Lectura lui Dante. Rime aspre şi răguşite (Infern XXXII)

Cercul al nouălea. Trădătorii scufundaţi în gheaţă. Camicion de’ Pazzi, felonul criminal. Bocca degli Abati, nemernicul de la Montaperti. Alţi trădători oribili. Întîlnirea cu Ugolino.

1. S’ïo avessi le rime aspre e chiocce,
come si converrebbe al tristo buco
sovra ‘l qual pontan tutte l’altre rocce,

4. io premerei di mio concetto il suco
più pienamente; ma perch’ io non l’abbo,
non sanza tema a dicer mi conduco;

7. ché non è impresa da pigliare a gabbo
discriver fondo a tutto l’universo,
né da lingua che chiami mamma o babbo.

«De-aş avea rime aspre şi răguşite, cum s-ar cuveni în groapa tristă, peste care apasă toate celelalte stînci, mi-aş stoarce deplin seva minţii; dar fiindcă nu le am, nu fără frică mă apuc să spun; căci nu-i de glumă să descrii străfundul universului întreg şi nu-i pentru cine strigă după mama şi tata» (v. 1-9). Dante se avîntă şovăitor în prezentarea ultimului cerc al Infernului, care adună cele mai mari ticăloşii şi cei mai mari păcătoşi. Poetul este neîncrezător în cuvintele pe care le stăpîneşte şi care nu sînt suficient de brutale pentru a reda întreaga nemernicie văzută acolo. Descrierea străfundului infernal este o misiune oribilă, imposibilă pentru cei cu firea slabă, copilăroasă. „Pregătindu-se să descrie cercul trădătorilor (înşelătorii împotriva celor care se încred), Poetul îşi pune problema mijloacelor de expresie de care dispune. Va putea limba italiană, vorbită printre oamenii de rînd, să redea eficient oroarea care se ascunde în cel mai crud şi mîrşav dintre toate păcatele, recea şi inumana cruzime ce caracterizează trădarea? «Dante înţelege greutatea de-a reprezenta cu fidelitate o vină aşa de apăsătoare, o pedeapsă aşa de înfricoşătoare: este ultima şi poate cea mai aspră oboseală, pe care el trebuie s-o înfrunte înainte de-a părăsi Infernul. Se potriveşte gheaţa, ca echivalenţă pentru pulsul congelat al acelor inimi crude în lumea celor vii, niciodată însufleţite de un freamăt de iubire; se potriveşte liniştea, ca indiciu pentru o durere întunecoasă şi nesfîrşită, aşa dezolată şi disperată încît nu se mai poate nici măcar traduce în cuvinte, lamentaţii, strigăte; se potriveşte nemişcarea, dovada cea mai evidentă şi descumpănitoare pentru neputinţa absolută a damnatului, pentru puterea suverană a lui Dumnezeu. Dar gheaţa uniformă, tăcerea, nemişcarea nu fac decît să sporească dificultatea, deja foarte mare, de-a reprezenta, prin cuvinte încă mai vii şi diversificate decît cele foarte puternice şi impresionante folosite pînă acum, pentru a reda gravitatea sporită faţă de celelalte păcate, oroarea sporită faţă de celelalte pedepse» (Chiari)” (E.A. Panaitescu). „Spre deosebire de alte cînturi apropiate de acesta în spaţiu, unde situaţiile anterior elaborate se încheie la începutul cîntului următor (ca un ecou prelungit sau o încercare de-a uni situaţiile din cînturi diferite, cel care se termină şi cel care începe), cîntul al XXXII-lea marchează o ruptură profundă, radicală, nu doar narativă şi tematică, ci şi lingvistico-retorică, faţă de cîntul precedent. Se pare că poetul, pornind să reprezinte zona cea mai mizerabilă, întunecată şi îngheţată a Infernului, unde omenirea pare să tindă spre degradarea materială pînă la împietrire, resimte nevoia etico-poetică de a-i transmite cititorului şi o pauză de aşteptare şi despărţire; acest fapt se percepe mai bine pe planul limbajului, care devine dur, aspru, bogat în expresii neobişnuite sau plebee, ce se potrivesc unei materii ignobile, agresive moral şi violente, departe aşadar de orice ispită de blîndeţe literară, de înnobilare forţată, fie şi prin referinţe la texte consacrate din tradiţia literară” (T. Di Salvo). „Ideea de greutate este aici dominantă, iar sensul moral pătrunde în cel fizic: tot răul din lume acţionează prin apăsare. (…) Fundul Infernului este de fapt, în concepţia geocentrică, fundul întregului univers” (Chiavacci Leonardi). „În prezenţa dificultăţii subiectului se impune (iar aceasta este o normă literară indiscutabilă) un limbaj puternic, robust, aspru, nu cel folosit de copii” (T. Di Salvo).

