 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Întîlnirea cu giganţii (Infern XXXI)
1. Una medesma lingua pria mi morse, «Aceeaşi limbă mai întîi m-a muşcat, încît mi-a îmbujorat unul şi celălalt obraz, iar apoi mi-a redat leacul: aşa aud eu că obişnuia lancea lui Ahile şi a tatălui său să fie motiv mai întîi de dureroasă şi apoi de bună faptă» (v. 1-6). Mustrarea şi lauda lui Virgiliu, de la sfîrşitul cîntului anterior – cînd Dante se oprise plin de curiozitate să asculte cearta grosolană dintre falsificatori – au avut un dublu efect asupra poetului, la fel ca lancea lui Ahile, care rănea şi vindeca totodată. „Deschiderea cîntului se înlănţuie de tematica de la finalul cîntului precedent, de reproşul lui Virgiliu, care mai întîi l-a descumpănit şi l-a speriat pe Dante, apoi l-a destins şi l-a reconfortat. Să-i redea poetului condiţia de discipol atent, pornit pe calea creşterii morale, slujesc cuvintele lui Virgiliu, care sînt un leac adevărat, cum se spunea despre lancea lui Ahile că avea puteri tămăduitoare. În acest context, întoarcerea la temele clasice şi la limbajul nobil, pe care le-a folosit Virgiliu în reproşul său, are un rol poetic şi retoric în finalul bolgiei, care se deschisese cu dubla comparaţie despre personajele provenite din textele lui Ovidiu” (T. Di Salvo). „Potrivit poetului Ovidiu, lancea pe care Ahile a primit-o de la tatăl său Peleus avea proprietatea de-a vindeca rănile pe care tot ea le provoca. În lirica medievală această imagine revine frecvent pentru a indica starea sufletească, dublă şi contrastantă, ce apare în inima îndrăgostitului la vederea femeii iubite. Pentru Malagoli, între termenii pe care se bazează elaborata, dar viguroasa structură metaforică a primei terţine (limbă… m-a muşcat… mi-a îmbujorat) nu se poate stabili un raport logic: «la Dante e doar gustul pentru expresia sensibilă ca atare». Această judecată este în esenţă corectă: la Dante este foarte puternică exigenţa de-a traduce concret pînă şi experienţele psihologice sau intelectuale cele mai abstracte. Totuşi trebuie să amintim că între o metaforă şi alta apar la Dante legături analogice foarte strînse, prin urmare un grup de imagini rareori prezintă un caracter întîmplător” (E.A. Panaitescu). 7. Noi demmo il dosso al misero vallone «Noi am întors spatele spre mizerabila vale, în sus pe rîpa care o încinge roată, traversînd fără a mai scoate o vorbă. Aici nu era nici noapte, nici zi, încît privirea abia mă ducea înainte; dar am auzit sunînd un corn» (v. 7-12). Cei doi poeţi se desprind cu hotărîre de Malebolge şi se îndreaptă acum spre ultimul cerc al Infernului. Noul decor este nesigur privirii, într-o penumbră fioroasă, cînd se-aude prelung şi înfricoşător sunetul unui corn de vînătoare. „Într-o ambiguă atmosferă crepusculară, care şterge contururile limpezi ale lucrurilor, totuşi fără a le aboli complet (iar nesiguranţa acestui crepuscul precedă simbolic stingerea vieţii, ce caracterizează condiţia morală şi fizică a trădătorilor întemniţaţi în gheaţa din Cocit), sunetul adînc al unui corn răspîndeşte, ca o ameninţare, o durere sfîşietoare şi interminabilă. Poetul se gîndeşte la agonia lui Roland, în pasul de la Roncevaux, în Munţii Pirinei (înfrîngerea de către arabi a ariergărzii armatei franceze, comandate de Roland, s-a petrecut în anul 778 d.C.): cînd paladinul, deja rănit, s-a hotărît să sune din corn pentru a cere ajutor, cei mai mulţi dintre tovarăşii săi erau morţi” (E.A. Panaitescu). 