Un an de „Orizonturi filosofice”. În dialog cu Horia Corneliu Cicortaș

Horia Corneliu Cicortaș (n. 1969) trăiește în Italia din 1991. Licențiat în filosofie la Universitatea „l’Orientale” din Napoli (cu o teză asupra buddhismului antic), unde a susținut și doctoratul cu o lucrare despre Mircea Eliade și India (de proximă apariție la editura Mimesis din Milano).
Din 2018 ține cursul de masterat în Istoria tradițiilor religioase la Universitatea din Trento. A tradus și îngrijit, la diferite edituri italiene (Adelphi, Archinto, Belforte, Bietti, Castelvecchi, Lindau și Mediterranee) opere ale lui Mircea Eliade și ale altor scriitori români: Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Andrei Oișteanu și Tatiana Niculescu. Din octombrie 2020, coordonează secțiunea „Orizonturi filosofice” (ediția italiană; din noiembrie 2020, ediția română) a revistei noastre.
În convorbirea ce urmează, ne-am dedicat situației la zi a autorilor români – aferenți domeniului „Orizonturilor filosofice” – traduși și publicați în Italia: un tablou eterogen, compus din exilați, emigrați, „navetiști” transnaționali sau doar „cosmopoliți”, deseori cu rădăcinile în România dar cu privirea îndreptată spre alte spații.


Într-o privire de ansamblu, care este receptarea filozofiei românești în Italia, exceptându-i pe cei doi „giganți”, Eliade şi Cioran, cunoscuți mai degrabă prin filiera americană, respectiv franceză, la care ne vom referi separat?

Autorii români cu o operă filosofică semnificativă sunt încă destul de puțin traduși, cunoscuți și valorizați. Din fericire, în ultimii cincisprezece ani s-au făcut câțiva pași înainte. Au apărut, de exemplu, unele lucrări importante ale lui Blaga (ediția integrală italiană a Trilogiei culturii) și ale lui Noica (Tratat de ontologie și Eseu asupra filosofiei tradiționale, în două volume diferite, plus Despărțirea de Goethe), la edituri de nișă dar de bună reputație academică. În 2020, a fost publicat și un volum de cursuri (de filosofia religiei și de metafizică) ale lui Nae Ionescu. În privința lui Eliade și a lui Cioran, operele lor intră în categoria „filozofie” doar dacă o înțelegem într-un sens foarte amplu, care merge dincolo de hotarele „instituționale” ale disciplinei. Pe de altă parte, nu trebuie să ne surprindem prea mult dacă gânditorii români sunt puțin traduși în străinătate: cultura română nu are – din diferite motive istorice – o tradiție filozofică îndelungată sau foarte bogată.
Începând cu 1990, odată cu sfârșitul dictaturii, filosofia și științele umane și-au găsit situarea lor potrivită, dezvoltându-se și contribuind la parcursul formativ al noilor generații de studenți. Ecourile în străinătate se datorează în bună parte tendinței cercetătorilor români de a publica direct în limbi de circulație internațională, în reviste specializate precum „Studia Phaenomenologica”. Cazuistica este însă mult mai complexă, căci există bunăoară autori români, sau născuți în România, activi în străinătate, având deci lucrări publicate mai ales în străinătate, în engleză, germană, franceză dar și în italiană (de pildă, ardeleanul Imre Tóth). Dar în aceste cazuri putem vorbi, mai degrabă decât de „filozofie românească”, de opere ale unor filosofi români activi (și uneori formați) în afara României.
E drept că autori ca G. Liiceanu, A. Pleșu e H.R. Patapievici – ca să ne limităm la faimoasa și impunătoarea „triadă” a catalogului editurii Humanitas – sunt prezenți și pe piața italiană, fiecare cu câte un volum: Emil Cioran. Itinerari di una vita (2018), respectiv Pittoresco e malinconia (2018) și Gli occhi di Beatrice. Com’era davvero il mondo di Dante? (2006). Mai bine reprezentată este Marta Petreu, autoare Polirom, cu trei volume de eseuri publicate în Italia (2015, 2016, 2019), dintre care două despre Cioran.


De Eliade te-ai ocupat îndeaproape, inclusiv prin traducere, baza noastră de date Scriitori români în italiană înregistrând multe volume ale sale publicate în Italia. Ce ne arată „centralizatorul”  acestor publicaţii?