10. Ma quelle donne aiutino il mio verso
ch’aiutaro Anfïone a chiuder Tebe,
sì che dal fatto il dir non sia diverso.

13. Oh sovra tutte mal creata plebe
che stai nel loco onde parlare è duro,
mei foste state qui pecore o zebe!

«Dar acele doamne să-mi ajute versul, care l-au ajutat pe Anfion să încingă cetatea Tebei, încît vorba de faptă să nu se-abată. Vai, plebe mai ticăloasă ca toate, ce stai în locul unde vorba-i anevoioasă, mai bine te-ai fi născut oaie sau capră!» (v. 10-15). Poetul invocă sprijinul muzelor, care trebuie să-l inspire la fel ca pe Anfion, artistul care, cîntînd, a pus în mişcare pietrele. Exclamaţia lui se îndreaptă apoi spre osîndiţii înfipţi etern în gheaţă, pentru care ar fi fost de preferat să se nască animale necuvîntătoare, cunoscute pentru deşteptăciunea lor redusă, decît să-şi fi folosit intelectul în comiterea nelegiuirilor. „Invocarea Muzelor derivă în mod firesc din mărturisita neputinţă de-a aborda, cu mijloace pînă acum îndestulătoare şi incluse în vorbirea obişnuită, înfricoşătoarea temă a trădătorilor şi a greşelii care i-a condamnat la o asemenea pedeapsă. Dincolo de amintirea lui Anfion, miticul întemeietor al Tebei, la sunetul de liră al căruia bolovanii de pe munte au pornit la vale şi s-au dispus, unii peste alţii, formînd zidurile cetăţii, referinţa «pare în special potrivită nu numai fiindcă face trimitere la un fapt grandios, ci şi fiindcă, pentru Dante, se impune nevoia de-a oferi o ultimă contribuţie la un edificiu solemn (prima cantică)» (Chiari)” (E.A. Panaitescu). „Păcătoşii, consideraţi a fi cei mai răi dintre toţi, sînt trădătorii; ei sînt indicaţi prin cuvinte în care se amestecă mila (redusă) şi aspra condamnare morală, ca o anticipare a atitudinii dure prin care poetul se apropie de aceşti osîndiţi, în episoadele ce urmează” (T. Di Salvo). „Dante pare să spună că aşa cum Anfion cu poezia a adunat pietrele pentru a construi Teba, şi el porneşte în versurile lui să construiască o altă şi mai groaznică cetate. Teba era pentru antici cetatea celor mai oribile nelegiuiri şi cu ea compară Dante, în mai multe evocări, regiunea trădătorilor; aici, la început, apoi la finalul cîntului (v. 130-132) şi în încheierea poveştii lui Ugolino (XXXIII, 89)” (Chiavacci Leonardi).

16. Come noi fummo giù nel pozzo scuro
sotto i piè del gigante assai più bassi,
e io mirava ancora a l’alto muro,

19. dicere udi’mi: «Guarda come passi:
va sì, che tu non calchi con le piante
le teste de’ fratei miseri lassi».