13. tanto ch’avrebbe ogne tuon fatto fioco, «aşa de tare că ar fi acoperit orice tunet; răsunetul, urmîndu-şi calea în depărtare, mi-a întors privirile ţintă în urma lui. După dureroasa înfrîngere, cînd Carol cel Mare a pierdut sfînta oaste, n-a sunat aşa cumplit Roland. Oleacă am stat cu capul într-acolo, de mi s-a părut că văd multe turnuri înalte, la care eu: ‘Maestre, spune-mi, ce ţinut e acesta?’» (v. 13-21). Sunetul sfîşietor al cornului de vînătoare readuce în mintea lui Dante moartea tragică a contelui medieval, care a căzut în luptă apărînd retragerea regelui său din faţa păgînilor. (La Chanson de Roland, la care textul Divinei Comedii face trimitere explicită, este opera întemeietoare a literaturii franceze.) Călătorul şi-a îndreptat privirile spre locul de unde provenea semnalul şi-a întrezărit cîteva turnuri foarte înalte, întrebîndu-l pe Virgiliu despre ce este vorba. „Moartea lui Roland – cum notează V. Rossi – este unul dintre episoadele «care au impresionat cel mai mult fantezia şi inima oamenilor din Evul Mediu». În terţina 16-18 «avem ecoul puternic al acestei emoţii: în primul vers, cu un ritm abrupt, sîngerează durerea creştină (frumoasa observaţie îi aparţine lui Torraca) pentru acea înfrîngere; în al treilea, dominat de un cuvînt lung şi sonor şi sugestiv, încheiat de cel mai măreţ nume din legendele epice, se simte un freamăt de spaimă şi admiraţie»” (E.A. Panaitescu). „Situaţia prezintă unele asemănări cu trecerea din Infernul de sus în cel de jos: acolo au fost semnale luminoase, de pe un turn înalt, aici sînt semnale sonore; acolo cei doi poeţi s-au pomenit efectiv în faţa unei cetăţi fortificate, aici li se pare că văd nişte turnuri care, dacă se dovedesc reale, nu pot decît să indice o cetate fortificată” (T. Di Salvo). 22. Ed elli a me: «Però che tu trascorri «Şi el mie: ‘Fiindcă cercetezi prin tenebre prea departe, se întîmplă să confunzi imaginile. Vei vedea limpede, cînd ajungi acolo, cît se înşală simţurile de la distanţă; de aceea mai zoreşte-te puţin’» (v. 22-27). Virgiliu îl lămureşte pe Dante că, din cauza depărtării, pricepe altceva decît îi arată realitatea. Dacă va grăbi pasul, va înţelege curînd ce-l aşteaptă. „Cu alte cuvinte: nu e vorba de o cetate cu turnuri; te laşi împins spre concluzii false de imaginaţia ta, care dă viaţă fanteziilor pe care nu izbuteşti să le vezi. (…) Poate că toată această explicaţie a lui Virgiliu este lungă şi nu foarte necesară; dar să nu uităm că Virgiliu exercită o acţiune didactică, intervine, corectează, încurajează ca în sufletul discipolului să se consolideze controlul raţional. Poemul este şi un sintetic tratat comportamental, de reguli despre ceea ce putem şi nu putem face, de îndrumări” (T. Di Salvo). 28. Poi caramente mi prese per mano «Apoi cu drag m-a prins de mînă şi-a zis: ‘Înainte de-a merge mai departe, ca faptul să nu-ţi pară ciudat, află că nu-s turnuri, ci giganţi şi stau în puţul din jurul rîpei, de la buric în jos cu toţii’» (v. 28-33). Cu un gest de afecţiune, maestrul îi explică discipolului că aparentele turnuri sînt giganţii scufundaţi în prăpastie, de unde le răsare numai jumătatea de sus a trupului. „Să ne amintim că dincolo de Malebolge se deschide o prăpastie: spre ea se îndreaptă cei doi poeţi, după ce au parcurs în parte marginea externă a celei de-a zecea bolgii. Giganţii numiţi de Dante sînt creaturi mitologice, dar şi biblice: poetul le uneşte, face din ele o singură categorie de păcătoşi şi inclusiv fizic trebuie să reprezinte substanţa morală a Infernului extrem: imense mase de materie, de-o putere îngrozitoare, al căror conducător suprem este Lucifer. Cu siguranţă Dante, în acord cu gîndirea medievală, credea că au existat cu adevărat şi au acţionat într-un timp istoric îndepărtat. Din giganţii transmişi de textele antice a păstrat