Situația editorială italiană e în continuă transformare, ceea ce se reflectă și asupra unor opere eliadiene: unele edituri nu le mai publică, fiind însă „redescoperite” și relansate cu entuziasm de alte edituri. Bineînțeles că nici tirajele nu mai sunt cele de odinioară. Și totuși, Eliade continuă să atragă interesul unui anumit public cult; așa cum mi-a spus într-o zi un editor (de-al său) milanez, chiar dacă nu este un autor „bestseller”, este un „long-seller”. A devenit deja un clasic al secolului XX. Acest lucru este valabil, cel puțin în Italia, pentru opera sa științifică, „împărțită” între mai multe edituri: Bollati Boringhieri din Torino (moștenitoarea edițiilor princeps Einaudi ale unor lucrări importante precum Tratatul de istorie a religiilor), Jaca Book (cu multe titluri și versiunea tematică a Encyclopedia of Religions condusă de Eliade și apărută în 1987), Morcelliana, Edizioni Mediteranee, Rizzoli, Lindau etc.
În ce privește producția narativă – trecând peste diaristică, memorialistică, corespondență și teatru (apărut la Bietti în 2016) –, majoritatea operelor traduse în italiană au fost publicate de Jaca Book. În afară de editura Rizzoli, cu nuvela Un’altra giovinezza/Tinerețe fără tinerețe, tipărită cu ocazia apariției peliculei omonime a lui Francis Ford Coppola (2007) – și de editura Bietti, menționată anterior, la care în 2019 am scos o ediție nouă a povestirii Il segreto del dottor Honigberger/Secretul doctorului Honigberger, iar în 2015 trei narațiuni ale „ultimului” Eliade (Dayan, La mantella/Pelerina, All’ombra di un giglio/La umbra unui crin)–, beletristica lui Eliade nu i-a atras pe editorii italieni la fel de mult ca operele sale teoretice. În ultima vreme, are loc o anumită reechilibrare, dar pentru a avea un cadru mai clar ar trebui să așteptăm publicarea operelor încă inedite în italiană, cum ar fi primele romane „realiste” din perioada indiană și o parte din narativa fantastică postbelică.


Dacă ne referim la Cioran, într-un articol de-al tău recent (Treizeci și una de convorbiri cu Cioran) te-ai referit la interesanta Cioran-renaissance la care asistăm, de câțiva ani buni, în Italia. Cărui fapt i se datorează și de ce atrage Cioran atât cercetătorii cât și publicul de toate vârstele din Italia?

Cred că „subiectele” lui Cioran, tocmai întrucât subiective și personale, sunt perene. Iată de ce, pe lângă o explicație ce ține de stil, atrage pături diverse de public, inclusiv feminin. Cât despre actuala Cioran-renaissance, are legătură cu transformările din lumea editorială italiană, de care pomeneam mai devreme și despre care vorbesc în articolul meu, precum și cu o amplă acțiune de (re)valorizare și dezbatere în care sunt angrenați cercetători și „fani” cioranieni din generațiile mai tinere. N-aș putea spune, însă, ce formă ar fi luat acest fenomen recent fără „binomul” Rigoni-Adelphi, care mi se pare fundamental pentru orice discuție privind receptarea lui Cioran în Italia.


Cum stăm la capitolul actualilor traducători în italiană din domeniul filosofiei și al științelor umane?

De bine, de rău, ritmul și amploarea proiectelor de traducere din română în italiană a lucrărilor din această zonă disciplinară nu este de natură să creeze o reală „criză” de traducători. În general, traducătorii din română în italiană nu sunt prea numeroși. La nevoie, unii dintre ei pot alege colaborarea în echipă, pentru a putea încheia un proiect mai repede; așa s-a procedat, bunăoară, în cazul unor cărți de istorie. Eu însumi am conlucrat cu Francesco Testa pentru traducerea volumului lui Andrei Oișteanu despre Imaginea evreului în cultura română, apărut acum trei ani la editura Belforte din Livorno, sau cu Igor Tavilla, pentru biografia lui Nae Ionescu scrisă de Tatiana Niculescu. Cel mai des traducătorii sunt cercetători independenți sau cadre didactice universitare cu o pasiune specială pentru autorul pe care au ales să-l traducă. Puțini știu că cel care a editat recent opera unui autor „uitat” precum Blaga este Giancarlo Baffo, profesor de filozofie la Universitatea din Siena. E drept că Trilogia della cultura a fost publicată de o editură de nișă (Centro Studi Campostrini, 2016); e la fel de drept că traducerea întregii opere filosofice a lui Blaga ar cere un efort masiv, pe multiple planuri. Există traducători italieni din limba română, foarte buni, cu o formație filosofică, precum cei menționați înainte, dar ei lucrează ca profesori de liceu, așa încât dispun de un timp limitat pentru munca de traducere și editare; o spun și din experiență personală…


În ce privește mediul editorial italian, cât este de deschis la proiectele traductive de limbă română din acest sector?