«Cum am ajuns noi în bezna puţului, sub picioarele gigantului, şi eu priveam încă zidul înalt, am auzit: ‘Vezi cum pui piciorul; umblă să nu calci pe capetele bieţilor fraţi osteniţi’» (v. 16-21). Dante şi Virgiliu stau deja pe lacul Cocit, cînd o voce îi avertizează să nu calce pe capetele care se iţesc din gheaţă. „Pentru înţelegerea corectă a pasajului, trebuie să reamintim cîteva fapte; după obstacolul care desparte cercul al optulea de al nouălea, Dante şi Virgiliu se pomenesc pe marginea unui perete care coboară spre puţul Cocit: aici stau ca nişte turnuri giganţii. Anteu se apleacă spre cei doi şi-i ridică în mîna sa, iar apoi aplecîndu-se pe partea cealaltă, într-un alt loc de pe peretele puţului, îi depune. Întrucît puţul este înclinat spre centrul prăpastiei, spre Lucifer, cei doi se găsesc mai jos de locul în care Anteu îşi sprijină picioarele” (T. Di Salvo). „Vocea se ridică din gheaţă, dar nu e specificat cine vorbeşte. Unii se gîndesc la cei doi fraţi pe care Dante îi are chiar sub tălpi (v. 41-42) şi de ei leagă expresia bieţii fraţi osteniţi. Dar poate fi unul dintre cei mulţi, care vorbeşte pentru toţi şi-l avertizează pe noul-venit cum e ţinutul prin care se pregăteşte să treacă. Aceasta mi se pare explicaţia preferabilă, fiindcă anticipează dramatic viziunea de ansamblu, care se desfăşoară în faţa privirilor şi comparaţia din versurile 31-36. Se prevesteşte ceea ce se va întîmpla imediat” (Chiavacci Leonardi).

22. Per ch’io mi volsi, e vidimi davante
e sotto i piedi un lago che per gelo
avea di vetro e non d’acqua sembiante.

25. Non fece al corso suo sì grosso velo
di verno la Danoia in Osterlicchi,
né Tanaï là sotto ‘l freddo cielo,

28. com’ era quivi; che se Tambernicchi
vi fosse sù caduto, o Pietrapana,
non avria pur da l’orlo fatto cricchi.

«La care m-am răsucit şi-am văzut în faţa mea şi sub paşi un lac, ce de la ger avea înfăţişare de sticlă şi nu de apă. Pe cursul său n-a lăsat văl aşa gros iarna Dunărea în Austria, nici Donul acolo, sub cerul rece, cum era aici; că dacă Tambernicchi sau Pietrapana s-ar fi prăbuşit deasupra, nici marginile măcar n-ar fi crăpat» (v. 22-30). Îndemnat de vocea păcătosului să aibă grijă de capetele de sub picioarele sale, Dante îşi întoarce privirile spre lacul îngheţat unde se află. El rămîne impresionat de gheaţa mai groasă decît cea creată pe Dunăre iarna sau pe Don. (Ostilitatea peisajului e sugerată şi de sonorităţile bizare, geografic îndepărtate, ale numelor proprii din italiană: Danoia, Osterlicchi, Tanai etc.) Dacă munţii Tambura sau Pana s-ar fi prăvălit peste lac, gheaţa nu s-ar fi fisurat nici pe margine. „Mai întîi se uita spre perete şi n-a observat ce avea sub picioare. Lacul ca sticla, fiindcă e îngheţat, este Cocitul; în el sînt scufundaţi trădătorii. Sînt evidente raportul păcat-pedeapsă şi rolul echivalenţei: îngheţarea sensibilităţii lor, sufletul congelat cu care şi-au săvîrşit delictele se întinde în timp şi-i condamnă să stea într-un lac de gheaţă, într-un prezent nemişcat” (T. Di Salvo). „Peisajul întunecat, a cărui dezolare e sporită de expresia nedeterminată sub cerul rece (nu e circumscris nici un spaţiu aici, cum se întîmpla cu Austria; apele Donului rămîn înţepenite într-un spaţiu nelimitat, căruia doar cerul de iarnă poate să-i reproducă monotonia, sterilitatea neliniştitoare) şi enormele cataclisme geologice, evocate în terţinele 25-27, 28-30, au fost considerate de unii critici (Momigliano, Chiari) mai curînd ca o dovadă de abilitate în folosirea rimelor aspre şi răguşite decît ca poezie. Aceşti critici au rămas neplăcut impresionaţi de rima, cu deliberare nearmonioasă şi inconstantă, în «icchi» («o ciudăţenie puerilă care sărăceşte spectacolul», în opinia lui Momigliano). Cu mai multă fineţe comentează pasajul Grabher: «iată-l aşadar pe acel Dante care, într-o invocare biblică, ar vrea să pună în mişcare Capraia şi Gorgona (cîntul al XXXIII-lea, v. 82), recurgînd şi aici la o imagine gigantică, unde vedem munţi întregi aruncaţi ipotetic peste gheaţa aceea groasă care – observaţi contrastul dintre efortul naturii şi efectul neglijabil – n-ar fi stîrnit nici măcar o scîrţîială, n-ar fi suferit nici măcar o crăpătură»” (E.A. Panaitescu). „Cocitul este a patra apă din Infern, care în puţul delimitat de zidurile înalte se întinde formînd un lac cu suprafaţa îngheţată, după cum se va vedea, de vîntul provocat de aripile lui Lucifer, înfipt în centru. Cocitul este acel Avernus, amintit în Eneida (VI, 296-297 şi 323), precum şi în Scripturi (Iov 21, 33); faptul că este îngheţat pare o invenţie dantescă, datorată în mod limpede echivalenţei (toţi vechii comentatori au subliniat identificarea gheţii cu ura, opusă focului încins al iubirii). De altfel gheaţa este, alături de foc, tortura infernală tipică” (Chiavacci Leonardi).

