160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo. Povestiri inedite în română (III)

În 2021 se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo (19 decembrie 1861, Trieste – 13 septembrie 1928), scriitorul care a înscris romanul italian în seria marilor înnoiri europene de la începutul secolului XX, cele aduse de Proust, Kafka, Joyce, Musil.
De-a lungul vremii romanele lui Svevo au fost publicate în românește, republicate și reeditate periodic. De această aniversare Editura Humanitas fiction a oferit cititorilor români prima culegere amplă din povestirile lui Svevo, Viitorul amintirilor. Proză scurtă, traducere din italiană, repere biobibliografice, postfață și note de Mihai Banciu).
În revista noastră continuăm publicarea altor povestiri necuprinse în recenta culegere
. După În Serenella şi Mama, pe care am prezentat-o în numărul din februarie, publicăm în aprilie povestirea intitulată Mama, antumă apărută inițial în anul 1926, în aceeaşi traducere semnată de Mihai Banciu.


Marianno

I

Când i se cereau lui Marianno amănunte despre tinerețea sa, nu știa să spună mare lucru. Despre șederea la Orfelinat își amintea vag. Mintea trebuie că i s-a deschis în ziua în care a părăsit Orfelinatul. Îmbrăcat în haine de sărbătoare, Alessandro, viitorul său patron, venise să îl ia, iar el și-l amintea cum promitea, cu zâmbetul acela al său blând și afectuos, să aibă grijă de el. Apoi, din aceeași zi își amintea și altceva, dar cum să vorbească când nu știa despre cine e vorba? Iată! Cineva, despărțindu-se de el, plânsese. El, care aștepta cu nerăbdare să iasă din acel loc jalnic, fusese mirat simținu-și fața udată de lacrimi. Oare cine-ar fi putut să plângă pentru el? Îndată a început și el să plângă și de aceea își amintește cu atâta precizie plecarea de la Orfelinat și de aceea a uitat să și privească bine cine plânsese pentru el. La cârciumă scornești cu ușurință iar Marianno, vorbind despre ziua când a plecat de la Orfelinat, povestea că îi fusese dată o medalie de aur care-ar fi folosit ca să fie recunoscut de maică-sa. După aceea el o vânduse. Niciun cuvânt nu era adevărat. Era însă adevărat că ziua aceea, așteptată cu atâta nerăbdare, sfârșise prin a fi o zi de lacrimi.  
După care a urmat o lungă perioadă cenușie. Mama Berta îl iubea, dar în casa sărăcăcioasă el ocupa o cămăruță fără ferestre în care vara se sufoca, un cuib de țânțari și de alte insecte. Mânca mămăligă pe săturate, adăugându-i drept garnitură o ciorbă de pește sau însoțind-o de câte-o bucată de brânză. Patronul Alessandro, care-l luase pe Marianno ca să-l ajute în atelierul său de dogar se purta cu el destul de omenos. Îi îngăduia să vină mai târziu la atelier, ba chiar și în cursul zilei îi îngăduia să se distreze pe stradă cu alți copii de vârsta lui. În atelier era singur cu butoiul [1]. Alessandro era un om zâmbitor căruia îi plăcea să spună bancuri, iar Marianno îl măgulea fără să își dea seama, oprindu-se din lucru și stând să-l asculte. Era plăcut să te oprești din fasonat doage! Cuțitoiul îi atârna greu în mâna mică! Iar din meseria de dogar nu a fost învățat decât să fasoneze și să taie doage cu ferăstrăul. A fasonat și a tăiat munți întregi din cele neprelucrate și noduroase de rășină. Alessandro avea vreo patruzeci de ani și se vedea îmbătrânind. Neavând decât o fiică s-a gândit să meargă să-și caute un ajutor la Orfelinat. Se îndrăgostise de cârlionții blonzi și de ochii blânzi ai lui Marianno: îl alesese ca la târg. După care și Berta l-a iubit pe copil mult timp. Iar mulți ani după aceea Marianno și-a amintit de o boală de-a lui și de îngrijirile care-i fuseseră acordate. Se revedea zăcând vlăguit într-un pat alb în odaia cea mai luminoasă a casei. Mama Berta îi punea comprese pe fruntea care ardea, iar Alessandro dădea mereu fuga din atelier să vadă cum se simte. Venea lângă patul său cu scândura de lucru și-i spunea bancuri ca să-i dea curaj. Chiar și atunci când avea febră Marianno zâmbea, însă fiecare cuvânt ce i se spunea lovea în capul său precum custura în doage. Însă zâmbea și Alessandro a strigat-o pe Berta ca să-i arate cum zâmbea, iar Berta îl săruta de mulțumire. Apoi în sfârșit plecau, iar Marianno era lăsat singur cu aiurarea lui. Vâslea singur într-un sandalo popparino [2] din cele care cer din partea vâslașului multă forță și mult echilibru. Ieșea de pe un canal îngust și intra în Canalazzo [3] pe care soarele îl inunda de lumină și de căldură. Iar barca sa gonea de parcă el îi dăduse un avânt prea puternic ori apa o târa cu ea; el frâna, însă eforturile sale nu ajutau și curând vâsla avea să-i scape din mână. Un vaporaș înainta direct spre el, iar lângă barca sa un gondolier sprijinindu-se drept și calm în ramă zicea: – El vâslește în loc să sugă țâță [4] –. Marianno a început să urle de spaimă și de rușine. Berta s-a aplecat repede asupra lui și mulți ani de-aci înainte familia a râs de vorbele spuse de Marianno: – Ajutor! Îmi scapă vâsla din mână! –. Când convalescența s-a încheiat, Alessandro i-a spus: – Lasă vâsla și ia cuțitoiul! –. Chiar după această boală a apărut o mică umbră între el și familia sa adoptivă. Băiețelului i-ar fi plăcut să vadă continuând îngrijirile ce-i fuseseră acordate cu prisosință în timpul bolii. Dar Alessandro avea nevoie să muncească. Băiețelul care în decembrie, la asfințit, ar fi vrut să se ducă acasă, lăsase doaga la care lucra și, acoperindu-și fața cu mâinile, s-a pus pe plâns. Ah! ce bine era să fii bolnav și ce nefericiți erau cei sănătoși care trebuiau să muncească! Alessandro s-a oprit și el din lucru ca să-i țină o predică ce părea că nu se mai sfârșește. Marianno fusese primit în casa lor de milă. Oare ce s-ar fi ales de el dacă lor nu le-ar fi fost milă? Apoi se îmbolnăvise, iar ei îl îngrijiseră: doctorul costase... atât, doctoriile... atât și-apoi pentru tot timpul acela Alessandro trebuise să-și fasoneze singur doagele. E drept că le fasona mai bine fiindcă, după doi ani de practică, Marianno încă nu învățase să respecte măsurile potrivite. Și Alessandro dădea la iveală un butoi făcut din doagele fasonate de Marianno înainte de boală și dovedea că doagele fuseseră tăiate aiurea, astfel încât pântecele butoiului nu se afla la centru.
