 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Mînia Sfîntului Petru (Paradis XXVII)
1. ‘Al Padre, al Figlio, allo Spirito Santo’, «‘Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh’, a început ‘slavă!’ tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt. Ce vedeam îmi părea zîmbetul universului; căci îmbătarea mă lua prin văz și auz» (v. 1-6). Duhurile fericite din al optulea cer înalță un imn de slavă Sfintei Treimi, la sfîrșitul examinării pe care Dante a trecut-o cu bine. Extazul mistic îl cuprinde pe călător. “După ce a depășit triplul examen, la sfîrșitul discursului lui Adam despre condiția omenirii înainte de căderea în păcat, Dante încearcă în sinea lui un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul, care parcă se iluminează, ca zîmbetul universului” (T. Di Salvo). “Tatălui, Fiului…: cu solemnitate și forță se deschide marele imn de slavă, tipic pentru liturghia creștină. Punînd slava mai în urmă, în centrul celui de-al doilea vers, unde are, ca o intercalare, maxima subliniere muzicală, Dante plasează astfel în primul vers cele trei persoane ale Sfintei Treimi (două rezultate extraordinare, cu o singură invenție genială) și lasă în al treilea, ca de obicei, răpirea extatică a omului, care este chemat să contemple acea măreție. Terțina de debut marchează o netă distanță față de cînturile precedente; aventura întîlnirilor și a dialogurilor dintre duhurile cerești și călătorul de pe pămînt s-a încheiat. Acum începe o altă aventură, nu personală, ci universală” (Chiavacci Leonardi). “Mă îmbăta: verbul biblic («inebriabuntur de pinguidine domus tuae», Psalmi 35, 9) indică răpirea simțurilor, depășite de marea gingășie care, ca vinul, te face să îți pierzi mințile” (Chiavacci Leonardi). 7. Oh gioia! oh ineffabile allegrezza! «Oh, veselie! oh, inefabilă bucurie! oh, viață întreagă de iubire și pace! oh, bogăție sigură, lipsită de pofte! În fața mea cele patru facle stăteau aprinse și cea care a venit întîi a început să fie mai lucioasă» (v. 7-12). Sentimentele senine din Paradis sînt exaltate în fața celor trei apostoli și a lui Adam. “Așadar exact opusul bogăției, care însoțește și corupe viața oamenilor, făcîndu-i să-și dorească excesiv noi proprietăți și împingîndu-i la agresivitate, de teamă că n-au destule. Cele patru exclamații, care sînt de fapt o singură exclamație neîntreruptă, printr-un procedeu retoric, ce devenea predominant, atunci cînd sufletul se umplea de bucurie sau ură intensă și inexprimabilă, fac parte din același simțămînt care provoacă îmbătarea, unde marea uimire pentru faptul miraculos se împletește cu sentimentul imposibilității de-a găsi cuvinte destul de expresive. Era o modalitate foarte des folosită de predicatori. Și tot începutul cîntului, cu deschiderea sa solemnă, ca a unei celebrări liturgice a unui act de slăvire, cu triumfalismul său armonios, ne amintește o situație ecleziastică” (T. Di Salvo). “În fața mea: după ce s-a încheiat marele prolog, acțiunea se reia din locul unde se află Dante, de dragul căruia se întîmplă toate: în fața ochilor săi. Personajele sînt aceleași, cele patru flăcări cu cei trei apostoli și Adam, dar ei par acum schimbați, înfășurați într-o atmosferă nouă, solemnă. De la întîmplarea personală a peregrinului se trece acum la întîmplarea universală a Bisericii” (Chiavacci Leonardi). 13. e tal nella sembianza sua divenne, «și astfel a devenit în înfățișare, cum s-ar face Jupiter, dacă el și Marte ar fi păsări și și-ar schimba penele. Providența, care aici împarte rost și reguli, în fericitul cor a pus tăcere peste tot, cînd am auzit: ‘Dacă eu îmi schimb culoarea, nu te mira; căci, vorbind eu, vei vedea cum toți aceștia își schimbă culoarea» (v. 13-21). Lumina care-l reprezenta pe Sfîntul Petru s-a înroșit, iar corul de slavă al duhurilor fericite a amuțit. “Precizarea ipotetică din versul 14 e destinată nu atît să indice schimbarea culorii Sfîntului Petru, cît să sublinieze sentimentul profund de neliniște, care-l cuprinde pe Dante în fața unei asemenea transformări și care, ca termen de comparație, poate avea doar rătăcirea încercată de om în fața unei metamorfoze cosmice, văzînd albul planetei Jupiter (Paradis XVIII, 68 și 96) și roșul planetei Marte (Paradis XIV, 86-87) schimbîndu-și culoarea reciproc. Iar a doua comparație ipotetică (ar fi păsări…), considerată de mulți critici inutilă, accentuează – propunînd o comparație cu elemente mai apropiate de experiența cotidiană – caracterul neașteptat și surprinzător la înfățișare al Sfîntului Petru, cum ar fi să vezi o pasăre în timp ce își schimbă rapid și neașteptat culoarea penelor” (E.A. Panaitescu). “Tăcere: cum se întîmplă în momentele cele mai solemne, cînd cuvintele ce vor fi pronunțate nu doar că trebuie să fie ascultate de toți, ci să și exprime o judecată unanimă de condamnare. Scena se schimbă acum într-un tribunal, care își pronunță sentința clară și definitivă, la capătul unui proces” (T. Di Salvo). 