31. E come a gracidar si sta la rana
col muso fuor de l’acqua, quando sogna
di spigolar sovente la villana,

34. livide, insin là dove appar vergogna
eran l’ombre dolenti ne la ghiaccia,
mettendo i denti in nota di cicogna.

«Şi cum stă broasca la orăcăit, cu botul deasupra apei, cînd visează ţăranca la seceriş bogat, aşa livide, scufundate pînă unde se-arată ruşinea, erau umbrele îndurerate-n gheaţă, punînd în dinţi clănţănit de barză» (v. 31-36). Păcătoşii erau scufundaţi în gheaţă pînă la gît, ca broaştele în baltă vara (cînd ţăranca visează noaptea la secerişul de peste ziuă) şi îşi clănţăneau dinţii de frig, aşa cum berzele bat din plisc. „Conform unei proceduri tipice, Dante caută pe pămînt, în realitatea ce poate fi controlată de oricare cititor, o confirmare pentru obiectul viziunii sale: şi fiindcă între realitatea lumească şi cea de dincolo nu există contraste, ci continuitate şi potenţare, realitatea eternă are aceleaşi caracteristici, ba chiar mai aprinse, violente şi exasperate, decît ceea ce se oferă sensibilităţii şi experienţei noastre. «Fantezia lui Dante are aceste străfulgerări de viziune care creează evidenţa impresionantă a unei lumi imaginare şi dau coerenţă tuturor detaliilor unei situaţii» (F. Maggini)” (T. Di Salvo). „În opinia lui Mattalia, alegerea termenului ruşinea este, în versul 34, intenţionată şi «subînţelege ideea de negaţie: întrucît roşeaţa este şi culoarea iubirii, nu doar a ruşinii, şi nici unul dintre aceste sentimente nu poate fi gîndit că există în sufletul unui om capabil să trădeze o rudă, infracţiune care poate fi explicată şi concepută doar cu cea mai îngheţată obturatio cordis, a cărei pedeapsă echivalentă este gheaţa unde damnaţii stau înţepeniţi». Cît priveşte comparaţia cu broasca, ea – scrie Grabher – «potrivit valorii pe care Dante le-o conferă unor asemenea trimiteri animaliere… reflectă în degradarea păcătoşilor un sens deosebit de mizerie, în care un fulger grotesc e îndată reprimat şi depăşit de nuanţele de tristeţe lamentabilă: livide… îndurerate; şi acei dinţi pe care frigul îi face să clănţăne în eternitate»” (E.A. Panaitescu).

37. Ognuna in giù tenea volta la faccia;
da bocca il freddo, e da li occhi il cor tristo
tra lor testimonianza si procaccia.

40. Quand’ io m’ebbi dintorno alquanto visto,
volsimi a’ piedi, e vidi due sì stretti,
che ‘l pel del capo avieno insieme misto.