mai ales măsurile extraordinare. Şi totuşi ei nu reprezintă simbolul sălbăticiei dezlănţuite, dar nici nu par complet neputincioşi, cum ar spune obişnuita ecuaţie răsturnată ce consideră că fiinţele, cu cît sînt mai mari, ca aspect fizic, cu atît sînt mai mărunte, ca pricepere intelectuală. Ei sînt mai curînd o anticipare a lui Lucifer şi aşadar un semn al păcatului de trufie” (T. Di Salvo). „Versul 33 i se opune ideal celui care, în cîntul al X-lea, definea înălţarea energică a lui Farinata (de la brîu în sus îl vei vedea tot). Măreţia eroului ghibelin prezenta înainte de toate forţă morală (de parcă ţinea infernul în mare dispreţ), un caracter neîmblînzit, care se exprima plastic prin atitudinea sa statuară. Poziţia giganţilor este de brută materialitate, poartă în sine semnul înfrîngerii şi al dezastrului. Observă Chiari: «oricine îşi aminteşte cîntul al X-lea din Infern ştie că pentru Farinata condamnarea, care îl ţine prizonier în mormîntul înroşit de foc, este depăşită de măreţia spirituală şi nobleţea demnului apărător, cu fruntea ridicată, al Florenţei şi simte că aici, în schimb, se insistă pe întinderea trupurilor imense deasupra rîpei şi în adîncimea prăpastiei, iar trimiterea la mărimea lor nu este însoţită de nici o trăsătură de energie liberă, ci se uneşte cu aluzia la nemişcarea pe care le-o impune o forţă divină, triumfătoare asupra lor, a celor trufaşi, în eternitate». Plasaţi ca strajă a ultimului cerc din Infern, giganţii se deosebesc de paznicii de mai sus prin nemişcarea lor oarbă şi obtuză. Poetul se complace să sublinieze, de-a lungul întregului episod în centrul căruia se află, contrastul dintre apariţia lor maiestuoasă şi forţa lor modestă, anihilată de confuzia care le-a răvăşit minţile. Simboluri ale unei aroganţe smintite, duse la paroxism (au vrut să se măsoare cu divinitatea, au încercat să învingă, prin forţă, inteligenţa), ei ocupă deja treapta cea mai de jos a ierarhiei infernale” (E.A. Panaitescu). 34. Come quando la nebbia si dissipa, «Ca atunci cînd ceaţa se risipeşte, privirea încet încet trasează ceea ce ascund vaporii aerului dens, la fel străpungînd văzduhul gros şi-ntunecos, mereu şi mereu apropiindu-mă de ţărm, mi-a fugit eroarea şi mi-a sporit spaima; căci la fel cum, roată, Montereggion cu turnuri se încoronează, aşa pe malul ce înconjoară puţul…» (v. 34-42). Imaginea din faţa lui Dante se limpezeşte treptat, ca la apariţia din ceaţă, iar poetul, pe măsură ce pricepe noul peisaj, e cuprins de spaimă. Giganţii se înălţau pe marginea prăpastiei şi imaginea lor înfricoşătoare semăna cu a cetăţii construite de sienezi şi înconjurate cu impresionante turnuri de protecţie. „Înzestrată cu patrusprezece turnuri, fortăreaţa Montereggioni fusese construită de sienezi în 1213, în Val d’Elsa, pentru a se apăra de atacurile florentinilor. Comparaţia viguroasă din versurile 40-41 sugerează ideea unei forţe compacte şi indiferente (dar tocmai de aceea închisă în limitele unei materialităţi neînsufleţite). Sfidarea fiilor pămîntului la adresa lui Jupiter este propusă aici nu ca o acţiune conştientă şi destinată unui scop, ci ca o simplă manifestare a lipsei de măsură care, ca atare, ameninţă coexistenţa armonioasă a lucrurilor şi desfăşurarea regulată a evenimentelor” (E.A. Panaitescu). 43. torreggiavan di mezza la persona «…se înălţau, cu jumătatea lor de trup, cumpliţii giganţi, pe care Jupiter din cer îi ameninţă şi azi cînd tună. Eu zăream deja faţa unuia, umerii şi pieptul şi din pîntec mare parte, iar pe coaste-n jos ambele braţe» (v. 43-48). Jupiter îi ţinea captivi în Infern pe giganţi, pentru îndrăzneala rebeliunii lor de odinioară, şi îi ameninţa cu tunetele sale. În faţa lui Dante se afla deja unul dintre uriaşi, cu formele sale impresionante. „Tunetele în Evul Mediu erau adesea interpretate ca zgomote provocate de diavol, sau ca semnale sonore ale puterii divine, mereu pregătită să înfrunte şi să respingă atacul giganţilor” (T. Di Salvo). 