22. Quelli ch’usurpa in terra il luogo mio, «Cel ce pe pămînt uzurpă locul meu, locul meu, locul meu, ce-n fața Fiului Domnului este vacant, a făcut din cimitirul meu o cloacă de sînge și putoare; în care perversul prăbușit de sus, acolo jos se desfată’» (v. 22-27). Sfîntul Petru se indignează de comportamentul nelegiuit al Papei de la Roma, care îi produce încîntare doar Satanei. “Niciodată n-a inclus Dante în vreo invectivă a sa tonalități atît de puternice și niciodată n-a pregătit-o prin semne așa evidente de așteptări profetice; de fapt, în această invectivă împotriva papilor se adună însuși sensul istoriei omenirii, care este o pregătire pentru lumea de apoi, constant amestecată cu politica și cu viața de toate zilele; cei care neglijează acest ideal sau îl resping sînt adevărații vinovați pentru decăderea omenirii și sînt adevărații dușmani ai creștinului” (T. Di Salvo). “Prima acuzație a Sfîntului Petru este îndreptată împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea, care ocupa tronul lui Petru în 1300, anul călătoriei lui Dante în lumea de apoi. În legătură cu versurile 22-24, care au provocat nenumărate discuții între critici, pentru valoarea de atribuit termenilor uzurpă și vacant, Sapegno explică foarte lucid: «acuzația adusă aici de Dante împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea n-ar fi propriu-zis de nelegitimitate canonică, ci de lipsă a demnității morale. Numai că fraza de care se slujește Poetul în versul 24 nu pare să aibă rostul de a stabili o asemenea distincție formală, ci doar de a sublinia antiteza dintre judecata omenească, întemeiată pe aparență, și cea divină, care merge la adevărata substanță a lucrurilor; iar uzurpă exprimă o condamnare totală, unde se reia protestul aspru al lui Dante împotriva pontifului, care și-a obținut funcția cu ajutorul înșelătoriei (cf. Infern XIX, 56-57) și o exercită astfel încît îi provoacă bucurie Satanei. Formula dantescă nu ne permite să afirmăm fără dubiu deplinul consimțămînt al Poetului la teza dușmanilor lui Bonifaciu, în legătură cu lipsa de legitimitate a pontificatului său (familia Colonna și Filip cel Frumos au formulat principalele acuzații în privința alegerii simoniace a papei), dar nici n-o exclude explicit». Totuși problema, «formulată în acești termeni, este lipsită de relevanță, în contextul invectivei Sfîntului Petru, care se mișcă pe un plan ideal diferit și mai înalt», fiindcă «deși pe pămînt există efectiv un împărat și un pontif, Imperiul și Papalitatea sînt vacante, din punct de vedere ideal, în ochii lui Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Putoare: duhoarea care se respiră acolo este produsă de decăderea moravurilor. Și toate, urîțenia, murdăria, violențele, adunîndu-se, fac din Roma, în locul unei cetăți sacre, o cloacă, un canal de impurități și scîrboșenii. Cuvintele sînt marcate de o puternică și intensă asprime, dar rămîn generice. Cea care le susține este sinceritatea împinsă la maximă intensitate. Pe de altă parte, aceasta este modalitatea profețiilor și a lamentațiilor, pe care Dante o moștenea din textele biblice. Oricum, prin aceste cuvinte se deschide cea mai intensă dintre invectivele antiecleziastice ale poemului, ca o dură sinteză a tuturor celorlalte, răspîndite în cele trei cantice și culminînd cu un cuvînt doar aici întîlnit: cloacă” (T. Di Salvo). “Locul meu: tripla anaforă amintește, sub efectul puternic al emoției, un model biblic: «templum Domini, templum Domini, templum Domini est» (Ieremia 7, 4)” (Chiavacci Leonardi). 28. Di quel color che per lo sole avverso «În culoarea cu care soarele pictează norul dimpotrivă, seara și dimineața, am văzut eu atunci tot cerul pătat. Și ca femeia cinstită, ce rămîne sigură de ea și la greșeala altuia, doar ascultînd, se face sfioasă» (v. 28-33). Duhurile mîntuite au preluat furia vorbitorului și cerul s-a colorat în roșu. În schimb Beatrice a pălit de durere. “Toate duhurile fericite se înroșesc pentru a-și exprima implicarea în fața indignării Sfîntului Petru: ca un cor mut, care se unește cu vocea celui ce vorbește în numele tuturor. Astfel invectiva și condamnarea devin mai vibrante și responsabile, cum mai solemnă va fi vocea poetului, care va aduce pe pămînt nu mesajul unui singur duh fericit, ci al tuturor” (T. Di Salvo). 