Băiețelul a arătat c-a înțeles și s-a întors la lucru. Nu i-a păstrat pică pentru muștruluială; doar ce fusese nițel informat cu privire la propria situație! În concluzie, îi rămăsese în minte avertismentul că, dacă nu voia să fie dat afară, trebuia să muncească.
El îl iubea pe Alessandro. Lângă el se simțea sigur în slăbiciunea sa copilărească. Alessandro era atât de bun și devenea și mai bun atunci când era beat. Potrivit tradiției dogarilor, acest lucru se întâmpla lunea. Alessandro dispărea dimineața de la atelier pentru o jumătate de ceas. Zicea c-ar fi băut o cinzeacă, însă judecând după efect trebuie că fusese o cinzeacă cu vârf. După care mai lucra vreo două ceasuri dar nu putea să tacă, iar Marianno din respect stătea și-l asculta ținând cuțitoiul în aer deasupra doagei pe care n-o mai termina niciodată. Alessandro povestea despre tinerețea lui și despre cum fusese timp de șase ani în aceeași clasă. Prin urmare studiase. Și-apoi despre lipsa lui de putere, din care pricină toată viața fusese un om deosebit de pașnic. Odată i se propusese să fie băgat în oțet ca să dobândească vigoare, însă refuzase fiindcă omul puternic riscă foarte mult. Și dăi ’nainte cu întreaga sa experiență despre toți oamenii puternici pe care-i văzuse în pericol aduși acolo de conștiința puterii lor. Atunci când avea loc o încăierare pe stradă, cei puternici veneau repede, pe când el alerga acasă unde era apărat cel mai bine de toți puternicii de pe pământ. Și tocmai în starea aceea de ebrietate, Alessandro avea mereu pe buze un zâmbet de om sigur și superior. Iar micul său chip, urâțit de o pereche de mustăți rare negre și cărunte, înroșit de vin, devenea numai răutate.
Adele, fiica Bertei, era cu câțiva ani mai mare decât Marianno. Era foarte drăguță cu șalul ei negru mult prea mare și greu pe umerii firavi de fată de paisprezece ani. Marianno, care intrase în casă la 12 ani, s-a atașat de ea cu o mare afecțiune. Mica ei față rotundă, încadrată de părul blond-roșcat închis nu prea lung, cu ochii mici și negri ai lui taică-său însă mai bine conturați decât aceia, era dulce de-ți venea s-o săruți. La început, ea a început să-l ocrotească pe micul colaborator al tatălui său cu aere de soră mai mare severă, iar uneori o atare ocrotire i-a folosit. Astfel, atunci când ea s-a îmbolnăvit, la puțin timp după ce Marianno se vindecase, cu simptome care doctorului i s-au părut asemănătoare celor ale bolii avute de băiat, fapt care l-a făcut să creadă că ea ar fi luat febra de la el, mama Berta a simțit în inima sa de mamă o nevoie imperioasă de răzbunare și, în prezența bolnavei, i-a tras o palmă urmată de un șut ce l-a făcut să se rostogolească afară din cameră. El ar fi plecat scărpinându-se în partea vătămată, conștient de vina sa și fără să plângă, bucuros că ultima lovitură îl pusese la adăpost. Însă Adele, care avea febră, a început să strige de parcă loviturile le primise ea și a fost nevoie ca mama Berta să dea fuga în căutarea lui Marianno care se ascunsese și, cu promisiunea să nu-i mai facă niciun rău, să-l facă să iasă dintr-un dulap mare și gol unde se ascunsese. Berta însă nu s-a ținut de cuvântul dat pentru că l-a apucat cu atâta violență de braț încât i-a lăsat semn și l-a aruncat pe patul Adelei. Iar cei doi copii au plans împreună. Adele, agitată din pricina febrei, nu mai reușea să se oprească; întinsă pe spate, cu o mână în cârlionții lui Marianno de-a dreptul se secătuia de lacrimi. La rândul său, Marianno, care rămânea astfel expus altor lovituri, își exagera plânsul, dar acesta se datora remușcării de a-i fi produs atâta rău micii sale surori mai mari.
L-a făcut să se răzgândească Alessandro, care a venit acasă puțin afumat și ca atare și mai bun decât deobicei. La început a fost mișcat de bunătatea fiicei iar apoi deosebit de enervat de brutaliatea soției. Și nu mai termina! Când era beat vorbea în pilde. Îi propunea soției să-și închipuie că ar fi fost bolnavă ea, nu Marianno. Atunci cine ar fi bătut-o? Dar dacă s-ar fi îmbolnăvit el, cine l-ar fi bătut? El, care nu se lăsa bătut de nimeni.
Era un acces de bunătate care-l făcea eroic, fiindcă de obicei, îndeosebi când era sătul, obișnuia să fie deosebit de respectuos cu mama Berta cu atât mai mult cu cât aceasta, prin micile ei afaceri cămătărești, reprezenta o parte destul de însemnată din venitul familiei.
