Mărturii despre Pasolini. Umberto Eco: „Ultima personificare a unui superom romantic”

În spaţiul special Centenar Pasolini al revistei noastre, aducem o serie de mărturii despre Pier Paolo Pasolini ale unor ilustre personalităţi ale literaturii şi culturii italiene. În numărul 2/februarie 2022 am publicat mărturia scriitorului Alberto Moravia.

În acest număr publicăm textul scriitorului Umberto Eco, Perché non sempre eravamo d’accordo, apărut în cotidianul „L'Espresso” din  9 noiembrie 1975, la câteva zile după uciderea lui Pasolini, în 2 noiembrie 1975. Pornind de la contrapoziţia celor doi în chestiunea avortului, Umberto Eco admite că l-a atacat „cu o conștientă răutate” și că a deprins o lecție de autentică umanitate din uciderea barbară a acestuia.

Umberto Eco: De ce nu eram întotdeauna de acord

Când am auzit ştirea la radio am simţit un prim resort de regret: cu câteva luni mai înainte, apropo de articolul său despre avort, îl atacasem cu o conştientă răutate, iar el resimţise mult aceasta, contraatacând (o singură replică în cursul unui interviu) cu o răutate egală. Şi în a afla că a murit ucis, aşa de urât, am avut sentimentul unei culpe, ca şi când acele semne de pe trupul său ar fi fost urmele unui lung linşaj, la care şi eu luasem parte. Pe urmă mi-am dat seama că nu aceea era problema. Luptător din vocaţie, din mânie şi cutezanţă, Pasolini căuta atacul, îl stimula atunci când puterea de reacţie publică aţipea, se simţea viu numai atunci când putea spune: „De ce trageţi în mine?”

El susţinea: societatea mă linşează fiindcă sunt diferit şi, desigur, întâiul resort de rebeliune îi venise din faptul de a se simţi marginalizat din cauza acelei diversităţi sexuale pe care o expunea pe toate drumurile cu o sinceritate exasperată. Dar exact aceeaşi sinceritate îl autorizase, spre a spune astfel, să-şi gestioneze public diversitatea. Fireşte, societatea nu-i iartă niciodată pe cei diferiţi, dacă nu-i pedepseşte, îi şantajează cu ironie, el însă ar fi putut cel puţin să se simtă într-o fază de armistiţiu. Dar tocmai din experienţa originară a diversităţii sexuale, îi venise un alt impuls (poate mai sublimat sau mai socializat, nu ştiu) de a-şi crea o situaţie de diversitate peste limită. Cu un fler mânios pentru poziţiile nepopulare. O vocaţie pentru marginalizare, deci, în dispreţul succesului, ba chiar folosind succesul ca trambulină spre a lansa alte provocări ce i-ar fi obligat pe ceilalţi să tragă asupra lui. Un joc periculos, pe muchie de cuţit, în care ideile pe care le punea în discuţie contau până la un anumit punct, câteodată erau nişte tipice opţiuni teatrale: a pune beţe în roate. Se spunea odată, în glumă, că într-o zi ar fi afirmat că cei săraci sunt răi spre a avea satisfacţia de a se vedea batjocoriţi de către toţi: ei bine, a făcut-o.

Era ceva mai mult decât o vocaţie masochistă, ceva mai ambiţios şi mai tragic: o mimesis mistică a Crucificării, fireşte cu capul în jos, pe urma acelor gnostici ce profetizau că, spre a ajunge la purificare, Fiul ar fi trebuit să comită toate păcatele posibile. Dacă acest lucru e adevărat, el era ultima personificare a unui superom romantic, poetul ce trăieşte personal propriul ideal estetic; numai că estetul decadenţei întruchipa visuri de glorie fastuoasă, în vreme ce el – visuri de dezrădăcinare şi persecuţie; prin urmare, dacă era un model, el era Rimbaud şi nu D’Annunzio: şi în succes, el a ales să dea mărturie despre marginalizare. Cunoaşterea precoce a marginalizării sale şi a altora ca el l-a marcat pe viaţă, astfel că nu putea să se sustragă acestui joc, chiar dacă societatea era dispusă să-l integreze. Şi în acest sens a fost în mod contradictoriu coerent, viclean precum şarpele şi candid precum porumbelul. Ceea ce îl limitează este poate faptul că a decis să se marginalizeze ca mărturisitor al propriilor umori şi nu ca portavoce a unei conştiinţe colective. De aici, rezultatul în mod obiectiv regresiv al anumitor apeluri rebele ale sale: a confunda societatea viitoare cu o societate „naturală”, adolescentă şi necontaminată numai în amintirile sale private. Şi care, apoi, este riscul poetului ce prezintă memoria drept utopie. De aici licuricii săi pauperi; paradoxurile unui paternalism preindiustrial, în esenţă mai „natural” decât consumismul tehnologic. Dar violenţa pozitivă a mesajului său nu se afla în conţinuturi, ci în efectele unei conştiinţe rele pe care reuşea să le producă. Erau un pretext pentru a fi reprimat şi a depune astfel mărturie că marginalizarea exista încă. Semn de contradicţie, geniul său consta în a face jocul în aşa fel încât, contestându-l, cădeai înlăuntrul lui. Chiar şi azi, după moartea sa. Obiecţiei „Ai murit precum unul din personajele tale, eşti mulţumit acum?”, el ar răspunde: „Am murit, sunteţi mulţumiţi?” Iar a-i spune: „Ai căutat să ne arăţi că lumea periferiei sălbatice de după război era mai pură şi blândă decât cea a periferiei consumiste, şi ai murit într-un episod de periferie ca în vechime”, el ar obiecta: „Vorbeam de violenţa de azi şi am murit azi, m-a ucis violenţa voastră care m-a împins la o căutare imposibilă”.

Prin urmare, pentru a ieşi din jocul său, nu ne rămâne decât să vedem dacă moartea sa poate fi privită ca lecţie care nu îl priveşte doar pe el. Încerc să o fac. El ne-a repetat că existau diverşi marginalizaţi şi că nu am fi putut să le înţelegem niciodată pe deplin suferinţa. Moartea sa ne aminteşte că, oricât de respectat de societate, un diferit trebuie totuşi să-şi încerce mereu norocul în locuri obscure, unde există violenţă, mânie şi spaimă (aceleaşi cu ale băiatului ce fuge ca un nebun în maşina victimei sale). Iar dacă diferiţii care au curajul de a se defini ca atare mai trebuie încă să se refugieze spre margini, precum diferiţii cărora le e teamă, înseamnă că societatea n-a învăţat încă să-i accepte nici pe unii nici pe ceilalţi, chiar dacă se preface că a învăţat acest lucru.
Fireşte, Pasolini ar fi putut să-şi permită să trăiască diversitatea altfel decât clandestin. Poate că a voit s-o facă din orgoliu. Acum ne impune un examen de conştiinţă făcut cu umilinţă. 

Umberto Eco
Traducere de George Popescu
(nr. 3, martie 2022, anul XII)