34. così Beatrice trasmutò sembianza; «astfel Beatrice s-a schimbat la chip; și asemenea eclipsă cred că-n cer a fost, cînd a pătimit suprema putere. Apoi au continuat vorbele sale cu voce așa schimbată, că înfățișarea nu-i era altfel» (v. 34-39). La fel de brusc s-a întunecat întregul văzduh la moartea lui Isus pe cruce. Sfîntul Petru și-a continuat invectiva, avînd și vocea, nu doar înfățișarea schimbată de mînie. “În timp ce indignarea provoacă pe chipul celor mîntuiți o roșeață, care se întinde cu o puternică strălucire pe tot cerul («această fulgerătoare înroșire a cerului – scrie Mattalia – este punctul cel mai viu și eficient al invenției, prezentînd motivul indignării pe o scară cosmică și apocaliptică»), durerea Beatricei în fața păcatelor Bisericii se exprimă printr-o paloare neașteptată, ce parcă răpește orice lumină de pe chipul ei. În fața unei asemenea transformări, Poetul nu găsește alt termen de asemănare decît în cosmos: întunecarea Beatricei amintește de neașteptata întunecare a soarelui la moartea lui Cristos (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45). Și altă dată Poetul a comparat figura doamnei sale, îndurerate de decăderea Bisericii, cu taina patimilor lui Cristos (cf. Purgatoriu XXXIII, 4-6)” (E.A. Panaitescu). “Puternica încărcătură de emoții care îl sugrumă pe Sfîntul Petru realizează o adevărată metamorfoză, care de la înfățișarea sa schimbată, emoționată și tulburată, se întinde și implică întregul Paradis, adevărată curte de justiție, ce freamătă de indignare în timp ce pronunță actul de acuzare, totodată o judecată definitivă. De aici prevalența aceluiași verb ce leagă și unifică diversele aspecte: se schimbă înfățișarea, chipul Beatricei pălește și tot astfel, în directă legătură cu indignarea, inclusiv chipul Sfîntului Petru (înfățișarea nu-i era altfel), iar vocea primește alt ton, solemn, amenințător, adînc emoționat (cu voce așa schimbată): modificarea trimite la răsturnarea de valori care l-a caracterizat pe acel papă blestemat” (T. Di Salvo). 40. «Non fu la sposa di Cristo allevata «‘N-a fost mireasa lui Cristos cu sîngele meu hrănită, al lui Lin, al lui Clet, pentru a fi la dobîndire de aur folosită» (v. 40-42). Biserica începuturilor s-a întemeiat pe sacrificiul martirilor – e inacceptabil să fie acum deturnată și scufundată în corupție. “Pontifii actuali, care îi oferă miresei lui Cristos (cf. Paradis X, 140; XI, 32; XII, 43) doar corupția și simonia lor, au uitat că prima ei hrană mistică a fost sîngele unui luminos șir de martiri. Exemplul lui Petru, martirizat, conform tradiției, la 29 iunie din anul 67 sau 68, a fost urmat de primii doi urmași ai săi, Lin și Clet, sau Anaclet, morți în a doua jumătate a secolului I” (E.A. Panaitescu). “Dobîndire de aur: imaginea schimbului între sînge (sau carne) și aur (bogății) probabil că a fost răspîndită în limbajul literar, ca o amintire a timpurilor feroce; o găsim de asemeni la Shakespeare (Neguțătorul din Veneția)” (T. Di Salvo). “N-a fost mireasa: al doilea discurs al lui Petru declară viciile pentru care postul urmașului lui Cristos este acum «uzurpat» și o face prin intermediul negațiilor, într-un puternic crescendo. Această formă retorică (n-a fost – ci) poartă în sine un ton de durere amară, stabilind o comparație între ceea ce a fost Biserica de odinioară și ceea ce e azi; cu atît mai profundă e amărăciunea, cu cît vorbește acela care, cu sîngele său, a întemeiat puritatea începuturilor” (Chiavacci Leonardi). 43. ma per acquisto d’esto viver lieto «ci pentru dobîndirea acestei vieți fericite, iar Sixt și Pius și Calist și Urban și-au vărsat sîngele după multe suferințe. Nu ne-a fost gîndul ca la dreapta urmașilor noștri să șadă o parte, iar dincolo altă parte a poporului creștin» (v. 43-48). Martirii pentru cauza credinței s-au sacrificat din iubire creștină, ei n-ar fi acceptat politizarea credinței și segregarea credincioșilor. “Continuă, prin intermediul Sfîntului Petru, rezumatul pontifilor martirizați în primele secole de viață ale Bisericii: Sixt I a murit cam în 125, Pius I cam în 150, Calist în 222, Urban I în 230” (E.A. Panaitescu). “Pontifii, a căror datorie ar trebui să fie de a obține pacea și armonia între popoare, au împărțit de fapt, în mod arbitrar, creștinismul în două tabere dușmane, guelfii și ghibelinii. Ceea ce au făcut ei este «un fel de monstruoasă și aberantă anticipare a Judecății de Apoi» (Mattalia), cînd cei aleși vor apărea la dreapta lui Dumnezeu, iar cei respinși la stînga lui (Matei 25, 31-33)” (E.A. Panaitescu). “Și-au vărsat sîngele: versul închide într-un accent de durere profundă cele două terține, construite ca un chiasm: întîi sîngele, primele nume de papi, dobîndirea de aur; apoi (în contrast imediat) dobîndirea vieții fericite, celelalte nume, în fine iar sîngele, care cuprinde astfel în sine întregul discurs îndurerat” (Chiavacci Leonardi). 