Supărată, mama Berta a ieșit din camera și, ieșind, l-a împins astfel că el s-a clătinat aterizând pe un scaun care din fericire era alături. Acolo – din prudență – a stat, dar n-a tăcut. Și astfel Marianno a fost edificat de-a fir a păr despre marea nedreptate care i se făcuse, fapt care l-a mișcat profund. Și iarăși a plâns la pieptul Adelei: – Eu n-am vrut să-i fac rău. Dacă aș fi știut, niciodată nu aș fi primit să vină lângă patul meu –. Iar Alessandro, care aflase o ușurare pentru vinul său, s-a înduioșat de bunătatea fiicei sale și de inocența lui Marianno.
Ziua s-a terminat cu bine. Doctorul a spus c-a găsit-o pe Adele fără febră. Era drept ca Marianno, care fusese pedepsit pentru boala Adelei, să fie și recompensat pentru vindecarea ei. Mama Berta, prefăcându-se că cedează rugăminților lui Alessandro și ale Adelei, s-a aplecat asupra lui Marianno dându-i o sărutare. Un sărut rece ca gheața! Iar Marianno s-a gândit: „Eu am câștigat, însă tu nu mă iubești!”.
Viața lasă urme mai puțin adânci decât s-ar crede sau cel puțin ea înaintează precum plugul: brazda nouă o șterge pe cea veche. În ziua aceea mama Berta nu-l iubise, dar îi dădea bănuțul când avea nevoie de el ca să meargă la orice oră să cumpere ceva ori ca să ducă un mesaj. În schimb, Alessandro îl iubea dar puținii bănuți pe care-i avea în buzunar îi bea pe toți. Cât timp a durat afecțiunea aceea copilărească și docilă a lui pentru Adele, bănuții ce-i erau dați de Adele erau toți folosiți cu cel mai mare entuziasm pentru a-i cumpăra dulciuri. Și acest lucru și-l amintea chiar mulți ani mai târziu. Își amintea de lunga străduță cotită pe care o străbătea cu pasul zgomotos al micilor saboți. Avea 15 cenți în buzunar și socotea că ar fi putut cheltui 10 și păstra 5 pe care să-i zornăie timp de câteva zile în buzunar. În mica prăvălioară, vânzătoarea își punea ochelarii pe nas și așeza pe balanță o grămăjoară minusculă de dulciuri. Se pregătea să le pună într-o hârtie, când Marianno, care se hotărâse rapid, scotea ultimii cinci cenți făcând să crească cantitatea de dulciuri. Enervată, bătrâna adăuga mai puțin decât, potrivit lui Marianno, i s-ar fi cuvenit și-atunci Marianno se supăra: zece cenți dădeau atât, cinci trebuiau să dea jumătate în plus. Bătrânica adăuga alte câteva bucățele de zahăr și-atunci Marianno zbura acasă așteptându-se la o explozie de bucurie din partea surorii sale mai mari. Ea era cea mai înțeleaptă: îi dădea câteva bucățele de zahăr lui Marianno și se limita și ea să mănânce foarte puține. Avântul de generozitate și de afecțiune care-l determinase pe Marianno să cumpere dulciuri, în zilele următoare se micșora. De două sau de trei ori primea o bucățică de zahăr și curând nu mai era. Cu oarecare amărăciune Marianno constata că prietena sa trebuie că terminase dulciurile singură. Apoi, sora cea mare se obișnuise și ea să bată, după exemplul mamei, iar Marianno s-a răzvrătit. Palmele care veneau de la mama Berta i se păreau îndeajuns de legitime; cele de la Adele îl indignau, iar într-o zi i le-a dat înapoi cu dobândă. Adele nu și-ar fi închipuit niciodată că Marianno avea atâta forță, căci folosirea zilnică a cuțitoiului îi făcuse brațul numai mușchi. Timp de câteva zile, Adele a avut un obraz umflat. Berta a intervenit, firește, în defavoarea lui Marianno, fapt ce i-a displăcut Adelei, căreia îi plăcea să-l bată ea, nu să fie bătut de alții. Iar plânsul ei i-a împăcat din nou pe cei doi copii. În genere nu era nimic de remarcat în relațiile dintre ei. Încă din prima copilărie sexul își aruncă marea sa umbră, iar ei n-au știut de ce se băteau atât de des. Adele și-a amintit că l-a bătut cu plăcere pe cel pe care ea îl considera un intrus în casă. Marianno a povestit cui dorea să-l asculte că în casa Perdini îndurase persecuții teribile. Fusese bătut chiar și de micuța Adele.