49. Natura certo, quando lasciò l’arte «Natura, cu siguranţă, cînd a renunţat să meşterească asemenea fiinţe, a procedat foarte bine, fiindcă i-a luat din oşteni lui Marte. Şi dacă nu regretă elefanţii şi balenele, cînd te gîndeşti bine, vezi că e mai dreaptă şi mai înţeleaptă» (v. 49-54). Natura a făcut bine oprindu-se din făurirea giganţilor, fiindcă altminteri ar fi umplut lumea de fiinţe violente, predispuse la lupte interminabile. Ea nu regretă să creeze mai departe elefanţi şi balene, animale uriaşe, însă lipsite de intelect şi de voinţa de-a face răul. Giganţii „ar fi putut să distrugă omenirea şi n-au făcut-o. Dacă ne-am întreba de ce, Dante ar răspunde: pentru că au fost distruşi de Dumnezeu, căruia i s-au opus în trufia lor, încercînd chiar să se caţere în ceruri” (T. Di Salvo). 55. ché dove l’argomento de la mente «căci unde puterea minţii se uneşte cu voinţa răului şi cu forţa, lumea rămîne fără apărare. Faţa lui îmi părea lungă şi groasă, ca pinul de la San Pietro la Roma, şi pe măsura sa avea celelalte oase» (v. 55-60). Din cauza giganţilor, în care se întîlneau motorul (mintea), hotărîrea (voinţa) şi instrumentul (forţa), integritatea lumii era pusă în pericol. Faţa lui Nimrod, primul întîlnit, era cît pinul de bronz enorm de la Vatican, iar restul trupului său era proporţional cu dimensiunile capului. „Conul de pin din bronz, care pe atunci se găsea în Piazza San Pietro, acum se află într-o curte interioară a Vaticanului, care tocmai din acest motiv se numeşte Cortile della Pigna” (T. Di Salvo). „Marele pin de bronz provenea de la Mausoleul lui Hadrian (sau din Pantheon), care pe vremea lui Dante era deasupra fîntînii din curtea de la San Pietro. (…) Azi, restaurat, măsoară 4,23 metri şi se află în grădina Muzeelor Vaticanului” (Chiavacci Leonardi). 61. sì che la ripa, ch’era perizoma «astfel că rîpa, care-i era şorţ de la brîu în jos, îi dezvelea mare parte deasupra, încît pentru a-i ajunge la coamă, trei locuitori din Frisa greu s-ar fi putut mîndri; fiindcă eu vedeam din el treizeci de palme, în jos de locul unde omul îşi încopciază mantaua» (v. 61-66). Marginea prăpastiei ajungea pînă la brîul gigantului. De la brîu în sus, trei bărbaţi din Frisa (o regiune cu locuitori consideraţi printre cei mai înalţi din lume), urcaţi unul peste celălalt, nu s-ar fi putut mîndri că-i ajung la plete. Dante vedea doar vreo şapte metri din uriaş, de la gît, unde se închide mantaua, pînă la buric. „Din cap pînă-n picioare, aşadar, puteau fi vreo douăzeci şi patru sau douăzeci şi şase de metri; mai puţini, dacă înţelegem textul în sens propriu; dar nu trebuie să facem astfel, căci este vorba de măsuri în spatele cărora există un sentiment de uimire, ca în prezenţa unui fapt excepţional” (T. Di Salvo). „Potrivit lui Grabher, «compararea măsurilor ar urmări să dea o mai mare concreteţe» dimensiunii gigantului, pe cînd «în realitate o diminuează». Totuşi cu îndreptăţire observă Mattalia: «Precizia minuţioasă a lui Dante… prin care este parţial redusă măsura fantastică pe care cititorul o primise despre gigant în versurile 20-31, îşi are semnificaţia sa: Poetul îşi propune să menţină dimensiunile uriaşe în limite raţionale, ce pot fi gîndite şi imaginate, în limitele în care ne putem închipui o figură destul de compactă şi distinctă în ansamblul său: şi în afara cărora, în schimb, imaginaţia bîjbîie, tinde să se rătăcească». Exigenţa raţionalului i se impune cu o mai mare urgenţă lui Dante, atunci cînd trebuie să înfrunte tema puterilor şi dimensiunilor nemăsurate pe care tradiţia le-o atribuia giganţilor” (E.A. Panaitescu). 