișcările planetelor Mercur și Venus, prezentate în vechile legende ca fiu al Maiei și al Dionei” (E.A. Panaitescu). “Și iată, închisă în trei terține dense, trecerea rapidă prin fața privirii a celor șapte planete deja străbătute: mai întîi Luna, fiica Latonei și a lui Jupiter (…). A doua terțină cuprinde, într-o singură privire, următoarele trei planete: în centru soarele, fiul lui Hyperion, și alături Venus (fiica Dionei) și Mercur (fiul Maiei)” (Chiavacci Leonardi).

145. Quindi m’apparve il temperar di Giove
            tra ‘l padre e ‘l figlio; e quindi mi fu chiaro
            il variar che fanno di lor dove.
148. E tutti e sette mi si dimostraro
            quanto son grandi e quanto son veloci
            e come sono in distante riparo.

«Apoi mi-a apărut Jupiter, potolindu-se între tată și fiu; și-apoi mi-a fost limpede cum se mută pe cer. Și toate șapte mi s-au arătat cît sînt de mari și iuți și depărtate între ele» (v. 145-150). De sus a avut Dante revelația mișcării tuturor planetelor pe cer. “Jupiter, temperata stea prezentată deja în cîntul XVIII (versul 68), se află între planeta Saturn, rece prin constituție, și Marte, caldă prin constituție (cf. Convivio II, XIII, 25). Planetele, spre deosebire de stelele fixe, își schimbă mereu poziția pe cer (cf. Paradis VIII, 3)” (E.A. Panaitescu).

151. L’aiuola che ci fa tanto feroci,
            volgendom’ io con li etterni Gemelli,
            tutta m’apparve da’ colli alle foci.
154. Poscia rivolsi li occhi alli occhi belli.

Laszlo Alexandru
(nr. 7-8, iulie-august 2018, anul VIII)