Căci odată devenit mărișor, în mintea lui Marianno s-a născut în sfârșit gândul că era o victimă. Pe străduța unde locuia a cunoscut un băiat de vârsta lui, un anume Menina, care l-a dus acasă la mama sa. Aceasta dorise, desigur, să-l cunoască pe noul prieten al fiului. Îl văzuse trecând pe stradă și rămăsese uimită să-l vadă atât de blond și de bălan. Marianno încă nu intrase în bucătăria de la parter că Teresa, lăsându-și de-acum deoparte rufele și albia în care le spăla, începuse să-l căineze fiindcă nu își cunoscuse nici tatăl nici mama: – Bietul de tine! Niciodată nu ți-ai văzut mama, chiar niciodată? –. Iar micul Menina (asta era porecla care se moștenește de la tată ca nume de familie) s-a înduioșat și el. Cu fața prelungă și gălbejită, cu doi ochișori de japonez înconjurați de ridurile provocate de efortul de a vedea din cauza căruia mușchii vecini care nu folosesc sunt încordați, cu părul creț ca al maurilor, cu un trupșor firav, Menina n-ar fi trebuit să îl plângă pe puternicul și frumosul Marianno. Însă cum să nu-l compătimești pe unul care nici măcar nu-și cunoscuse mama? Iar Menina avea un aer protector care îl mișca pe Marianno. Uneori se luau la bătaie pe stradă pentru probleme de joacă și regulat Marianno îl culca la pământ și-l bătea de parcă ar fi fost un cerc de butoi. Iar bietul Menina se ridica și zicea că nu văzuse, că a alunecat și așa mai departe. Însă apoi încheia cu un aer de justificare comică: – Oricum, eu sunt cel ce n-are dreptate pentru că am vrut să dau în tine care nu ai mamă –. Și îl trăgea afectuos spre el pe frumosul adolescent blond cu a cărui prietenie se mândrea. Cu siguranță, influența lui Menina nu a fost bună pentru că a pus în gura lui Marianno cuvinte care au făcut și mai reci relațiile sale cu mama Berta. Dar această lipsă a mamei n-a fost resimțită decât atunci când se afla lângă Adele care, având o mamă, avea și o soartă mai bună decât a lui. Într-adevăr, Adele și-a petrecut convalescența jumătate din zi în pătuțul ei împodobită cu bijuiteriile maică-sii, pandantivul din aur curat la gât, cerceii mari de aur la urechi, în sfârșit strălucind toată ca o statuetă a Fecioarei. Iar Marianno, într-un moment când o iubea mai puțin pe Adele, i-a spus Bertei că își amintește că altfel fusese convalescența lui. Mama Berta s-a înfuriat pe micul nerușinat concurent al fiicei sale care cu limba sa ascuțită confirma teoriile familiei Menina. La atelier, Alessandro l-a îmbunat. Nu era vorba de a avea ori nu mamă. Era vorba că te naști bărbat sau femeie. Bărbații își petreceau convalescența la atelier, babele în pat. Să se uite la Menina care în fiecare seară se întorcea acasă plin de catran de la micul șantier unde era angajat; ba chiar nu ajungea niciodată să scape de catranul acela. Meseria lor era cu mult mai bună întrucât cel puțin doagele nu veneau să doarmă cu ei ci rămâneau să îi aștepte în atelier. Marianno nu prea era de acord cu elogiul meseriei lor și privea dezolat muntele de doage care-l aștepta și care nu voia să dispară. Se aflau acolo dintr-acelea pline de noduri pe care cuțitoiul suna ca pe piatră, altele aveau vinele invers și era nevoie de lovituri repetate în toate sensurile ca să le subțiezi și mai erau și dintr-acelea ce păreau uniforme, dar pe care în schimb cuțitoiul le separa anapoda, lăsându-l pe Marianno, care calculase lovitura, surprins și nemulțumit. Și, de altfel, atunci când erau bătute, doagele degajau un praf de rășină care te murdărea pe față și-ți aducea în gură un gust amar de care era greu să scapi. Meseria lui Menina trebuie că era mai plăcută. Cu siguranță cea mai frumoasă dintre toate era meseria negustorului de mâncare caldă, iar el cum n-avea mamă ar fi vrut să se nască ca și copil al femeii ce-și avea prăvălia în apropierea străduței lor și care vindea în fiecare zi chintale de mămăligă și de pește prăjit.
Dar, în sfârșit, mama Berta nu-i dădea de furcă cine știe cât, cel mult câte-o dojană când îi întorcea spatele. Și-a amintit însă de o problemă care l-a preocupat intens câteva zile în șir, într-atât încât n-a uitat înfrigurarea cu care a studiat-o. Mama Berta îi spunea mereu că era rău, pe când Alessandro și Adele îi spuneau când că era rău, când că era bun. Într-o zi, între o doagă și alta s-a întrebat: „Oare eu sunt rău ori bun?”. Nu i-a trecut prin cap c-ar fi putut să fie cum dorea. Nu! Erai bun sau rău așa cum erai câine ori pisică. Curios era că nu s-a gândit să examineze nicio acțiune de-a sa spre a vedea dacă era rău ori bun. Ținea cuțitoiul nemișcat în mâna dreaptă și se gândea. Încerca să se privească pe sine așa cum te privești într-o oglindă. Evident, își vedea statura, talia și culoarea, dar nimic altceva. – Vrei să-ți vezi de treabă? i-a strigat Alessandro. Și-atunci Marianno, cu o seriozitate infantilă, i-a spus exact gândurile sale: – Mama Berta zice mereu că sunt rău, Adele și tu ziceți doar câteodată. Deci eu sunt rău sau bun? –. Alessandro a început să râdă: – Când cineva e supărat pe tine și-ți zice că ești rău, nu trebuie să-l crezi. Iar dacă-ți zice că ești bun când i-ai făcut pe plac, nici atunci nu trebuie să-l crezi –. După care Marianno a lucrat în tăcere mai multe doage și în sfârșit a descoperit că nu-i fusese dat un răspuns precis: – Dar eu sunt rău sau bun? –. Alessandro s-a înfuriat pentru că lucrul nu progresa: – O să fii bun dacă vei tăia multe doage! –. Și Marianno a trebuit să zâmbească. Pentru cel aflat la prima tinerețe fiecare zâmbet pătrunde în cotloanele cele mai profunde, iar orice alt gând încetează. Apoi, acasă, la cină, Alessandro, încălzit și devenit mai deștept din cauza vinului, a revenit asupra subiectului: – Când mama îți zice că ești rău, trebuie s-o crezi și trebuie să crezi și când eu îți spun că ești bun! Trebuie să te uiți cu cine vorbești. Iar atunci când eu îmi schimb părerea și îți spun că ești rău, trebuie de asemenea să mă crezi! Suntem răi ori buni inclusiv după ceas. Trebuie să te uiți și la el! –. Și-și scoase ceasul său de argint de care era mândru. – Uite! Acum, că mănânci, ești bun! De asemenea, când dormi! –. Dar Marianno cu nasul în farfurie nu se mai gândea la chestiune. Au trecut mulți ani înainte ca el s-ajungă să priceapă importanța întrebării pe care și-o pusese.
