Lumea văzută de Dario Fo. „Acel Nobel cu scandal”

Vă prezentăm, în traducerea românească, Lumea văzută de Fo. Convorbire cu Giuseppina Manin. Originalul, Il mondo secondo Fo. Conversazione con Giuseppina Manin, a apărut în 2007 la Editura Guanda din Parma. După introducere, primul capitol şi capitolul Arma letală a râsului, publicăm în continuare capitolul intitulat Acel Nobel cu scandal din cartea-interviu cu inegalabilul Dario Fo (1926-2016) – dramaturg, regizor, director de companii teatrale, scenograf, cântăreţ, povestitor, pictor, colecţionar de artă şi actor.
În 1997 a câştigat premiul Nobel pentru literatură, aşa cum a anticipat Mama Pina: „Îmi amintesc că eram încă la începuturile carierei, la primele succese pe scenă şi ea, entuziastă, decretase deja în sânul familiei: „După părerea mea, acesta câştigă premiul Nobel!” Pentru a o aduce cu picioarele pe pământ, fratele meu, Fulvio, i-a explicat că pentru a câştiga premiul Nobel trebuie să fii om de litere, nu doar să mergi pe la teatre. „Şi Pirandello, atunci… - a replicat ea - E un om de teatru sau nu?”


Acel Nobel cu scandal


Într-adevăr, Pina a anticipat corect. Dar la fel şi Fulvio, fratele său. După mulţi ani, în 1997, când efectiv i-a fost acordat premiul Nobel, multor intelectuali de la noi de acasă nu le-a căzut bine deloc. În timp ce restul lumii aplauda opţiunea îndrăzneaţă a Academiei de la Stockholm, în Italia, în loc să se sărbătorească, s-au lungit feţe, s-au adus injurii, s-au aruncat anateme.

- Pentru că la noi cultura a rămas tributară vechilor idei ale lui Benedetto Croce. În pragul anului 2000, încă discutau toţi despre cea mai prăfuită dintre problemele literaturii noastre: dacă era vorba despre cultură „înaltă” sau „joasă”. Chestiuni cărturăreşti, mucegăite, de „deştepţi de provincie”. Care, invidiindu-se reciproc, se măsurau din cap până în picioare, rugându-se pentru un clan sau pentru altul. Între timp, ca un fulger pe cerul senin, iată că din negura Nordului ajunge un verdict care le taie răsuflarea, îi bulversează. Premiul Nobel este acordat unui bufon. Nu se mai văzuse aşa ceva. Un coşmar de nedescris, un adevărat Mister buf. Orice criteriu aruncat în aer, orice previziune batjocorită. Un Nobel acordat unui bufon şi, pe deasupra, de stânga. Înălţat pe acelaşi piedestal cu Canetti sau Brodskij, Montale, Camus, Pirandello şi Pasternak. Puţin a lipsit pentru ca vreunul să moară pe loc din acest motiv. Între cei mai indignaţi din lumea literară, doi critici remarcabili, Goffredo Fofi şi Giovanni Raboni. Acesta din urmă susţinea candidatura poetului Mario Luzi. Dar chiar Luzi, întâlnindu-mă într-una din zile, a dorit să precizeze: „Ştiu că ţi s-au comunicat câteva afirmaţii tendenţioase pe care le-aş fi făcut la adresa ta. Îţi spun că sunt scorneli. Sunt fericit că ţi-au acordat ţie premiul Nobel”.
Pe celălalt front, cel al fanilor mei, se aflau Maria Corti – savant şi filolog – şi criticul Franco Cordelli, care a considerat desemnarea mea ca pe „un lucru grandios, un gest poetic”. Entuziasmat, apoi, Giorgio Strehler, care a comentat astfel ştirea: „Ne simţim onoraţi ca europeni şi ca oameni de teatru”.

- De pe frontul celor scandalizaţi nu au lipsit nici oamenii politici….