«Fiecare îşi ţinea faţa-n jos: pe gură frigul şi pe ochi sufletul nenorocit îşi varsă mărturia. După ce m-am uitat în jur, mi-am aplecat privirea şi-am văzut pe doi, aşa lipiţi că părul din cap le era laolaltă legat» (v. 37-42). Sufletele păcătoase îşi ţineau capul înclinat. Suferinţa li se citea în dîrdîitul gurii şi în lacrimile din ochi. Dante priveşte roată şi apoi se opreşte asupra a doi damnaţi, care stăteau laolaltă cu părul lipit. „E prima din cele patru zone ocupate de trădători; aceasta esta a trădătorilor de rude, numită şi Caìna, de la Cain, care l-a trădat pe fratele său Abel. Şi în acest caz, eliminarea fizică a unui om, crima, este un păcat mai puţin grav decît acelea realizate de inteligenţa hotărîtă să înşele şi care acţionează cu răceală” (T. Di Salvo). „Faţa-n jos: Motivul atitudinii lor va apărea mai încolo (v. 46-48): adică «pentru a le permite lacrimilor să se scurgă imediat din ochi şi să nu le îngheţe acolo» (Messeri). Acest gest însă e şi un indiciu sufletesc: trădătorul îşi fereşte privirile de ceilalţi” (Chiavacci Leonardi).

43. «Ditemi, voi che sì strignete i petti»,
diss’ io, «chi siete?». E quei piegaro i colli;
e poi ch’ebber li visi a me eretti,

46. li occhi lor, ch’eran pria pur dentro molli,
gocciar su per le labbra, e ‘l gelo strinse
le lagrime tra essi e riserrolli.

«‘Spuneţi-mi voi, care vă strîngeţi aşa la piept’, am zis eu, ‘cine sînteţi?’. Aceia şi-au lăsat gîtul pe spate şi, după ce şi-au ridicat feţele spre mine, ochii lor, ce erau umezi doar pe dinăuntru, au şiroit în jos pe buze, iar gerul le-a înhăţat lacrimile şi le-a înţepenit» (v. 43-48). Dante vrea să afle identitatea celor doi păcătoşi. Aceştia îşi ridică privirile spre el, pentru a-i răspunde, însă lacrimile le îngheaţă şi ei rămîn cu ochii lipiţi. „Sînt doi fraţi: ar fi trebuit să arate sentimente reciproce de afecţiune, dar s-au urît şi unul l-a trădat pe celălalt. Acum sînt condamnaţi în eternitate să stea împreună, şi nu pentru a învăţa legile iubirii şi ale milei, ci pentru a rămîne înţepeniţi în ura lor nesfîrşită. Această condamnare, de a lega laolaltă doi oameni, face parte din groaznica justiţie medievală; dar Dante găsea şi la Virgiliu (Eneida, X) amintirea oribilului rege Mezentius, care lega un cadavru de un om viu şi-l condamna pe acesta să putrezească împreună cu mortul” (T. Di Salvo).

49. Con legno legno spranga mai non cinse
forte così; ond’ ei come due becchi
cozzaro insieme, tanta ira li vinse.

52. E un ch’avea perduti ambo li orecchi
per la freddura, pur col viso in giùe,
disse: «Perché cotanto in noi ti specchi?