49. né che le chiavi che mi fuor concesse, «nici cheile ce mi-au fost date să devină semn pe drapelul ce contra botezaților să lupte» (v. 49-51). Simbolul puterii papale este pervertit în războaie purtate împotriva altor creștini. “Cheile oferite de Cristos Sfîntului Petru și considerate simbolul autorității papale (Infern XIX, 101; XXVII, 104; Purgatoriu IX, 117; Paradis XXIV, 35) au devenit semnul exercițiului papal în 1229, cu ocazia luptei dintre Grigore al IX-lea și Frederic al II-lea” (E.A. Panaitescu). “Semn pe drapel: așa cum drapelul statului pontifical purta stema cheilor papale, la fel sigiliul avea ca desen specific imaginea Sfîntului Petru; de aceea spune acum sfîntul că, văzîndu-se reprodus în atîtea acte publice, care atestă falsificări și privilegii nemernice, se simte ca omul care se uită în oglindă, își vede josnicia, se înroșește și se rușinează” (T. Di Salvo). 52. né ch’io fossi figura di sigillo «nici ca eu să fiu o figură de sigiliu pentru privilegii vîndute și mincinoase, de care adesea mă-nroșesc și mă mîniez. În straie de păstori, lupi flămînzi se văd de-aici pe toate pășunile: oh, paza lui Dumnezeu, de ce zaci oare?» (v. 52-57). Sigiliul papei, care include chipul Sfîntului Petru, este folosit pentru redactarea de documente abuzive. Ipocrizia corupției bisericești a devenit revoltătoare. “Metafora cu turma, păstorul și lupul este de clară origine biblică (Ieremia 23, 1; Matei 7, 15) și a fost reluată de Dante și în Epistola către cardinalii italieni (XI, 6), unde prelații sînt definiți «uzurpatori ai datoriei păstorilor», iar turma e prezentată ca «părăsită și nepăzită»” (E.A. Panaitescu). “De ce zaci oare?: lamentația despre o ipotetică neimplicare divină sau, mai bine zis, despre ceea ce credinciosului nerăbdător i se pare un comportament de neimplicare, Dante a putut s-o găsească în Psalmi (44, 22-23): «Din pricina Ta sîntem junghiați în toate zilele, sîntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie. Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie!». Toată invectiva e construită pe cuvinte și expresii ce derivă din textele sfinte, ca într-un proces de identificare: protestul dantesc este, ca la vechii profeți, susținut de un înalt sentiment religios și e aproape o voce a divinității. De aici autoritatea sa sporită, adevărul indiscutabil cuprins în vorbele sale, care nu sînt ale unui sectar, ci ale omului care aduce mesajul ceresc” (T. Di Salvo). 58. Del sangue nostro Caorsini e Guaschi «Din sîngele nostru bascii și gasconii vor să bea: oh, bunule început, spre ce josnic sfîrșit te prăbușești!» (v. 58-60). Papii corupți de acum își întemeiază puterea pe prestigiul papilor martiri din trecut (le beau sîngele). Începutul virtuos al Bisericii a ajuns în totală degringoladă. “Bascii și gasconii: după Bonifaciu al VIII-lea, acuzația Sfîntului Petru se abate asupra lui Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 82; Purgatoriu XXXII, 148 sqq.; Paradis XVII, 82), pontif în 1305, și asupra lui Ioan al XXII-lea, născut la Cahors (Paradis XVIII, 130-136), pontif între 1316 și 1334. Folosirea pluralului extinde condamnarea lui Dante de la pontifi și cei care i-au sprijinit la o întreagă regiune, conferindu-i înfricoșătoarei viziuni din versurile 58-59 o vigoare excepțională, «de parcă n-ar fi vorba numai despre doi papi, ci despre o invazie de lipitori și vampiri» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). 