Și-au mai fost și alte momente de reflecție în mintea lui crudă ce avea să se moleșească datorită muncii manuale. Mica Adele își petrecea ziua împreună cu alte fete de vârsta ei la o profesoară care le învăța să coasă dar și să citească, să scrie și să facă socoteli. Mama Berta a plătit pentru un an întreg cincisprezece lire pe lună pentru a duce la bun sfârșit educația fiicei; și se lăuda cu acest lucru, uitând să spună că în cele cincisprezece lire era inclusă și cheltuiala pentru masă. Dar, în sfârșit, în felul acesta au intrat în casă câteva cărți, iar Marianno n-a uitat puținul pe care-l învățase la Orfelinat. Și-a amintit mereu impresia pe care i-o făcuse o carte de citire pe care Adele și el au parcurs-o de la cap la coadă de mai multe ori. Era povestea unui băiat care-i făcuse mari necazuri tatălui său și care apoi voise să aibă imediat partea lui de moștenire, plecând cu ea din casa părintească. În scurtă vreme, datorită jocului de noroc și altor lucruri pe care cartea nu le spunea, nu-i mai rămăsese nimic. După care, cu suferința venise și căința, iar el începuse să muncească neobosit. Întâi ca lucrător; apoi a inventat o mașină și cu ea a câștigat milioane. Evident, atunci când s-a întors la taică-său cu toți acei bani, acesta l-a primit foarte bine. Și au fost fericiți. Aceasta a fost cartea care, în tânăra minte a lui Marianno, s-a prefăcut în realitate. Fiindcă hârtia tipărită povestește viața, însă creează una cu totul diferită și datorită ei, în primul rând, alături de viața tuturor, comună, cenușie, se află viața celui mai important om din univers, tu însuți. Iar ochiul tânăr care lua de pe hârtia tipărită povestea puerilă strălucea de parcă ar fi asistat la peripețiile eroului. Literele acelea aliniate cu atâta regularitate înaintau precum timpul, inexorabile; și ajungeai încetul cu încetul să afli cum tânărul se revoltase pe nedrept împotriva bătrânului și cum după aceea, prin muncă, nedreptatea fusese anulată. Iar când citeai din nou era dureros să nu poți interveni, strigându-i tânărului: – Ai grijă, o să-ți pară rău! –. O pagină urma alteia și nu puteai influența evenimentele cu toate că aparțineau trecutului. Deveneau trecut numai atunci când cartea era terminată și închisă.
Astfel micul muncitor – care până atunci brodase pe snoavele pe care i le povestise Alessandro, mici snoave care circulau pe străduțe, despre păcălirea paznicilor ori despre replici usturătoare pe care dogarul cu deplină candoare și le atribuia chiar când le auzise de la alții – acum nu mai număra doagele pe care le fasona până venea seara. Pe omul acela, ale cărui aventuri le citise, îl iubea mai mult decât îl iubise pe Menina ori pe însuși Alessandro sau chiar pe Adele. Fiindcă omul acela despre care citise putea fi el însuși. Oare n-ar fi putut și el să se ducă la taică-său și, plin de milioane, să se facă iubit și primit cu praznice? Pornind de la cartea aceea a învățat pentru prima dată să se plângă de propriul destin. I se părea că unicul obstacol în a se imagina cu oarecare temei în situația eroului aceluia era faptul că el nu-și cunoștea propriul tată. Cum să și-l imagineze pe acel tată?
Și ca de obicei a contenit cu bătutul doagelor pentru a i se adresa lui Alessandro: – Cine știe ce meserie o avea taică-meu?! – a cugetat. – O fi vreun leneș ca tine! – a glumit Alessandro. Însă văzând că Marianno, dezamăgit că nu afla în el un sprijin pentru fantasmagoriile sale, făcea o mutră tristă, a exclamat: – Sigur trebuie să fie vreun chefliu –. Un chefliu era oricum o descriere iar Marianno, care-și povestea propriul viitor, vedea cum, după ce câștigase milionul, se ducea să i-l ducă chefliului aceluia de taică-său, un bețivan ca și tatăl lui Menina. Atât el cât și milionul erau foarte bine primiți, iar taică-său chiar înceta brusc să mai fie un chefliu.
Altă dată, inspirat însă tot de cartea aceea, Marianno a avut o nouă idee: – De ce nu inventăm o mașină care să taie doage? –. Alessandro l-a privit uimit de originalitatea ideii. Apoi a protestat: Totul pe lumea asta se putea face la mașină, dar ca să taie tipul acela de doage nu putea altă mașină decât cea care are ochi și minte (Vezi că tu n-ai destulă!). Dar nodurile și vinele? Cine le-ar vedea și cum le-ar îndrepta? Da! Ar trebui să fie construite nu o mașină ci sute de mașini de tăiat doage. Mai întâi ar trebui să te uiți la doagă și apoi să alegi mașina. Șovăitor la început, Alessandro sfârșise prin a se convinge că idea lui Marianno era prostească. Și l-a tachinat zile în șir chiar și acasă pentru ideea de a construi o mașină care să-l scutească de a face altceva pe lumea asta. Mama Berta îl făcea prost; Adele râdea ca de unul care se gândise să sece marea. Până la urmă Marianno s-a rușinat și a zis că vorbise în glumă. Dar n-a aflat îngăduință. Mai mult, mașina lui, care-ar fi trebuit să taie doagele tari, a devenit o mașină care face doage. Iar atunci când Alessandro lua bani de la nevastă-sa ca să meargă să cumpere doage, îi spunea totdeauna lui Marianno: – Păcat că nu avem mașina ta.