- Albertini, la acel moment primar în Milano, oraşul meu, nu mi-a trimis nici măcar o telegramă, nu a dat nici un semn de viaţă. O tăcere asurzitoarea, o gafă de zile mari pe care, după câteva luni, a încercat să o remedieze oferindu-mi medalia Ambrogino. Mulţumesc, dar refuz, premiul Nobel îmi este suficient, am răspuns. Îmi amintesc de Ignazio La Russa, care cu obişnuitul său tuşeu rafinat m-a numit „Nobel cârpaci”. La Russa. Dar ştiţi de cine vorbesc? Acela cu bărbuţă neagră de căpoşat şi cu ochi de nebun. Este marioneta care îl întruchipează pe Brigante la teatrul de păpuşi. M-am întrebat mereu: s-a născut aşa sau se machiază? În orice caz, în timp ce ziarele şi televiziunile din întreaga lume erau la uşa casei mele pentru a-mi lua interviu, în Italia se încerca, sub orice formă, să se stingă ecoul acelui premiu scandalos. Ei bine, da, a fost cu adevărat o glumă bună. Lăsând la o parte bucuria, orgoliul, satisfacţia, şi azi le mulţumesc simpaticilor academicieni suedezi pentru minunatele hohote de râs de care am avut parte.

Hohote de râs cărora le-a răspuns fastuos. Aula elegantă, decorată cu elemente ornamentale de culoare albastră şi aurie a Academiei Suedeze, nu mai văzuse niciodată o atât de măreaţă adunare divizată pentru a râde cu neruşinare. Revoluţionând ceremonialul strict, Fo reuşise să transforme tradiţionala «lectio» rezervată candidatului Nobel într-un spectacol inedit şi irezistibil.

- Eram încoronat în calitate de bufon şi acel premiu prestigios doream să îl dedic tuturor anonimilor mei colegi, trubadurilor, saltimbancilor din toate timpurile, celor care în Evul Mediu erau persecutaţi şi arşi şi celor care şi azi trebuie să trudească pentru a-şi duce înainte meseria. Titlul tezei mele, Contra Jogulatores obloquentes, făcea referire la o lege emisă de Frederic al II-lea în 1221 împotriva „bufonilor care defăimează şi insultă; o lege care permitea oricărui cetăţean să insulte, să stâlcească în bătaie şi chiar să-i omoare pe bufoni. Totul cu binecuvântarea împăratului, fără a risca ceva, nici procese, nici condamnări.

Dragi academicieni” - începe Fo, în faţa prestigioasei adunări din Stockholm aliniată -, „dragi academicieni, aţi făcut-o lată. Cu câţiva ani în urmă aţi premiat un negru, apoi un evreu, acum un bufon… Unde vom ajunge?”

Academicienii se uită unul la celălalt, traducerea în căşti ajunge simultan şi izbucnesc în râs. Este începutul unui încântător născocitor de snoave, capabil, în purul stil Fo, îmbinând excentricităţi cabotine şi citate docte, gesturi de batjocură şi de poezie. Amestecând fără precedent cele două limbaje, fumetto şi grammelot, Fo dă viaţă unui miracol de inteligenţă şi comicitate, o parodie gestuală fantastică, o intrigă onomatopeică înţeleasă imediat de distinsa audienţă străină. Aşa cum s-a întâmplat mereu în toată lumea.

În deschiderea drumului, douăzeci şi cinci de mese pictate cu mâna lui în culori foarte vii. Poveşti şi figuri schiţate purtând acea marcă viguroasă, sintetică, foarte elocventă, care îi este proprie. Fo îşi spune povestea: a satului său, San Giano, unde s-a născut, şi a satului vecin Porto Valtravaglia, unde a crescut.

- Sate de graniţă, locuri cu oameni extravaganţi, maeştri sticlari, fabulatori. Bazele artei povestirii le-am dobândit acolo, ne aminteşte el.

