160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo. Povestiri inedite în română (IV)

În 2021 se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo (19 decembrie 1861, Trieste – 13 septembrie 1928), scriitorul care a înscris romanul italian în seria marilor înnoiri europene de la începutul secolului XX, cele aduse de Proust, Kafka, Joyce, Musil.
De-a lungul vremii romanele lui Svevo au fost publicate în românește, republicate și reeditate periodic. De această aniversare Editura Humanitas fiction a oferit cititorilor români prima culegere amplă din povestirile lui Svevo, Viitorul amintirilor. Proză scurtă, traducere din italiană, repere biobibliografice, postfață și note de Mihai Banciu).
În revista noastră continuăm publicarea altor povestiri necuprinse în recenta culegere
. După În Serenella, Mama şi Marianno, publicăm în aprilie povestirea intitulată Mama, antumă apărută inițial în anul 1926, în aceeaşi traducere semnată de Mihai Banciu.


TRIBUL

I

Tribul se oprise! Găsise în mijlocul pustiului un întins ținut bogat în apă, în pășuni și în copaci și, fără să vrea, fără ca nimeni să propună, în loc să facă unul din obișnuitele popasuri grăbite, prinsese rădăcini în paradisul acela, fusese îmbrățișat de pământ și nu mai știuse să se desprindă. Se părea că atinsese gradul acela superior de evoluție care exclude viața nomadă; se odihnea după marșul secular. Corturile s-au transformat încet încet în case; fiecare membru al tribului a devenit proprietar.
Anii au trecut.
Alì, un războinic neliniștit, refractar la noua viață, și-a înșeuat calul și a galopat dintr-o parte în cealaltă a ceea ce el se încăpățâna să numească tabără, strigând:
– Eu merg mai departe, urmați-mă.
– Dar cine va aduce după noi iubitul nostru pământ? – l-au întrebat cei mai mulți.
Doar atunci cu toții și-au dat seama că sunt legați pentru totdeauna de bucata aceea de pământ, așa că Alì a plecat singur.


II

Bătrânul Hussein fusese chemat să hotărască într-o problemă apărută între doi proprietari de terenuri învecinate. Chestiunea era deosebit de complicată. Unul dintre cei doi spunea că i se cuvine inclusiv o parte din recolta celuilalt, întrucât din greșeală o muncise; vina putea fi a celuilalt, întrucât nu știuse să marcheze pe teren însemnele proprietății sale.
Hussein a meditat îndelung, apoi a zis:
– Voi consulta legile tribului.
În ziua următoare, în Consiliul bătrânilor, a trebuit să declare că legea nu prevede cazul respectiv. Era pentru prima dată când un agricultor cerea să i se facă dreptate, fiindcă mai înainte nu existaseră agricultori.
Bătrânii s-au deplasat în piața adunărilor publice și au convocat tot tribul:
– Noi nu știm să facem dreptate; dacă știe cineva, să ne spună, să vorbească deschis.
Toți au tăcut. Întregul trib nu a știut să dezlege dificila problemă.


III

Atunci a vorbit Hussein:
– Fraților! Tribul nostru are de toate în afară de legi! În cazul concret, pentru a mă apropia cât mai mult posibil de dreptatea pe care o ignor, hotărăsc ca recolta ce a dat naștere gâlcevei să fie împărțită în părți egale între cei doi adversari. Pentru ca pe viitor judecătorii noștri să poată evita inclusiv mica nedreptate pe care am făptuit-o noi astăzi, tribul să îl trimită pe unul dintre membrii săi să studieze organizarea popoarelor care trăiesc de veacuri în rânduiala pe care noi o cunoaștem doar de câțiva ani. Desigur, acestea au legi care reglementează drepturile celui care muncește și ale celui care stăpânește.
Cu toții au fost de acord. Înțeleseseră că tribul trebuia să își creeze propria justiție.
Hussein le-a mai spus jălbașilor următoarele nobile cuvinte:
– Unul dintre voi doi a fost astăzi trădat de tribul care trebuia să-i facă dreptate. Să nu vă pară rău! Poate că disputa voastră va fi amintită cu recunoștință de către urmași.


IV

Ahmed a plecat. Bătrânii l-au ales ca reprezentant al tribului, în unanimitate. Era foarte tânăr, însă surprinzător de activ și de înțelept pentru vârsta lui. Profeții (în trib încă mai existau) ziceau că era hărăzit să sporească bunăstarea și gloria tribului; iar bătrânii, din respect față de profeți, au acționat în așa fel încât profeția să se adeverească.
Ahmed a plecat. Conștient de însemnătatea misiunii care îi fusese încredințată, atunci când s-a aflat singur pe drum, și-a repetat pentru sine jurământul pe care îl făcuse puțin mai înainte bătrânilor: „Patria mea, eu îți voi aduce dreptatea”.
Odată ajuns în Europa, a studiat ani în șir, încât despre el se spunea: Ahmed studiază cât un trib întreg.