61. Ma l’alta provedenza, che con Scipio «Dar înalta providență, care cu Scipio a ocrotit la Roma gloria lumii, veni-va curînd în ajutor, cum cred eu. Și tu, fiule, ce pentru povara muritoare încă te vei întoarce jos, deschide gura și nu ascunde ce eu n-ascund’» (v. 61-66). Sfîntul Petru speră că Divina Providență va interveni curînd pentru a salva Biserica, la fel cum odinioară l-a trimis pe Scipio pentru a salva Roma. Dante primește misiunea de a transmite pe pămînt mesajul de indignare din ceruri. “Se profilează, pe fundalul întunecat al terținei precedente, profeția Sfîntului Petru, prin care Dante, încă o dată, își reafirmă credința într-o apropiată renovatio a Bisericii și – cum o dovedește elogiul adresat Romei (versul 62) – a Imperiului. Providența, care odinioară a intervenit cu Publius Cornelius Scipio Africanul pentru a salva Roma amenințată de Hannibal (Convivio IV, V, 19; Monarchia II, X, 7; Paradis VI, 53), va veni în ajutorul Bisericii, care are nevoie de o eficientă operă de reformă a obiceiurilor ecleziastice și de restabilirea la Roma a sediului papal, după captivitatea de la Avignon. Apare evidentă, în aceste versuri, amintirea venirii Ogarului (Infern I, 101), a celui trimis de Dumnezeu (Purg. XXXIII, 42-43). Chiar fără alte precizări ulterioare, Sfîntul Petru îi promite lui Dante un remediu sigur: este «o promisiune… care e o certitudine. Nu trebuie să-i cerem documente scrise Sfîntului între Sfinți» (Vallone)” (E.A. Panaitescu). “Și tu, fiule…: și tu, care te vei întoarce pe pămînt, pentru povara trupului tău muritor – așadar un trup a cărui prezență și participare la viziune este încă o dată solemn declarată – vorbește și nu ține ascuns (adică dezvăluie în fața oamenilor) ceea ce eu aici n-am ascuns în fața ta. După cea rostită de Beatrice (Purg. XXXII, 103-105; XXXIII, 52-54) și cea a lui Cacciaguida (XVII, 124 sqq.), cea a Sfîntului Petru este ultima și mai plină de autoritate învestitură, pe care Dante o obține ca profet pe lîngă oamenii din vremea sa (…). Îndreptîndu-se spre finalul poemului, înainte de a părăsi ultimul cer «istoric», pentru a intra în lumea spiritelor pure, Dante își asumă solemn această datorie, care a fost convins că-i aparține în cadrul istoriei” (Chiavacci Leonardi). 67. Sì come di vapor gelati fiocca «Așa cum cu aburi înghețați fulguiește-n jos prin văzduhul nostru, cînd cornul caprei de pe cer cu soarele se-atinge, în sus am văzut eu astfel eterul împodobit și fulguind cu aburi triumfători, ce se opriseră cu noi aici» (v. 67-72). Luminile duhurilor se înalță plutind spre Empireu, la fel cum fulgii plutesc spre pămînt, atunci cînd constelația Capricornului intră în conjuncție cu soarele (între 21 decembrie și 21 ianuarie). “Duhurile fericite, după ce și-au îndeplinit misiunea, urcă împreună cu Sfîntul Petru în Empireu; cerul este punctat, pe măsura ascensiunii, de luminile lor; poetului spectacolul i se pare asemănător ninsorii. Între cele două fenomene Dante instituie, mai mult decît o comparație, un raport de afinitate. El «se uită nu la direcția, ci la calitatea mișcării, lente și solemne» (D’Ancona)” (T. Di Salvo). 73. Lo viso mio seguiva i suoi sembianti, «Văzul meu le urmărea înfățișarea și-a urmărit pînă ce distanța mare l-a oprit de-a trece mai departe. La care doamna, ce m-a văzut liber de grija de-a privi în sus, mi-a zis: ‘Coboară-ți privirea și te uită cum te-ai întors’» (v. 73-78). Peregrinul a însoțit din ochi luminile ce se înălțau la Empireu, pînă la limita vederii sale. Însă Beatrice l-a îndemnat să privească pămîntul rămas jos, în depărtare. “Această invitație rostită de Beatrice, ca Dante să-și întoarcă ochii pentru a revedea drumul străbătut, nu are rolul de a sublinia distanța față de lucrurile pămîntești, ci e pregătirea finală pentru întîlnirea cu Dumnezeu: aproape o potențare a capacităților morale și religioase, care derivă din conștiința că, după toate cîte s-au realizat, se poate face pasul suprem” (T. Di Salvo). 79. Dall’ora ch’io avea guardato prima «Din ceasul cînd am privit întîi, m-am văzut mișcîndu-mă prin tot arcul ce merge de la jumătate la capătul primei clime» (v. 79-81). Față de precedenta examinare a Pămîntului (cf. Par. XXII, 127-154), Dante a străbătut o mare porțiune de drum. “Cosmografia din Evul Mediu, urmînd teoria lui Alfraganus, împărțea emisfera nordică, pornind de la Ecuator, în șapte zone sau fîșii paralele, în funcție de perioada diferită în care fiecare rămînea expusă la soare. Prima zonă, care își avea centrul la Ierusalim, se întindea pe 180 de grade, de la Gange la Cadix. Atunci cînd Dante, intrat în constelația Gemenilor, privise prima dată, din înălțimea cerului, Pămîntul (cf. cîntul XXII, versurile 133-153), se afla deasupra meridianului de la Ierusalim. Întrucît în versurile 80-81 afirmă că a ajuns din centru (Ierusalim) la capătul primei zone (Cadix), el a străbătut așadar un arc de 90 de grade într-un interval de șase ore” (E.A. Panaitescu). 