Apoi, pagina dedicată maeştrilor literari, Ruzante, Shakespeare, Molière şi cea care recapitulează numeroasele sale bătălii politice, în fabrici, în închisori, pe străzi. Ultima filă este pentru Franca, partenera de-o viaţă. Pe foaie, Dario o reprezintă ca pe Dama dell’Ermellino a lui Leonardo: foarte frumoasă şi misterioasă. Sub portret, o frază: „Fără ea nu aş fi câştigat”. O declaraţie de dragoste în şase cuvinte.


În timpul zborului de la Milano la Stockholm, Fo răsfoia acel album colorat, recapitulând lecţia între stupoarea pasagerilor care stăteau alături de el şi stewardesele care continuau să-i ofere surâsuri şi şampanie (însă el a preferat să ciocnească cu un pahar de vin roşu), în timp ce comandantul, ca brav suedez, onorat că are la bord un laureat al premiului Nobel, a făcut public anunţul, declanşând aplauzele în direct şi stârnind un adevărat pelerinaj al pasagerilor, dornici să obţină un autograf, să-i strângă mâna. Pentru că acelui saltimbanc al inimii, cu părul alb nepieptănat şi privirea ironică a unui ştrengar, oamenii obişnuiţi doresc să îi mulţumească pentru simpatia şi inteligenţa dăruite cu generozitate, dar şi pentru implicarea continuă, dorinţa şi efortul depuse de o jumătate de secol încoace, pentru a da un nou sens evenimentelor şi istoriei ţării noastre.

Istorie şi evenimente deseori anevoioase, greu de desluşit chiar şi pentru noi, imaginaţi-vă în Suedia. Şi totuşi, profesorul Fo, cu haine de culoare închisă şi cravată roşie, pe parcursul acelei memorabile reprezentaţii nu şi-a refuzat nimic.

Alături de Anna Barsotti, traducătoare şi prietenă, gata să surprindă din zbor orice nuanţă a ideilor sale, Dario s-a exhibat în deplină libertate, îmbinând într-una din acele compoziţii nebuneşti pentru care este renumit fapte şi nelegiuiri de ieri şi de azi, de la legile reacţionare ale lui Frederic al II-lea la infinitele contradicţii ale numeroaselor procese în cazul Safri, de la măcelurile din Sivas, Anatolia, la măcelurile de Stat din Italia.

Un ansamblu dezorientant de fapte şi nelegiuiri pe care el, şi numai el, reuşeşte să le adune şi să le depene prin forţa ironiei şi puterea unei mimici universal comprehensibile.  Lui Fo i-au fost suficiente doar câteva zile pentru a deveni noul suveran de la Stockholm. A fost răsfăţat în apartamentul rezervat în exclusivitate laureatului pentru Literatură la ultimul etaj al monumentalului Grand Hotel, sărbătorit atât ziua cât şi noaptea, când un grup de tinere femei purtând pe cap lumânări în cinstea Sfintei Lucia au bătut la uşa lui, delectându-l cu cântece şi biscuiţi cu mirodenii. A fost invitat pe scenele Teatrului Regal (şi ascuns într-o lojă era chiar legendarul Ingmar Bergman), la Universitate şi chiar la curte. Împreună cu Franca Rame au fost oaspeţii lui Carlo Gustavo al XVI-lea şi ai reginei Silvia, pentru tradiţionalul Nobelbanketten. Regele şi bufonul la aceeaşi masă, ambii îmbrăcaţi la frac de o deosebită eleganţă. Pentru Carl Gustav al XVI-lea, haine de serviciu aproape de zi cu zi, pentru Fo o haină nouă, purtată însă cu aceeaşi nonşalanţă cu care de obicei poartă bluze de proastă calitate sau jachete sport.

Dar Nobelul nu îşi uită originile, pe tatăl muncitor la căile ferate, pe mama de la ţară, care pentru a-l putea ţine la şcoală cosea cămăşi, pe numeroşii ”fantezişti trăsniţi” din satul său, pe primii săi maeştri în arta naraţiunii. O lecţie deosebită pe care Fo a reamintit-o acum câţiva ani într-o carte axată chiar pe acea primă parte, anormală şi determinantă, a educaţiei sale actoriceşti.