V

Atunci când, după o absență atât de îndelungată, s-a reîntors în patrie, trecând pe străzile orășelului cât încă nu descălecase, și-a dat curând seama că situația tribului se schimbase mult. Nu a fost surprins. Era întrutotul firesc să se întâmple așa. Legea economică nu își pierdea din puterea ei nici măcar în mijlocul deșertului; iar căsuțele mici și dichisite, care înlocuiseră la început corturile, dispăruseră pentru a face loc unor palate luxoase și unor cocioabe mizere. Treceau oameni pe jumătate goi și alții acoperiți cu stofe prețioase.
Ahmed s-a ridicat în șa spre a privi în zare. Nu! Coșul fabricii încă nu ajunsese până acolo.
„Sosesc la timp ca să-l introduc eu în oraș”, s-a gândit Ahmed.
Bătrânii s-au strâns pentru a asculta veștile lui Ahmed.
Însă prima reuniune n-a fost decât o lecție de justiție practică pe care Ahmed le-a predat-o compatrioților săi. El și-a aflat pământurile ocupate de alții. Oare fusese trimis de acolo ca să fie jefuit mai ușor?
Bătrânii au recunoscut justețea observației și au hotărât să-i plătească lui Ahmed atâta aur cât ar fi putut obține din vânzarea terenurilor sale.
Însă lui Ahmed nu-i era de ajuns:
– Dar cum voi fi retribuit pentru tot timpul pe care l-am dedicat exclusiv binelui tribului? Astăzi eu mi-aș fi mărit considerabil averea; aș poseda noi pământuri și palate dacă, atunci când proprietatea era în curs de constituire între voi, nu aș fi fost absent. Pretind ca la suma care îmi va fi stabilită drept despăgubire să fie adăugată dobânda la dobândă în baza unui calcul pe care am să vă învăț cum să-l faceți.
Bătrânii înclinau să fie de acord.


VI

Însă decrepitul Hussein s-a ridicat pentru a manifesta o cu totul altă opinie:
– Din nefericire, calculul tău îl știm și noi. Află, Ahmed, că tribul nu mai este cel pe care l-ai lăsat. Mi-e teamă că voiajul tău a fost inutil întrucât, de-acum, noi avem chiar prea multe legi. Nu puteam aștepta să te întorci ca să le întocmim, și au fost făcute potrivit necesităților care ni se păreau urgente și urmând reguli ce ni se păreau naturale. Ne închipuiam că aceste legi aveau să ne ducă spre fericire, dar în schimb tribul de eroi pe care l-ai lăsat s-a transformat într-o adunătură de sclavi lași și de stăpâni abuzivi. O! fericit fie Alì, care n-a vrut să se oprească împreună cu noi ca să cultive pământul acesta trădător! Află că eu nu dorm nici măcar o noapte în întregime din pricina remușcării de a fi sfătuit tribul să abandoneze viața nomadă. Am vrut să aștept întoarcerea ta ca să luăm o hotărâre care să ne scoată din starea aceasta. Dacă tu vei ști să ne vorbești despre un popor care, renunțând la viața nomadă, a știut să trăiască mai fericit ca noi, atunci voi pune să ți se socotească dobânda dobânzii tale. Altminteri nu vei primi nimic, iar noi, cel puțin așa sper, ne vom întoarce la viața nomadă.
Ahmed a cerut o zi de gândire. Problema era mult prea importantă spre a fi rezolvată cât ai bate din palme; dobânda dobânzii capitalului său trebuia să fie o sumă frumușică.


VII

El a citit legile tribului și a găsit în ele în stadiu incipient tot ceea ce exista în statele moderne cele mai evoluate. Ar fi putut numai să corecteze sau să completeze ici-colo. Simțea o mare dorință de a-și etala cunoștințele redactând noi legi pe care tribul nu le cunoștea întrucât situația economică a acestuia, rudimentară încă, nu o reclama. Însă el nu era un nebun și n-a dorit să se compromită și să fie luat în râs.
Bătrânul Hussein îi impunea un mare respect. Acesta, care în trecut fusese omul cel mai curajos și cel mai generos din trib, era acum cel mai perspicace, cel mai ager la minte. Legile acelea, care erau cu siguranță opera lui, erau limpezi, simple. Scrise pentru a soluționa conflictele petrecute chiar sub ochii legiuitorului, nu conțineau nicio contradicție. Un spirit superior și simplu precizase în fiecare caz în parte asemănările și deosebirile.
Ca atare, Ahmed a socotit că nu poate să mintă pentru a-și salva banii. Trebuia să spună adevărul; iar adevărul – ori ceea ce el considera că este acesta – nu-l putea satisface pe Hussein.
N-a dormit toată noaptea. Spre dimineață i-a venit o idee: „Poate voi reuși să-mi salvez banii și să îmi înființez fabrica cu ei”.