67. «Raphèl maì amècche zabì almi», «‘Raphèl maì amèch zabì almi’, a început să zbiere cumplita gură, căreia nu i se potriveau psalmi mai blînzi. Iar călăuza mea spre el: ‘Suflet neghiob, vezi-ţi de corn şi cu el te răcoreşte, cînd mînia ori altă patimă te altoieşte! Caută-te la grumaz şi vei găsi cureaua care-l ţine legat, o, duh rătăcit, şi vezi-l cum îţi încinge pieptul mare ca doaga’» (v. 67-75). Nimrod îi întîmpină pe cei doi pelerini cu strigăte imposibil de priceput, dar cu o sonoritate ameninţătoare. Virgiliu îl ceartă şi-l îndeamnă să-şi verse patimile în cornul care-i atîrnă de gît, legat cu o curea lată cît doaga unui butoi. „Ce vor fi însemnînd cuvintele din v. 67 nu ştim şi poate nu vom şti niciodată. Unii exegeţi au crezut că descoperă acolo cuvinte ebraice, sau arabe, sau cuvinte ebraice şi arabe amestecate laolaltă şi, în funcţie de aceasta, au propus diferite soluţii. Dar poate că e vorba doar de sunete destinate să arate, la aceste bestii imense, neputinţa de-a ajunge pînă la graiul omenesc” (T. Di Salvo). „Altă patimă: cele patru patimi care au răul ca obiect sînt, potrivit Sfîntului Toma, ura, mînia, invidia şi cutezanţa” (Chiavacci Leonardi). 76. Poi disse a me: «Elli stessi s’accusa; «Apoi mi-a spus mie: ‘El însuşi se acuză; ăsta e Nimrod, din a cărui nesăbuinţă nu mai e acelaşi limbaj pe lume» (v. 76-78). Chiar uriaşul, prin sunetele confuze pronunţate, îşi dezvăluie identitatea: este Nimrod, căruia i se atribuie încercarea de construire a Turnului Babel, nesăbuinţă ce-a provocat amestecarea limbilor pe pămînt. „În Geneză (10, 8-10; 11, 1-9) Nimrod, nepotul lui Ham şi regele Babiloniei, este numit «un viteaz vînător»; de aici i-a venit probabil lui Dante ideea de a-i da cornul prin care îşi exprimă furia şi durerea. Literatura patristică îl consideră pe Nimrod răspunzător de construirea Turnului Babel. Pentru aceasta Dante îl plasează, împreună cu titanii care s-au răzvrătit împotriva lui Jupiter (văzut aici ca expresie a divinităţii), printre gardienii din al nouălea cerc şi îl pune să pronunţe fraza confuză din versul 67. Această expresie rezultă din deformarea unor cuvinte ebraice. Cît priveşte înţelesul lor, orice discuţie este inutilă, din moment ce chiar Dante ne previne că limba vorbită de Nimrod nu e cunoscută decît de acest suflet neghiob” (E.A. Panaitescu). 79. Lasciànlo stare e non parliamo a vòto; «Să-l lăsăm baltă şi să nu vorbim degeaba; pentru el orice limbaj e ca al său pentru alţii, care nici o noimă n-are’. Am făcut aşadar cale lungă, rotind spre stînga; şi cît bate săgeata l-am găsit pe celălalt, mai fioros şi mai înalt» (v. 79-84). Vorbirea lui Nimrod n-are nici un sens, la fel cum nici el nu pricepe vorbirea altora. Prin urmare cei doi poeţi pleacă de lîngă el şi ocolesc prăpastia pînă la următorul gigant. „V. 79, chiar dacă nu are aceeaşi muzicalitate puternică din alte versuri asemănătoare, ca ele implică o desprindere precisă, marchează hotărîrea fermă a înaintării, deschiderea spre un spaţiu unde n-au ce căuta împreună cel care vorbeşte şi cel care nu vorbeşte, sau o face într-un mod de neînţeles” (T. Di Salvo). 