82. sì ch’io vedea di là da Gade il varco «încît vedeam dincolo de Gade trecerea nebună a lui Ulise, și dincoace țărmul pe care Europa s-a făcut dulce povară. Și mai mult mi s-ar fi descoperit locul acestei brazde; dar soarele înainta pe sub picioarele mele, cu mai bine de-un semn» (v. 82-87). La un capăt al orizontului, Dante vedea Cadix; la celălalt capăt, zărea Fenicia. Ar fi văzut chiar o fîșie mai mare de pămînt, dacă soarele de sub picioarele lui n-ar fi fost intersectat de constelația Taurului. “Se deschide, sub ochii Poetului, viziunea întregului pămînt locuit de oameni; ochii săi pot înainta spre apus, dincolo de Cadix, adică dincolo de strîmtoarea Gibraltar, peste Oceanul care a văzut zborul nebun al lui Ulise (Infern XXVI, 106 sqq.) și, la răsărit, pînă în Fenicia, de unde Jupiter, sub înfățișarea unui taur, a răpit-o pe Europa, fiica regelui Agenor, ducînd-o pe continentul opus, care și-a luat numele de la ea (Ovidiu, Metamorfoze II, 832-875)” (E.A. Panaitescu). “Poetul vede oamenii și pămîntul foarte departe și lucrurile la distanță, dar nu după sensul modern de infinit sau de mers infinit al timpului și al istoriei, ci dintr-o perspectivă precisă, care este cea creștină: o distanță enormă, dar măsurabilă și care se transformă într-o măsură și un angajament moral, nu într-o rătăcire cosmică; o distanță observată în scopul purificării și al mîntuirii, nu ca o prăpastie a osîndirii, o măsură – pe cît e în stare mintea omenească – a lui Dumnezeu, nu o pierdere a lui” (M. Sansone). “Terțina solemnă, cu o mișcare ritmică amplă și sugestivă, amintește nu întîmplător – nu pentru o «doctă trimitere geografică», după cum notează Quaglio – cele două mari mituri (unul clasic, altul creat de însuși Dante și astfel egalîndu-l pe acela): primul amintește trufia gîndirii omenești (trecerea nebună este zborul nebun din Inf. XXVI, 125); al doilea, poftele trupești. Adică cele mai grave două ispite, ce par să închidă pămîntul ca într-un clește” (Chiavacci Leonardi). 88. La mente innamorata, che donnea «Mintea mea îndrăgostită, ce rîvnea la doamna mea mereu, de-a reveni cu ochii la dînsa mai mult ca niciodată ardea: și dacă natura sau arta au dat momeli de prins ochii, de cucerit mintea, în carne omenească sau pictură» (v. 88-93). După privirea spre pămînt, ochii lui Dante tînjesc s-o revadă pe Beatrice. Toate frumusețile din natură sau din artă, care ne cuceresc mințile, prin intermediul ochilor, sînt neglijabile, față de fericirea produsă în sufletul său de vederea chipului ei surîzător. “Între constelația Gemenilor, în care se află Dante, și constelația Berbecului, care este în conjuncție cu soarele, se interpune Taurul, prin urmare cele două constelații precedente sînt despărțite de peste 30 de grade (fiecare constelație zodiacală se întinde pe 30 de grade). Din cauza poziției soarelui, care precedă constelația Gemenilor cu peste 30 de grade în apus, întunericul se răspîndește deja în răsăritul îndepărtat, așadar Dante poate zări doar o parte din brazda pămîntului” (E.A. Panaitescu). 94. tutte adunate, parrebber niente «toate adunate ar părea nimic, față de plăcerea divină ce m-a străfulgerat, cînd m-am răsucit spre chipul ei zîmbitor. Și virtutea pe care privirea mi-a dăruit-o, din frumosul cuib al Ledei m-a smuls și-n năvalnicul cer m-a împins» (v. 94-99). Forța privirii pline de virtute a Beatricei îl smulge pe Dante din al optulea cer și-l îndreaptă spre înălțimi. “Poetul urcă în al nouălea cer, Primul Mobil, părăsind constelația Gemenilor, Castor și Polux, care, conform mitologiei clasice, s-au născut din oul Ledei fecundat de Jupiter, care se transformase în lebădă (Ovidiu, Heroides XVII, 55 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Mișcarea ascensională este cea obișnuită: din ochii doamnei, Dante își extrage o nouă forță religioasă, care se traduce în capacitatea de-a se apropia de divinitate: de aici zborul spre următorul cerc” (T. Di Salvo). 100. Le parti sue vivissime ed eccelse «Părțile sale mai joase și înalte așa-s de uniforme, că nu știu spune pe care a ales-o Beatrice pentru mine. Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei» (v. 100-105). Toate părțile celui de-al nouălea cer sînt identice, iar Dante nu putea preciza unde anume a ajuns. Beatrice îi cunoștea dorința de-a ști unde se află și i-a zîmbit cu o frumusețe dumnezeiască. “Primul Mobil sau Cerul Cristalin este înzestrat cu «o viteză… aproape de neînțeles» (Convivio II, III, 9) pentru că, fiind cel mai aproape de Dumnezeu, dintre cerurile fizice, arde cel mai tare de dorința de a se apropia de El» și, fiind «diafan, sau cu totul transparent» (Convivio II, III, 7), este uniform în toate părțile sale, fiindcă «în timp ce toate celelalte ceruri conțin corpuri vizibile, cum sînt planetele și stelele fixe, iar Dante a intrat pe rînd în acestea, în Primul Mobil nu există corpuri vizibile, astfel că Dante nu poate spune în ce parte a sa a mers, fiindcă toate părțile sînt egale» (Porena)” (E.A. Panaitescu). “Fericirea care sclipea pe chipul Beatricei – un chip omenesc – este așadar însăși bucuria divină. O mai înaltă declarație despre divinizarea omului nu se poate face, nici măcar în limbajul teologiei” (Chiavacci Leonardi). 