Învățătura pe care o primea Adele i-a folosit și în alte direcții. Pasiunea sa erau „socotelile”, cum le spunea el. Matematica era punctul slab în familia lui Alessandro care, atunci când cumpăra doage ori vindea butoaie, se ajuta cu registrul de socoteli gata făcute, greșind uneori foarte mult pentru că sărise un rând. Marianno a învățat repede să facă înmulțiri, făcându-le și proba; așa încât registrul cu socotelile gata făcute a putut fi dat deoparte. Iar mintea lui se folosea de victoria ușoară repurtată în atelierul dogarului pentru noi încercări. Adele era uimită să-l vadă rezolvând cu ușurință calcule care ei i se păreau de nerezolvat, cele mai lungi înmulțiri și cele mai complicate împărțiri. Dar Marianno visa și matematica. El personifica numărul unu și-l vedea mai puțin mobil decât celelalte. Înmulțea și împărțea un alt număr lăsându-l neschimbat; devenea important numai atunci când era lăsat singur sau urmat de zerouri ori când era adunat ori scăzut. Numărul doi avea personificarea sa într-o pagină pe care se scria un număr cu cerneală și se împăturea în două pentru a-l reproduce exact pe cealaltă parte. Însă nu era necesar un număr, era suficientă chiar și o figură iar numărul doi se năștea din operațiunea aceea. Iar în doi el îl vedea pe unu fără de care celelalte numere nu ar fi existat. El privea numerele în doage. Când ajungea să facă mai multe decât avea nevoie Alessandro, le așeza cât mai frumos în formă de cub. Punea zece la bază iar apoi lucra repede ca să vadă cum creștea grămada și să le numere. În felul acesta a sfârșit prin a ști să calculeze din ochi cantitatea de doage pregătite numărând numai cele trei laturi. Era un progres notabil. Apoi a învățat să facă unele descoperiri uimitoare. De exemplu, atunci când trebuia să înmulțească cu nouă știa să-și ușureze sarcina înmulțind de două ori trei. A zăbovit îndelung asupra acestei descoperiri, dar apoi a știut să avansesze și să descompună orice multiplicator. Iar aceste descoperiri trezeau tânăra minte, erau o hrană deosebit de consistentă fiind însoțită de strădania cuceririi. Adele vedea zecimalele ca pe un lucru nou, pe care trebuia să le studiezi ca și cum ar fi fost cu totul diferite de unități. El a înțeles imediat că erau același lucru gândit într-un alt mod și trecea cu deplină ușurință de la fracții la zecimale. Doaga era o unitate puțin cam tare și grea, iar mai departe el n-a ajuns. A descoperit curând că știe mai mult și mai bine decât toți cei care-l înconjurau, iar această descoperire a contribuit să-l facă să-și înceteze strădaniile. Continua să se distreze cu ceea ce știa, dar n-a încercat să meargă mai departe. Îi lipsea orice viziune asupra drumului de parcurs. Nici măcar profesoara Adelei, din câte povestea fata, nu știa să facă înmulțirile cu viteza lui Marianno; prin urmare, el ajunsese la capăt.
Monotonia vieții de atelier era întreruptă de una ori două deplasări care se făceau în fiecare lună pentru a merge după doage și cercuri. Alessandro vâslea pe barca cea mare la pupă. Nu conducea bine barca, iar pe unde trecea se iscau discuții. El, care nu voia defel să priceapă regulile stricte ale canalului, se mira că toți voiau să-i vină lui de hac. Da! Îl vedeau slab! În barcă se simțea destul de sigur și chiar era în stare să tragă câte-o înjurătură, mai printre dinți, dar o zicea. Era cumva convins că pe canale nu puteai să mergi fără să înjuri. Ceea ce nu înțelesese era că pentru a înainta trebuia să și vâslești chiar dacă te aflai la pupă. El se împingea dintr-un palat în altul cu mâinile sau cu picioarele, iar vâsla se mișca doar atunci când membrele nu-i erau de ajutor.
Marianno vâslea, dar fără să se agite prea mult. Lui nu-i plăcea drumul acela. Prefera canalele aglomerate celor pustii și privea cu jind la mulțimea oamenilor ce trecea peste poduri. Cele două orașe, dintre care unul vesel și plin de lume, iar celălalt trist și aspru, se întâlneau pentru pasaje scurte. Tăcerea canalului era brusc întreruptă de o stradă zgomotoasă ori de un pod ce făcea parte dintr-o arteră principală și, imediat ce barca se depărta de acel punct, revenea liniștea întreruptă de înjurăturile vreunui gondolier pe care barca cu doage îl enerva.
Apoi ajungeau pe canalul pustiu din apropierea atelierului. Alessandro își trăgea sufletul. Marianno lega barca, pregătea în grabă o podișcă până la mal. Transportul doagelor se făcea cu un mic cărucior cu o roată. Când era plin, Marianno îl împingea în atelier pe o străduță îngustă și pustie în care sunetele erau prelungite de ecou.
Ca să termine mai repede, Marianno răsturna căruciorul într-un colț din atelier și se întorcea la barcă nu fără să fi avut gândul matematic pe care i-l trezea fiecare grămadă de doage: „Câte laturi ale unei astfel de grămezi ar trebui să număr pentru a cunoaște cantitatea de doage?”.