85. A cigner lui qual che fosse ‘l maestro, «Cine-a fost meşterul de l-a legat nu ştiu să spun, dar avea lipit stîngul pe piept, iar braţul drept la spate, c-un lanţ care-l ţinea încătuşat de la grumaz în jos, încît i se răsucea de cinci ori la vedere» (v. 85-90). Fialte stătea complet imobilizat, cu braţele legate de trunchi şi cu un lanţ înfăşurat împrejur. „Descrierea continuă să fie precisă, dar rece, cumva îndepărtată: gigantul este asimilat unui delincvent, care se prezintă în faţa judecăţii legat fedeleş, iar lanţurile care-l încing sînt dispuse după o tehnică de imobilizare folosită de temnicerii şi vardiştii de-atunci” (T. Di Salvo). 91. «Questo superbo volle esser esperto «‘Trufaşul ăsta a vrut să-şi încerce puterea împotriva lui Jupiter supremul’, a spus călăuza mea, ‘şi asemenea răsplată are. Fialte se cheamă şi multe a făcut, cînd giganţii i-au îngrozit pe zei: braţele pe care le-a ridicat, în veci nu le mai mişcă» (v. 91-96). Întrucît şi-a înălţat mîna împotriva zeului suprem, gigantul are acum tocmai mîinile imobilizate. „Fiu al lui Neptun, titanul Efialte (sau Fialte) a fost printre cei mai înverşunaţi duşmani ai zeilor. Poeţii din Antichitate i-au atribuit încercarea de-a se căţăra în Olimp, suprapunînd muntele Ossa peste muntele Pelion. Această încercare nebunească – prezentînd analogii evidente cu motivul construirii Turnului Babel – a determinat izbucnirea războiului dintre zei şi titani, război care s-a purtat în cîmpiile Flegrei şi unde însuşi Jupiter, cuprins de panică, şi-a pierduta maiestatea olimpică, tradiţională (vezi cîntul al XIV-lea, v. 57-58). În legătură cu versul 96, cu acuitate observă Sapegno: «Pauza, care izolează versul, subliniază contrastul dintre aroganţa nemăsurată şi nebunească a titanului şi neputinţa absolută la care l-a redus neînduplecata răzbunare divină; prezentul mişcă, în antiteză cu le-a ridicat, scoate în evidenţă distanţa irecuperabilă dintre dimensiunea umană şi istorică a timpului şi cea divină, în care prezentul şi eternitatea coincid»” (E.A. Panaitescu). 97. E io a lui: «S’esser puote, io vorrei «Şi eu lui: ‘De-i cu putinţă, aş vrea ca de nemăsuratul Briareu să aibă ochii mei experienţă’. La care el a răspuns: ‘Îl vei vedea pe Anteu nu departe, care vorbeşte şi e dezlegat, el ne va depune pe fundul grozăviei. Cel pe care vrei să-l vezi e mult mai încolo, legat şi priponit ca ăsta, doar că pare mai fioros la chip’» (v. 97-105). Dante ar vrea să-l vadă pe Briareu, dar Virgiliu îi promite doar întîlnirea cu Anteu, întrucît celălalt, mai fioros, stă înţepenit departe de ei. „Lui Briareu, definit «imens» de către Staţiu (Tebaida II, v. 596), tradiţia i-a atribuit o sută de mîini şi cincizeci de capete. Virgiliu, descriindu-l pe monstru (Eneida X, v. 565-568), «îl precedă de un dicunt, se spune; iar Dante confirmă această rezervă» (Mattalia). Sapegno subliniază că «reducîndu-l pe Briareu la o figură umană normală, chiar dacă gigantică», Dante ne oferă exemplul «unei mentalităţi raţionale, tipic medievale, care adera la detaliile mai verosimile ale întîmplării legendare, în loc s-o refuze în ansamblul său»” (E.A. Panaitescu). „Anteu, fiul lui Poseidon şi al Geei, nu apare încătuşat ca şi ceilalţi giganţi, fiindcă n-a participat la lupta împotriva zeilor. Trăia, din cîte povesteşte Lucan (Farsalia IV, v. 590 sqq.), într-o peşteră din Libia, hrănindu-se cu lei. A fost ucis de Hercule după o luptă grea şi lungă. Gigantul de fapt îşi recăpăta puterile de fiecare dată cînd atingea pămîntul. Eroul grec l-a ucis ţinîndu-l mult timp în aer” (E.A. Panaitescu). 