106. «La natura del mondo, che quieta «‘Natura lumii, ce potolește centrul și tot restul în jur pornește, aici începe ca de la izvor; și-acest cer n-are alta mai presus decît mintea divină, în care se-aprinde iubirea ce-l rotește și virtutea pe care o răspîndește» (v. 106-111). Principiul de bază al lumii, care menține pămîntul în centrul universului și rotește toate cerurile în jurul său, provine din al nouălea cer. Mai presus de Cerul Cristalin (sau Primul Mobil) nu există alt cer, care să-l includă – spre deosebire de situația cerurilor precedente. Deasupra sa se află doar mintea lui Dumnezeu, în care se aprinde iubirea. Aceasta pune în mișcare universul și răspîndește virtutea. “Structura fizică a universului, format dintr-un corp nemișcat (pămîntul) și corpuri mobile, care se rotesc în jurul acestuia (cerurile), își trage originea din acest cer, care «reglează cu mișcarea sa mișcarea de revoluție cotidiană a celorlalte, prin care în fiecare zi toate acelea își primesc (și trimit) aici jos virtutea din toate părțile lor» (Convivio II, XIV, 15)” (E.A. Panaitescu). 112. Luce e amor d’un cerchio lui comprende, «Lumina și iubirea într-un cerc îl cuprind, așa cum acesta pe celelalte; și-acel încins cel care-l încinge doar îl pricepe. Nu-i mișcarea sa altfel distinctă; dar celelalte-s măsurate de acesta, ca zece de jumate și cincime. Și felul cum timpul își ține rădăcinile în acest vas și-n celelalte frunzele, deja îți poate fi limpede» (v. 112-120). Empireul, compus din lumină și iubire, include în sine Primul Mobil, așa cum acest al nouălea cerc le cuprinde pe cele precedente (la fel cum cifra zece se măsoară prin jumătatea sa, cinci, și prin doi, care este o cincime din zece). Pe cînd celelalte sînt conduse de inteligențele angelice, acesta e condus doar de mintea divină. Mișcarea Primului Mobil este ca a celorlalte ceruri (adică el se învîrte în jurul Pămîntului, în 24 de ore). În funcție de mișcarea sa, se măsoară rotirea celorlalte ceruri. Originea mișcării lor se află în Primul Mobil, la fel cum o plantă își ține rădăcinile într-un vas. Aceste lucruri Dante este deja în măsură să le priceapă. “Primul Mobil înconjoară toate celelalte ceruri de sub el, dar nu poate fi plasat în nici un loc fizic: de fapt el este limitat numai de Empireu, cerul care este lumină pură (Paradis XXX, 39), care «nu e un loc în spațiu, ci a fost format doar de prima Inteligență (Dumnezeu)» (Convivio II, III, 11). Ottimo explică astfel: «a noua sferă nu se subordonează altui cer, ci numai minții divine; și de acolo își ia virtutea aceea pe care o are asupra cerurilor inferioare; iar din iubirea minții divine primește mișcarea și lumina, nu din altă parte»” (E.A. Panaitescu). “Intende (pricepe) are aici o semnificație teoretică și teologică mai bogată: este o pricepere echivalentă cu o creație, un gest al eternei creații divine, care este o ontologie intelectuală, de aceea ambele interpretări ale cuvîntului, ca «pricepe ce anume este» sau «domnește în mod direct» sînt parțiale sau parțial corecte, întrucît cuvîntul le cuprinde pe amîndouă, fiindcă priceperea divină înseamnă dăruirea esenței și felului de-a fi al creaturilor: a crea, a vedea și a domni totodată” (Sansone). 121. Oh cupidigia, che i mortali affonde «Vai, poftă care pe muritori îi scufunzi, că nimeni n-are puterea să-și scoată ochii de sub valurile tale! Frumos înflorește în oameni voința, dar ploaia lungă schimbă pruna în urlup» (v. 121-126). Lăcomia după bogățiile lumești îi îndepărtează pe oameni de binefacerile Paradisului și le alterează virtutea. “În acest moment, Beatrice își întrerupe contemplarea frumuseții universului și pronunță o viguroasă invectivă: legătura dintre partea precedentă și aceasta trebuie găsită într-un sentiment bivalent, de satisfacție, pentru ceea ce i se oferă aceluia care se bucură de beatitudine, și amărăciune pentru oamenii care se lasă deviați din drum. Motivul ruperii de Dumnezeu trebuie pus pe seama poftelor, care le dau tîrcoale oamenilor și le înmoaie tensiunea morală” (T. Di Salvo). “În acord cu numeroase curente medievale, care făceau din voință elementul cu adevărat