Seara barca era goală și trebuia s-o ducă înapoi. Odată s-a întâmplat ca, pe timpul descărcării bărcii, Alessandro să fi găsit de cuviință să se îmbete. Prudent de felul său, chiar atunci când era beat, a refuzat să stea la pupa astfel încât ar fi trebuit să stea acolo Marianno care habar n-avea de munca deloc simplă ce trebuia făcută la pupa unei bărci ca s-o conduci. Din fericire a trecut pe-acolo Menina și cei doi băieței s-au apucat să vâslească. Menina găsea plăcut să-l poată învăța ceva pe Marianno și-i dădea indicații. Alessandro era foarte agitat, fericit că scăpase de vâslă. Alerga de la unul la altul zăpăcidu-i. Zicea că, dac-ar fi fost el la pupa, barca ar fi mers mai bine, însă lui cu siguranță i-ar fi fost mai rău; de aceea îl lăsa pe Menina să se distreze. De fapt, Menina contase pe un câștig de câțiva cenți, dar n-a vrut să se dea de gol. Cu atât mai mult a dorit să se revanșeze prin indicații exagerate pentru Marianno. El știa să conducă o barcă, însă în parte din cauza miopiei în parte distrat de prea multele indicații pe care voia să le dea, a lăsat ca prora să se lovească de un pod. Curentul a făcut restul iar barca a ajuns să închidă trecerea pe sub pod, oprind o gondola și o barcă. Au început să se audă obișnuitele învinuiri amplificate întrucât de pe pod niște cheflii au început să strige la adresa celor doi băieți care, umiliți, făceau tot ce puteau ca să elibereze barca. Alessandro nu mai contenea cu trăncănitul. Pentru a-l liniști pe gondolier, îi oferea acestuia să coboare pe uscat și să ducă el orice mesaj ar fi dorit. Bețivanul vorbea serios. Se oferea să se ducă la nevasta gondolierului – era sigur că în spatele acelei nerăbdări trebuia să se afle o nevastă furioasă – ca să depună mărturie că gondola respectivă fusese oprită pe canalul acela de barca dogarului Alessandro Perdini, dogar ce-și avea atelierul pe Calle...
Potolit, gondolierul a început să râdă și, eliberat de orice teamă, a râs și Alessandro. Nu era chiar atât de rău – zicea – să-ți petreci timpul sub acel pod. Dac-ar fi început să plouă te-ai fi putut adăposti acolo, firește după ce barca dogarului Perdini ar fi plecat în drumul ei. Și-apoi de ce să te enervezi că poți risca să-ți crape fierea?
Unicul furios era Menina care împingea prora încoace și-ncolo fără să reușească s-o elibereze. – Să tacă! – a strigat către Alessandro – Nu vede că ne obosește cu trăncăneala lui?
Lui Alessandro nu-i era însă frică de Menina. I-a tras vreo două înjurături, mai întâi încet, apoi – văzând că nu i se întâmpla nimic rău – de-a dreptul urlând. Iar cei aflați sus pe pod se distrau. – Hei, băieți, unde-l duceți pe nebunul ăla? –. Alessandro parcă-și ieșise din minți. Își scosese șapca fiindcă simțea că-i e cald la cap. Așa aprins la față și cu părul alb vâlvoi, părea o mască. Îi explica lui Menina că el umbla cu barca pe când acesta nici măcar nu făcuse ochi. Dar întreruperile de sus l-au lăsat perplex. Evident, de-acolo putea să-i vină ceva în cap și nu trebuia să-i jignească pe cei ce ocupau poziția aceea favorabilă. Le-a explicat că, pentru a-i face plăcere lui Menina, îi cedase locul la pupa și că fusese răsplătit în felul acela; acum îi lăsa pe băieți să iasă singuri din încurcătură. Așa aveau să învețe. Era curios că prudența îl însoțea pe Alessandro chiar și la beție. O femeie tânără i-a strigat: – Nu vă e rușine să vă lăsați copiii să se chinuie?Draga mea! – murmura Alessandro ca să o îmbuneze și să câștige timp. Apoi a avut o idee: – Vrei să las femeile și să mă dedic bărcilor? –. Acum râsul a fost în totalitate în favoarea lui Alessandro care s-a așezat pe băncuță să se odihnească și, fără alte idei, a repetat numai ca să nu tacă ultima sa frază.
În sfârșit, barca s-a eliberat atunci când cealaltă barcă și gondola s-au retras. Atunci a mers mai departe prin canalul strâmt cu prora înainte. Mergeau încet, iar de la căldura ușoară a vinului și a lunii iunie, Alessandro a adormit.
Din acea perioadă lui Marianno, care-și petrecea tot timpul în atelier și pe străduțele strâmte, nu i-a rămas nicio amintire a unor frumuseți, fie ele naturale ori artistice. În seara aceea, în lumina crepusculară a simțit frumusețea modestă, chiar rustică în gravitatea ei, a marelui Rio di Noàl [5]. A fost o impresie de pace și de ușurare în inima lui tânără. N-a vorbit niciodată despre acel canal fiindcă i s-a părut că sentimental acela îi fusese inspirat numai de o stare sufletească specială, fericită, a sa. „Ce frumos sunt!” s-a gândit.
După care el și Menina s-au hotărât să-l lase pe Alessandro să-și mistuie beția în barcă și s-au îndepărtat zbenguindu-se pe străduțele tot mai întunecate de pe lângă Canalul cel Mare.


II


De pe o zi pe alta Alessandro a rămas fără lucru. Era ceva neașteptat căci nu se întâmplase niciodată ca atelierul pe care Alessandro îl moștenise de la tatăl lui să nu aibă de lucru. În general, încă de pe timpul tatălui, clientul cel mai bun fusese un mare exportator de perle de Murano [6]. Atelierul furniza apoi copăi pentru spălatul rufelor caselor din cartier, activitate care avusese o oarecare importanță înainte de construcția apeductului, dar care acum nu mai avea niciuna.
Într-o zi a venit de la Murano un funcționar al fabricii care l-a anunțat pe Alessandro că nu mai doreau să ia alte butoaie întrucât descoperiseră în sfârșit că ambalajul potrivit pentru perle era lada.
Și această scenă a rămas întipărită în mintea lui Marianno. Bietul Alessandro nu reușea să priceapă bine. Se îndoia de veridicitatea mesajului. Pe frunte avea o sudoare rece. A vrut să se arate dezinvolt și ironic: – Trebuie să găsim o metodă ca să dăm lăzile de-a dura? –. Însă apoi, simțind că era să-i vină rău, s-a dus în spatele atelierului la uneltele sale și i-a spus lui Marianno să vorbească el, fiindcă în ce-l privea, începea să nu mai priceapă nimic. – Nu tăia doaga aia pentru că n-o să mai avem nevoie!