106. Non fu tremoto già tanto rubesto, «N-a fost vreodată aşa cutremur cumplit, să zgîlţîie un turn cu atîta forţă, cum Fialte s-a pornit să se frămînte» (v. 106-108). Fialte, în preajma căruia stăteau cei doi vorbind despre Briareu, îşi manifestă puternic indignarea. „Agitaţia violentă a lui Fialte, provocată fie pentru că a auzit că Briareu îl întrece în aspectul fioros, fie pentru că a fost văzut şi recunoscut în acea condiţie de neputinţă umilitoare, este semnul evident că giganţii nu sînt nişte coloşi idioţi: au capacitate de reacţie, o viaţă afectivă şi intelectuală, sînt la fel ca toţi damnaţii nişte creaturi degradate, dar cu o componentă, fie şi limitată, de umanitate” (T. Di Salvo). 109. Allor temett’ io più che mai la morte, «Atunci m-am speriat ca nicicînd de moarte şi singură spaima m-ar fi răpus, de nu-i vedeam lanţurile ferecate. Am mers apoi înainte şi am ajuns la Anteu, care mai bine de cinci stînjeni, fără a-i socoti capul, ieşea din grotă» (v. 109-114). După spaima trăită în preajma lui Fialte, cei doi călători ajung în dreptul lui Anteu. „Poetul ne dă măsurile trupului lui Anteu printr-un procedeu asemănător celui folosit pentru a defini, în dimensiunile sale reale, mărimea lui Nimrod: în loc să ofere măsura ansamblului, Dante o dublează alăturînd două mărimi deja excepţionale: efectul reprezintă noţiunea vizibilă a grandiosului, dar (aceasta e funcţia indicaţiei numerice) inclus între anumite limite” (E.A. Panaitescu). 115. «O tu che ne la fortunata valle «‘O, tu, care în valea norocoasă, ce l-a făcut pe Scipio glorios, cînd Hannibal cu ai săi a luat-o la fugă, ai ucis o mie de lei ca pradă şi care, de-ai fi mers în marele război al fraţilor tăi, lumea mai crede…» (v. 115-120). Virgiliu i se adresează uriaşului Anteu, pentru a-l convinge să-i ajute. În acest scop se străduieşte să-i cîştige atenţia, amintindu-i vitejia de odinioară. Anteu îşi avea adăpostul în valea Bagrada, unde vîna şi mînca leii. Era aceeaşi vale unde Scipio a învins şi a izgonit armata lui Hannibal. „În cazul nostru Virgiliu vrea să obţină bunăvoinţa lui Anteu, ca să-i sprijine pe cei doi pelerini să coboare în zona inferioară a Cocitului. Anteu ar putea să-i refuze; de aceea e nevoie să fie îmblînzit, să i se mîngîie vanitatea (aceşti giganţi au reacţii puerile): iată motivul reamintirii unor lucruri care îl onorează şi a unor lucruri care, dacă s-ar fi produs, ar fi modificat cursul istoriei” (T. Di Salvo). „Rugămintea pe care Virgiliu i-o adresează lui Anteu «dezvăluie indirect – scrie Grabher – caracterul acestui gigant şi pe al celorlalţi, flatînd ceea ce-i poate stimula orgoliul forţei şi veleitatea iritabilă a faimei». Se insinuează, în cuvintele poetului latin, o ironie subtilă (lumea mai crede) dar, dincolo de această ironie, discursul său are o respiraţie amplă şi solemnă. Prin simplul fapt că a trăit în valea care a văzut triumful lui Scipio, în 202 a.C., asupra armatei cartagineze a lui Hannibal, Anteu îi apare lui Dante mai nobil decît tovarăşii săi, mai demn de-a fi elogiat, participant, fie şi într-un mod neclar şi indirect, la realizarea providenţială a unui mare destin istoric” (E.A. Panaitescu). 121. ch’avrebber vinto i figli de la terra: «…că fiii pămîntului ar fi învins; du-ne jos şi nu te codi, unde gheaţa strînge Cocitul. Nu ne mai trimite la Tizio sau la Tifeu: acesta îţi poate da ce-aici se pofteşte; de-aceea te-apleacă şi nu-ţi întoarce obrazul de la noi» (v. 121-126). Anteu n-a participat odinioară la lupta giganţilor cu zeii; dacă s-ar fi implicat şi el, poate că soarta confruntării ar fi fost alta şi uriaşii ar fi triumfat. Apoi Virgiliu îl roagă pe Anteu să-i ajute să coboare în ultimul cerc al Infernului, fără a-i trimite spre alţi giganţi. Bunăvoinţa lui ar putea fi răsplătită de însoţitorul lui Virgiliu cu faima printre cei vii, o recompensă foarte rîvnită de spiritele damnate. „Elogiile aduse lui Anteu sînt aşadar două: O, tu, care… şi care…, într-o progresie ascendentă, conform regulilor retoricii” (Chiavacci Leonardi). 