«Zăvorul n-a lipit vreodată lemn pe lemn ca aici; şi ei ca doi ţapi s-au izbit, aşa mînie i-a cuprins. Iar unul care şi-a pierdut ambele urechi de frig, tot cu faţa-n jos, a zis: ‘De ce te oglindeşti aşa-n noi?» (v. 49-54). Cei doi fraţi rămîn cu lacrimile îngheţate şi, de furie, se lovesc, ca doi ţapi, cap în cap. Alt păcătos, rămas fără urechi, îl ia la întrebări pe Dante ce caută prin acele locuri. „Şi-au ridicat capetele şi dintr-o dată lacrimile le îngheaţă şi le închid ochii şi-i orbesc: o clipă cei doi se văd şi în ei se reaprinde vechea ură; de aici izbirea capetelor, ca între ţapi care se înfruntă în luptă. Lovitura poate fi legată şi de alte motive: regăsim ura, suferinţa din cauza condamnării şi neputinţa lor” (T. Di Salvo). „Întrucît damnatul nu şi-a înălţat ochii, nu poate şti şi afirma că Dante se uită insistent la damnaţi, decît prin faptul că i-a văzut imaginea reflectată în gheaţă, care e ca sticla; expresia te oglindeşti în noi uneşte sufletele şi gheaţa în care sînt scufundate şi are rol de oglindă pentru Dante, pentru a arăta intensitatea atenţiei prin care poetul se uită în jos” (Chimenz). „La fel ca în alte părţi, şi aici suferinţa păcătoşilor e prezentată printr-o imagine luată din lumea activităţilor manuale, în care se manifestă cel mai limpede stăpînirea omului asupra naturii, prin intermediul muncii. Damnaţii sînt astfel degradaţi la stadiul unor instrumente, al unor obiecte lipsite de suflet şi voinţă. Mai ales imaginea din v. 49, «care scoate în evidenţă un fapt rapid şi imprevizibil, precum şi forţa acelei legături, a zăvorului, este pur şi simplu fizică, dar redă plastic neputinţa şi ura care-i împing pe cei doi să se izbească reciproc, în efortul de-a se elibera, ca doi ţapi, adică lovindu-se cap în cap. Şi această scenă… care exclude ironia frecventă din alte episoade, cum exclude orice sens de milă, ţine de clima cîntului, de furie şi ură» (Gallardo)” (E.A. Panaitescu).

55. Se vuoi saper chi son cotesti due,
la valle onde Bisenzo si dichina
del padre loro Alberto e di lor fue.

58. D’un corpo usciro; e tutta la Caina
potrai cercare, e non troverai ombra
degna più d’esser fitta in gelatina:

«De vrei să ştii cine sînt aceştia doi, valea pe unde coboară Bisenzio a fost a lor şi-a tatălui lor Alberto. Dintr-un corp au ieşit; prin toată Caina putea-vei căuta, dar nu vei găsi umbră mai demnă de-nfipt în gelatină» (v. 55-60). Păcătosul fără urechi, despre care vom afla că este Camicion dei Pazzi, îi prezintă călătorului, cu oarecare sarcasm, pe cîţiva dintre colegii săi de suferinţă. Osîndiţii cu părul lipit sînt fraţi ce s-au detestat în timpul vieţii şi îşi merită pe deplin pedeapsa în cercul trădătorilor. „Cei doi damnaţi care s-au izbit unul pe celălalt ca doi ţapi sînt Alessandro şi Napoleone, fiii lui Alberto degli Alberti, conte de Mangona, proprietari peste diverse castele în Val di Sieve şi în Val di Bisenzio. Primul guelf şi al doilea ghibelin, intraţi în conflict inclusiv din motive materiale, s-au ucis reciproc în perioada 1282-1286” (E.A. Panaitescu). „Valea rîului Bisenzio se deschide din Apenini pînă la Prato: acolo Bisenzio se varsă în Arno” (T. Di Salvo). “Pedeapsa celor doi răspunde unui criteriu rigid de echivalenţă: au fost fraţi, legaţi de descendenţa din aceeaşi mamă şi continuă să fie legaţi fizic în Infern; dar acum nu-i ţine laolaltă forţa iubirii, ci a urii; s-au luptat între ei şi continuă să se lupte şi să se izbească înnebuniţi de ură, ca doi ţapi” (T. Di Salvo). „Caina: tot cercul al nouălea este al trădătorilor, însă Dante, urmînd un criteriu etic-juridic prin care greşeala diferită, considerată mai mult sau mai puţin gravă, trebuie să primească o pedeapsă adecvată, împarte cercul în patru zone, în funcţie de felurile diferite în care poate fi determinată şi clasificată trădarea. Toate acestea corespund perfect atît evaluării juridice şi morale, pe care Dante îşi întemeiază clasificarea păcatelor şi a pedepselor, cît şi spiritului geometric care-i este specific lui şi Evului Mediu, prin care fiecare trebuie să trăiască şi să-şi ocupe un loc specific, să se plaseze într-o ierarhie fixă. Criteriul distributiv al pedepselor îi derivă din cultura vremii: dar în cadrul său îşi rezervă un anumit spaţiu în care determinarea gravităţii mai mari sau mai mici depinde de evaluarea sa, de criteriul pe care îl fixează şi-l urmează. În Caìna apar trădătorii de rude care au fost şi criminali” (T. Di Salvo).