Marianno, care pe atunci avea paisprezece ani, a început plin de bunăvoință să stea de vorbă cu funcționarul. El nu înțelegea bine importanța pe care Alessandro i-o atribuia mesajului clientului lor. Își închipuia că pe lumea aceasta aveau să se facă mereu butoaie așa cum le făceau ei; dimpotrivă, problema era că lumea cerea prea multe butoaie.
Funcționarul, un tinerel foarte amabil mai curând dispus să râdă decât să plângă, i-a repetat bucuros mesajul său lui Marianno, care zâmbea și el încântat să se vadă ajuns om de afaceri.
Marianno înțelesese și i se părea că nu era nimic de obiectat. Firma din Murano nu voia alte butoaie; ca atare, nu trebuia să i se mai furnizeze altele. I s-a adresat patronului ca să vadă dacă dorea să-i sugereze ceva.
Alessandro a simțit nevoia să se înfurie și s-a certat cu Marianno, care nu pricepea ce nedreptate enormă i se făcuse atelierului. După ce el servise fabrica pentru mai bine de o jumătate de secol, era aruncat cât colo ca un fier ruginit. Și cine avea să plătească chiria atelierului pentru lunile cât mai dura închirierea?
Funcționarul a ridicat din umeri. Trebuia discutat cu șeful lui. El n-avea absolut nici o putere. Și a plecat.
Alessandro a alergat acasă să se consulte cu nevasta. Mama Berta era singura din casă care putea să dea un sfat bun. S-a îmbrăcat, s-a gătit și și-a însoțit bărbatul la Murano după ce-au numărat butoaiele care fuseseră făcute, doagele tăiate și – separat – cele încă neatinse. Înainte de a părăsi atelierul i-a dat dispoziție lui Marianno să continue lucrul în pofida faptului că Alessandro pretindea că doaga tăiată nu mai putea fi vândută. Într-adevăr, ea a obținut ca fabrica să preia tot materialul aflat în atelier și chiar în aceeași zi a pus să se mai aducă o barcă plină vârf cu doage, astfel încât lucrul s-a mai prelungit cu o lună întreagă.
O lună întreagă! Mama Berta a petrecut-o lăudându-se cu succesul ei, Alessandro a lucrat la fel ca înainte, fără a neglija să sărbătorească în fiecare luni. Lui Marianno i s-a părut că nu se mai sfârșea. Era foarte curios să știe ce-avea să facă după ce-ar fi terminat de tăiat ultima doagă.
Într-o bună zi Alessandro a venit la atelier și l-a găsit pe Marianno culcat pe spate pe o grămadă de doage cântând cât îl ținea gura. – De ce nu lucrezi? – l-a întrebat mirat.
– Nu mai am doage! – a zis Marianno.
Alessandro s-a înroșit la față ca atunci când funcționarul acela venise să-i dea neplăcuta veste. Era o altă, nouă lovitură.
– Să mergem la Berta – a spus hotărât.

Mama Berta a fost la rândul său mirată să vadă că victoria ei luase sfârșit. Ea calculase pentru o lună întreagă de timp, fără să țină seama că munca lui Marianno o preceda cu multe zile pe cea a lui Alessandro. Hotărârea a fost amânată cu câteva zile. Între timp Marianno avea să-l ajute pe Alessandro în munca sa. Dar era greu să-l ajuți pe Alessandro întrucât, cu mintea lui puțină, era incapabil să se abată cu o singură mișcare de la munca lui obișnuită. S-a rezolvat prin aceea că el înțelegea colaborarea astfel: îi dădea dispozițiile sale lui Marianno, iar apoi ieșea din atelier, dar nu se ducea întotdeauna să bea fiindcă Berta nu-i lăsa banii necesari. Astfel, lucrau mereu când unul când celălalt în atelier. Abia acum Marianno a învățat să construiască un butoi. Alessandro încerca să-i dea indicații teoretice, însă le întrerupea înfuriindu-se cu el însuși: – În  sfârșit, butoaiele nu trebuie să curgă sau măcar să nu aibă găuri prin care pot să treacă șiraguri de perle. Și – oprindu-se din indicații – începea să refacă tot butoiul. Astfel au trecut celelalte 15 zile, iar Alessandro a părut din nou că e luat prin surprindere. S-a înroșit la față și a dat fuga la mama Berta. Mama Berta n-a vrut să ia imediat o decizie și s-a dus să se consulte cu o cumătră ce locuia pe o străduță învecinată. Apoi s-a întors în atelier unde cei doi bărbați așteptau și le-a comunicat ce hotărâse: pentru Marianno s-ar fi căutat o altă slujbă, iar Alessandro avea să rămână la atelier încercând să câștige „mămăliga” făcând copăi de spălat rufe. Între timp Alessandro și Marianno trebuiau să meargă să cumpere două butoaie dintr-acelea pentru petrol ce se tăiau în două cu ferăstrăul din care să confecționeze copăi pentru spălatul rufelor. Alessandro s-a liniștit imediat.

(Marianno, în vol Italo Svevo, Tutti i romanzi e i racconti, a cura di Mario Lunetta,
Roma, Newton Compton editori, 2016; postumă, publicată inițial în anul 1949).

Traducere de Mihai Banciu


(nr. 6, iunie 2021, anul XI)


NOTA

1. În italiană, joc de cuvinte: bottega=prăvălie, atelier; botte (aici)=butoi.
2. It. sandalo popparino (puparìn)=barcă cu fundul plat cu dimensiunile 9-10 m lungime și 1,20 m lățime, cu structură asimetrică asemănătoare gondolei, utilizată în laguna venețiană.
3. Canalul principal din Veneția (Canal Grande), lung de 3800 m, cu o lățime între 30-70 m și o adâncime medie de 5 m.
4. În dialect venețian în original. Toate dialogurile în dialect din această nuvelă sunt redate în cursive.
5. Rio di Noale - canal din laguna venețiană.
6. Localitate situată în laguna venețiană la nord-est de Veneția pe un grup de șapte insule (din care două artificiale), renumită îndeosebi prin atelierele de prelucrare artizanală a sticlei.