127. Ancor ti può nel mondo render fama, «Îţi poate duce faima-n lume, fiindcă e viu şi viaţă lungă-l aşteaptă, dacă-nainte de vreme nu-l cheamă Graţia la sine’. Aşa a spus maestrul; şi acela cu grabă şi-a întins mîinile şi l-a cuprins pe învăţătorul meu, cum Hercule i-a simţit odinioară strînsura» (v. 127-132). Anteu poate să devină un personaj vestit prin versurile lui Dante, care n-a murit şi are încă zile multe, de nu cumva soarta divină îi va stinge viaţa mai repede. După cuvintele pronunţate de magistru, gigantul l-a prins în palme pentru a-l trece în următorul cerc infernal, aşa cum l-a strîns cîndva şi pe Hercule în luptă. „Virgiliu, ajuns la finalul discursului său, foloseşte cu înţelepciune distributivă argumentul principal şi decisiv pentru aceste locuri, al faimei, al amintirii glorioase printre cei vii. (…) Încă o dată e subliniată astfel psihologia elementară a giganţilor. (…) Trufia, excesiva bună impresie pe care o au despre ei înşişi, evaluarea exagerată a propriilor puteri fizice le-au provocat eşecul pe pămînt; aceleaşi greşeli acum le întunecă minţile” (T. Di Salvo). 133. Virgilio, quando prender si sentio, «Virgiliu, cînd s-a simţit înşfăcat, mi-a zis: ‘Vino încoace să te prind’; apoi a făcut să fim un singur mănunchi el cu mine. Aşa cum pare Garisenda, privită de jos, cînd un nor trece deasupra, spre tine înclinată» (v. 133-138). Virgiliu îl cheamă repede pe Dante alături de el, pentru a fi astfel amîndoi înhăţaţi şi transportaţi de gigant. „Se repetă oarecum situaţia coborîrii celor doi pe spinarea lui Gerion” (T. Di Salvo). „Anteu nu gîndeşte, el acţionează cu repeziciune, îndeplinind rugămintea lui Virgiliu: repede, de parcă s-ar teme să nu-i ia alţii această onoare! Mişcarea lui are doi timpi: mai întîi se apleacă pentru a-i lua în mîna sa pe cei doi poeţi, care sînt pe marginea înaltă, lîngă peretele care desparte Malebolge de cercul al nouălea, apoi se apleacă pe partea cealaltă, pe suprafaţa îngheţată a lacului Cocit, unde îi va depune pe cei doi poeţi; nu-şi dă seama că este instrumentul mecanic al voinţei divine” (T. Di Salvo). 139. tal parve Antëo a me che stava a bada «…la fel mi-a părut Anteu mie, care pîndeam să-l văd aplecat, şi tare-aş fi vrut atunci să merg pe altă cale. Dar lin în groapa ce-i devoră pe Lucifer şi Iuda ne-a depus; ci n-a zăbovit aşa înclinat şi ca un catarg de navă s-a ridicat » (v. 139-145). Văzut de jos, Anteu semăna cu Garisenda, impresionantul turn din Bologna, înclinat dintre nori spre cel care-l priveşte. Dante a fost cuprins de groază, pomenindu-se într-o asemenea situaţie. Totuşi gigantul i-a aşezat blînd pe călători în ultimul cerc al Infernului şi s-a înălţat imediat la loc impasibil. “Comparaţia cu Garisenda – în care observaţia limpede a unui fapt real se uneşte cu un sens halucinant de coşmar – propune din nou, în termeni de mişcare şi miracol, imaginea turnurilor care îi definise pînă acum static, asemeni unor conglomerate ameninţătoare, dar neclintite, pe giganţi. Caracterul miraculos al coborîrii celor doi poeţi, de pe marginea cercului al optulea în străfundul celui de-al nouălea, este exprimat cu o relevanţă deosebită, printr-o adversativă şi o contrapunerea netă, de ton şi de ritm, între cele două hemistihuri ale versului 142. Supranaturalul se desfăşoară apoi grandios sub ochii noştri, în imaginea finală a cîntului, care seamănă cu cea care pune capăt coborîrii lui Gerion” (E.A. Panaitescu).
Laszlo Alexandru
| ||
Cercul al optulea, a zecea bolgie. Giganţii din prăpastie. Nimrod cel neghiob. Fialte cel trufaş. Ajutorul dat de Anteu.