VIII

În ziua următoare, în prezența tuturor bătrânilor, a început prin a spune că istoria tribului nu era altceva decât însăși istoria omenirii. În primul rând pentru că, atât timp cât a fost nomad, tribul acționase ca un singur individ ce lupta pentru viață; acum, odată cu progresul, fiecare dintre membrii săi devenise un luptător pe cont propriu. Cei mai puternici biruiau și îi subjugau pe cei mai slabi. Și era bine să fie așa. Hussein nu era demn de locul său dacă deplângea soarta celor învinși. Fiecare membru important va fi un adevărat biruitor, iar întregul neam va deveni mai puternic și va ține mai ușor piept confruntării cu celelalte popoare în războiul economic. – Calea pe care vă aflați este cea bună și oricare alta vă este interzisă. Legile noastre nu sunt încă perfecte, iar eu vreau să vă ajut să le faceți mai sigure, dar nu să le schimbați. Zadarnic ar dori Hussein să vă ducă iarăși la viața nomadă; nimeni nu l-ar urma.
– Și altceva nu ne aduci? – a întrebat întristat Hussein. – Prin urmare nefericirea unei mari părți dintre noi este hotărâtă în mod irevocabil?


IX

– Vă mai aduc ceva! – a spus abilul Ahmed. – Vă aduc speranța. În cadrul tribului lupta va continua veacuri în șir. El se află de-abia la începutul bătăliei, care va deveni tot mai crâncenă. O parte dintre semenii voștri va fi, fără vină, condamnată să își petreacă jumătate din zi în medii nesănătoase, să muncească până-și va pierde sănătatea, mintea, sufletul. Vor deveni niște brute, detestați și demni de dispreț. Poemele barzilor voștri, jocul de idei al filosofilor nu vor fi pentru ei. Le va fi luată orice cultură ce nu va fi puerilă și nici măcar nu se vor mai putea îmbrăca și hrăni ca oamenii. Nenorocul de azi al săracilor voștri, obligați să cultive pământurile voastre, e fericire și bogăție în comparație cu soarta urmașilor lor. Și abia atunci tribul va fi ajuns la înălțimea vremurilor. Numai de acolo – deci peste secole – se vor vedea zorii unei epoci noi. Omul, odată ce va scăpa de atâta nenoroc, va năzui către o altă ordine a lucrurilor. Dezmoșteniții soartei, uniți de fabrici – nenorocirea lor – se vor coaliza și, plini de speranță, vor vedea cum înaintează vremurile noi și se vor pregăti. Apoi, odată sosite vremurile noi, pâinea, fericirea și munca vor fi ale tuturor.
– Dar aceste vremuri noi, tu știi să le prevezi în amănunte, în legi? –  a întrebat Hussein nerăbdător.


X

– Am călătorit mult – a răspuns Ahmed – și nu am aflat până acum nicio țară care să fi ajuns la o atare organizare superioară. Numai atât știu să vă spun: în viitorul acela îndepărtat pământul va aparține tribului și toți cei în putere vor trebui să îl muncească. Roadele vor fi ale tuturor. Lupta nu va conteni, întrucât acolo unde există viață există luptă, însă ea nu va mai avea drept țintă câștigarea pâinii de toate zilele. Acesta va fi dreptul, cum este astăzi aerul. Biruitorul în luptă nu va avea altă satisfacție decât că și-a servit tribul.
– Și va trebui să așteptăm atâta vreme pentru a dobândi această fericire? – a strigat Hussein cu un glas tunător. – Ți-ai meritat dobânda dobânzii – a adăugat adresându-i-se lui Ahmed. – Află că tribul vrea să înceapă de la sfârșit.
Ahmed s-a felicitat pentru a fi fost atât de abil și și-a încasat aurul. L-a socotit și s-a gândit că ajungea ca să fondeze fabrica, obiectul visurilor sale, și chiar în mijlocul tribului care-l plătea cu convingerea că a scăpat de fabrică.


XI


Un european, sătul de nefericirea țării sale, a bătut într-o bună zi la poarta lui Hussein și i-a cerut să fie primit să facă parte din tribul acela fericit.
– Imposibil! – a zis Hussein. – Am experimentat că sistemul nostru nu vi se potrivește vouă, europenilor.
Jignit, europeanul a replicat: – Oare nu noi am fost cei care-am inventat legile voastre?
– Le-ați inventat, însă nu știți să le-nțelegeți și nici să le trăiți. A trebuit să-l alungăm dintre noi chiar și pe un arab, un anume Ahmed, care avusese ghinionul să fie educat de voi.

(Trieste, octombrie 1897)


(La Tribù în vol: Italo Svevo Tutti i romanzi e i racconti. A cura di Mario Lunetta;
Roma, Newton Compton editori, 2016; antumă, publicată inițial în revista „Critica socială” în anul 1897)


Traducere de Mihai Banciu


(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)