În filozofie și în disciplinele demo-etno-antropologice, România este încă subreprezentată în Italia, din cauze ce nu țin de traducători. La fel ca romancierii și poeții români (și în general din Europa centrală și de est), gânditorii sau cercetătorii din științele sociale au nevoie să fie nu numai propuși, ci și promovați. Editurile sunt deschise față de propunerile compatibile cu catalogul propriu, cu preferințele cititorilor, cu actualitatea dezbaterii științifice exprimată de o anumită lucrare etc. Pe de altă parte, dezbaterea academică actuală are loc pe diferite canale (reviste specializate sau nu, forumuri și platforme online, mailing-list și newsletter, rețele de socializare precum academia.edu, Research Gate și așa mai departe), iar o carte acceptată de o editură trebuie să-și găsească locul ei potrivit, astfel încât să-l situeze pe autor într-o anumită „familie” de teoreticieni luați în considerare în dezbaterea însăși, făcându-l de asemenea „utilizabil” pentru ulterioare inițiative editoriale, eficace sau cel puțin aducătoare de prestigiu cultural. Cu alte cuvinte, dacă nu aduce „vânzări”, măcar să aducă o „valoare adăugată” catalogului.
Evident, traducătorii și îngrijitorii edițiilor italiene își pot aduce contribuția lor. Dar în opinia mea, pentru o acțiune mai sistematică și de amploare, ar trebui implicați mai mulți oameni și instituții, în țările de destinație (în cazul de față, Italia) ca și în cele de origine (anume în România), prin programe internaționale de traducere-promovare, utilizând finanțările puse la dispoziție de Uniunea Europeană sau în interiorul statelor membre.


Ce autori români încă netraduși, sau opere netraduse, ai lua în considerare?

Dacă ar fi să aleg subiecte, opere sau autori pentru periodice științifice, ar fi mai simplu de răspuns. Când avem în vedere cărți, chestiunea devine mai complicată. Diferitelor elemente ce sunt luate în considerare de fiecare dată – relevanța și dimensiunile operei, valoarea autorului, actualitatea subiectelor tratate, originalitatea metodelor folosite etc. – li se adaugă cel „comercial”, de vreme ce volumele sunt propuse unui anumit public, adică unei anumite piețe. Așa încât editurile sunt interlocutori privilegiați, dacă nu decisivi. Dincolo de preferințele fiecărui editor, trebuie ținut cont și de chestiuni economice, de resursele necesare unei anumite inițiative. De asemenea, nu trebuie să uităm moștenirea nefastă a dictaturii comuniste, de peste patruzeci de ani, în timpul căreia ramura umanistă a științelor a încasat grele „înfrângeri” și umiliri. Din fericire, lucrurile s-au schimbat după 1990, făcând ca peisajul traducerilor autorilor români să fie mai variat, cuprinzând nu numai operele unor gânditori, ci și lucrările unor exegeți de azi ai acestora.
În orice caz, în filozofie, cred că operele lui Blaga și Noica au încă ceva de spus publicului italian. Gânditorii ce-i precedă, din secolul XIX și prima parte a secolului XX, nu mi se par deosebit de „promovabili” în contextul de azi. Dar nici pentru contemporani alegerea nu e prea ușoară, considerând situația de care am vorbit și tendința celor tineri de a se specializa și „internaționaliza” pe cont propriu. De exemplu, în 2017, a fost publicat volumul Morire per le idee. Le vite pericolose dei filosofi, un eseu scris de un autor român, Costică Brădățan, care însă este un profesor ce predă în Statele Unite, textul italian fiind tradus din engleză. Așadar, e un volum care vine „prin filiera americană”, ca să te citez, așa cum s-a întâmplat cu unii autori de beletristică (de pildă Norman Manea).
În domeniul științelor sociale, în afară de autorii contemporani sau din secolul XX, ar putea fi puși mai mult în valoare personaje poliedrice și „deschizători de drumuri” precum scriitoarea Dora d’Istria (alias Elena Ghica), exploratoarea unor domenii vaste, de la istorie, studii orientale și etnologie la condiția feminină, travel studies și alpinism. De altfel, subiectele secolelor trecute revin deseori la suprafață, nu numai în literatură. Printre curiozitățile recente se află și un opuscul al lui Mihai Kogălniceanu, Schizzzo di una storia degli Zingari. Dei loro costumi e della loro lingua, con un piccolo vocabolario della loro lingua, publicat de UPRE, o asociație italiană care se ocupă de situația etnicilor romi și sinti.


Încheiem cu secţiunea noastră bilingvă „Orizonturi filosofice”, al cărei coordonator ești. Ce teme&autori ai în vedere pentru noul an, dat fiind că și revista noastră își aduce contribuția la difuzarea informației culturale și la sensibilizarea editorilor italieni, respectiv români?  

Secțiunea, inaugurată acum un an și ceva, se dorește cât se poate de inclusivă: se adresează sectorului filosofic, precum și științelor umane (antropologie, sociologie, psihologie) și studiilor religioase. Primim bucuroși orice contribuție utilă asupra unor autori, opere, tematici ale acestor discipline, în măsura în care  este compatibilă cu specificul revistei și relevantă pentru publicul ei. Pe de altă parte, secțiunea e încă „tânără”, consolidată în ediția italiană dar încă într-o fază de consolidare în ediția română, unde avem nevoie de colaboratori din România, cu competențe în zona filosofică și a italienisticii. Ținând cont de formatul revistei și de numărul redus de articole ce pot fi publicate lunar, în momentul de față e prematur de planificat teme sau autori prestabiliți. Îmi doresc mai degrabă un pluralism de conținuturi și abordări care să reflecte complexitatea celor două culturi ce dialoghează (și) prin intermediul revistei noastre.



Interviu realizat de Afrodita Cionchin
(nr. 1, ianuarie 2022, anul XII)