determinant pentru mîntuirea religioasă, Dante observă că la temelia decăderii provocate de păcatul originar se află o atenuare, un fel de amputare a voinței, care înflorește, dar se arată iute neputincioasă, nereușind să depășească apăsarea noroiului, sub care zace și de sub care poate fi scoasă numai cu ajutorul Harului. Nu este vorba despre o romantică boală a voinței, ci de o diminuare obiectivă a puterii de-a vrea, sub loviturile violente ale ploii, ale biciului păcatului, care retează voința din tot ce răsare. O referință culturală la imaginea folosită aici de Dante vine din Isaia (5, 2): «trăgea nădejde că are să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici»” (T. Di Salvo). 127. Fede e innocenza son reperte «Credința și inocența stau doar la prunci; apoi ele dispar înainte să fie obrajii acoperiți. Unul, încă bîlbîind, postește, și-apoi devoră, cu limba dezlegată, orice hrană în orice lună; și altul, bîlbîind, își iubește și ascultă mama, pe care, cu vorba întreagă, rîvnește s-o vadă îngropată» (v. 127-135). Virtuțile neprihănirii se manifestă doar în primii ani de viață. Ele se pierd odată cu maturizarea. Există oameni care încep prin a respecta perioadele de post, dar apoi le încalcă grosolan. Există oameni care își iubesc și respectă mama în copilărie, cînd sînt neputincioși, dar apoi, cînd ea e bătrînă, așteaptă cu nerăbdare moartea ei, eventual pentru a-i moșteni bunurile. “Societatea îi corupe pe tineri, care se deschid la viață cu așteptările idealiste specifice vîrstei, ce ar trebui cultivate, ca o garanție pentru omenirea corectă în raporturile sale” (T. Di Salvo). 136. Così si fa la pelle bianca nera «Astfel se face neagră pielea albă, la prima apariție a frumoasei fete a celui ce-aduce dimineața și ne lasă seara. Tu, ca să nu te uimești, gîndește-te că pe pămînt nu-i cine să țină cîrma; de asta rătăcește omenirea» (v. 136-141). Virtutea din naștere se degradează în timpul vieții, la fel cum pielea se înnegrește sub razele soarelui. (Altă posibilă descifrare: virtutea se pierde la fel de repede cum Circe, nimfa din mitologie, fiica lui Helios, preschimba oamenii în animale.) Situația se explică prin lipsa unei autorități morale, care să-i îndrume pe oameni în timpul vieții. “Sînt foarte numeroase interpretările propuse pentru terțina 136, criticii fiind în dezacord atît la valoarea de atribuit lui astfel («în acest mod», «în același mod», «atît de mult»), cît și pe construcția celor trei versuri (a frumoasei fete ar putea fi genitivul care depinde de pielea albă, sau de apariție). Cît privește semnificația expresiei frumoasa fată, Lana consideră că Dante face aluzie la Biserică, născută din Cristos, soarele spiritului, în schimb după Buti aici ar fi vorba de lună, sau de Auroră (Parodi), sau de Circe (Barbi)” (E.A. Panaitescu). “Poetul revine la unul din principiile de bază ale doctrinei sale etico-politice: omenirea, pe care Dumnezeu i-a încredințat-o împăratului, ca să-i coordoneze viața politică, și papei, ca s-o lumineze în cîmpul religios, acum este lipsită de cele două călăuze. Imperiul e vacant din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea (Convivio IV, IX, 10; Purgatoriu VI, 76 sqq.), iar pe tronul lui Petru șade un pontif nedemn (Paradis XXVII, 22-24)” (E.A. Panaitescu). 142. Ma prima che gennaio tutto si sverni «Dar înainte să iasă de tot ianuarie din iarnă, prin sutimea care acolo jos e nesocotită, așa vor scînteia aceste cercuri supreme că furtuna, atît de așteptată, va-ntoarce pupa unde stă prora, încît flota va alerga dreaptă» (v. 142-147). Înainte de modificarea calendarului, pentru a se evita schimbarea anotimpurilor, virtutea divină va răsturna cursul evenimentelor. “Peste nu multă vreme, așadar, ajutorul divin va acționa asupra conștiinței oamenilor și se va pune capăt agresiunii poftelor oarbe” (T. Di Salvo). “În calendarul iulian, durata anului era calculată la 365 zile și 6 ore, cu 12 minute (echivalente cu a suta parte a zilei) în plus față de durata reală (această eroare a fost remediată prin reforma calendarului, realizată de Grigore al XIII-lea în 1582). Dacă această fracțiune de timp s-ar fi acumulat timp de 90 de secole, luna ianuarie ar fi căzut primăvara” (E.A. Panaitescu). 148. e vero frutto verrà dopo ‘l fiore». «și fruct adevărat va veni după floare’» (v. 148). Dumnezeu îi va dărui din nou un chip creștin omenirii. “Concluzia este optimistă: vor apărea alte flori, iar după flori vor veni fructele eliberării, ale ordinii și ale dreptății” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