- Am intitulat-o Il paese dei mezaràt (Feltrinelli, 2002), în dialectul din Lago Maggiore, al celor „jumătate şoareci”, al liliecilor. Am făcut-o fiindcă mare parte a locuitorilor acelor aşezări de hotar trăia şi muncea noaptea. Pentru că ei erau fie un contrabandist şi, în cazul acesta, nu trebuia să dea de bănuit, fie un pescar, iar plasele se umplu mai bine pe întuneric, fie unul care lucra într-una din numeroasele fabrici de sticlă locale, unde cuptoarele erau mereu aprinse, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore. Meserii care se fac mai bine pe întuneric, numai la lumina stelelor. Dar noaptea, lucru bine ştiut de artişti şi de cei care pierd nopţile, fanteziile, visele, gândurile ies la lumină mai bine. Bizare poate, dar mai frumoase. Astfel, frecventând mereu taverne, în piaţă, la doc, pe spaţiul din faţa bisericii, noi, băieţii, colecţionam culegeri de povestiri minunate; care, mai apoi, erau într-un fel ori altul aceleaşi, dar care păreau noi de fiecare dată, remodelate în funcţie de ocazie şi după întâmplările locale, după ultimele bârfe ale spălătorilor. Şi, mai ales, potrivit gusturilor ascultătorilor. Ne regăseam prinşi în povestire de acei povestitori încântători, cu toate ticurile lor, cu expresiile care reveneau frecvent în vorbirea lor, implicaţi şi integraţi cu o viteză uimitoare, cu plăcerea luării în derâdere şi un înnăscut simţ pentru spectacol.

- Nu e rău să creşti într-un sat al minunilor, legănat la auzul poveştilor ciudate a atâtor nebunatici dotaţi cu perspicacitate.

- În orice caz m-am născut norocos… Serios. Mama mi-a povestit mereu asta. Să fii adus pe lume învelit în placentă, în cultura cotidiană este considerat un semn distinctiv, un semn de mare noroc. Şi într-adevăr aşa a fost. M-am născut cu adevărat sub semnul unei stele norocoase.

- Şi dacă e norocoasă îţi dai seama imediat, fără a privi aştrii, cum spunea şi Bettelheim: „Despre un om îmi este de ajuns să îmi povestiţi primii şapte ani din viaţa lui, acolo se află totul. Restul, puteţi să-l păstraţi pentru voi”.

- Bettelheim a fost un mare pedagog, înţelesese un adevăr cheie, că viitorul fiecăruia depinde de copilăria pe care ai avut-o.

- Şi dumneavoastră, domnule Fo, ce fel de copil eraţi?

- Un ştrengar, evident. Mereu gata să încalce regulile, să reinventeze realitatea. La ţară este mai uşor. Fiind în contact cu natura, înveţi să-i urmăreşti ciclurile, să-i cunoşti legile. Să-şi facă o gaşcă este inevitabil între băieţi. Dar pentru a intra într-o gaşcă trebuie să treci prin diverse probe de iniţiere, de la a merge să furi fructele din livezi, la a te arunca în apă cu capul în jos, de pe stânci, până la a aluneca pe liniile teleferice care transportă legăturile de lemne… Chiar dacă în cele din urmă, cel mai mare noroc pe care îl urez fiecărui copil este să aibă o familie minunată. Ca a mea. Unde banii nu te scoteau din casă, dar afecţiunea, bucuria şi ospitalitatea erau din plin. Ne-au crescut toţi, pe mine, pe fratele meu Fulvio, pe sora mea Bianca, în spiritul libertăţii şi al ironiei. Încercând mereu să ne înţeleagă motivele şi niciodată să ni le impună pe ale lor. Revenind la Bettelheim, bineînţeles că părinţii mei nu l-au citit vreodată, însă l-au pus în practică nespus de bine.



Dario Fo




Traducere de George Popescu

(nr. 2, februarie 2022, anul XII)