61. non quelli a cui fu rotto il petto e l’ombra
con esso un colpo per la man d’Artù;
non Focaccia; non questi che m’ingombra

64. col capo sì, ch’i’ non veggio oltre più,
e fu nomato Sassol Mascheroni;
se tosco se’, ben sai omai chi fu.

«Nici pe cel care a avut pieptul şi umbra sfîşiate, c-o singură lovitură, prin mîna lui Arthur, nici pe Focaccia; nici pe ăsta care atîrnă pe mine cu capul de nu mai văd nimic şi s-a numit Sassol Mascheroni: de eşti toscan, îl ştii bine» (v. 61-66). Aici e osîndit fiul regelui Arthur, care a fost ucis pentru trădare. Năprasnica lovitură de lance i-a străpuns trupul; prin orificiul astfel produs a trecut lumina soarelui, care i-a străpuns şi umbra. Alţi doi trădători înfipţi în gheaţă sînt Focaccia şi Sassol Mascheroni. „Cel cu pieptul şi umbra sfîşiate este un personaj din legendele medievale despre regele Arthur. Mordret, fiul (sau nepotul) lui Arthur, care a încercat să-l ucidă pe rege, a fost străpuns de acesta cu lancea şi «cînd şi-a scos lancea, soarele a trecut prin rană, încît i-a străbătut umbra trupului» (Anonim Florentin); Focaccia este porecla pistoiezului din gruparea guelfilor albi Vanni dei Cancellieri, vinovat că l-a ucis prin trădare pe vărul său Detto dei Cancellieri” (E.A. Panaitescu). „Sassol Mascheroni, florentin din familia Foschi, a ucis un copil, fiul unui unchi, pentru a rămîne singurul moştenitor; după ce-a fost descoperit, a fost pus într-un butoi plin de cuie, dat de-a rostogolul de pe un deal şi apoi decapitat. A fost oribil delictul şi la fel de oribilă pedeapsa, conform liniei de severă consecvenţă a medievalilor” (T. Di Salvo). “Fost-a astă întîmplare atîta de cunoscută, că s-a vorbit despre ea în toată Toscana; şi din aceea spune Autorul: de eşti din Toscana, trebuie să ştii bine” (Anonimo).

67. E perché non mi metti in più sermoni,
sappi ch’i’ fu’ il Camiscion de’ Pazzi;
e aspetto Carlin che mi scagioni».

70. Poscia vid’ io mille visi cagnazzi
fatti per freddo; onde mi vien riprezzo,
e verrà sempre, de’ gelati guazzi.

«Şi ca să nu mă mai iei la întrebări, află că am fost Camicion de’ Pazzi şi-l aştept pe Carlin să mă cureţe de păcate’. Apoi am văzut o mie de mutre învineţite de frig; că încă-mi vin fiori şi mereu îmi vor veni, de la bălţile îngheţate» (v. 67-72). Vorbitorul i se prezintă singur lui Dante şi mai adaugă o ironie: va veni un păcătos încă mai abject, care va atenua vina acestuia prin contrast. Poetul îşi mută apoi privirile peste peisaj, observînd o mulţime imensă de umbre zgribulite, care continuă să-i provoace în amintire groaza pentru mlaştinile congelate. „Alberto Camicione dei Pazzi din Valdarno se găseşte printre trădători fiindcă şi-a omorît o rudă, pentru a pune mîna pe cîteva fortăreţe pe care le aveau în proprietate comună. El prevesteşte condamnarea în cercul al nouălea a lui Carlino dei Pazzi din Valdarno, vinovat de o trădare mult mai infamantă decît a sa: în 1302 Carlino le-a cedat guelfilor negri din Florenţa castelul Piantravigne, unde se refugiaseră mulţi guelfi albi exilaţi” (E.A. Panaitescu). „Apoi am văzut: se trece aici în a doua zonă din Cocit, unde stau trădătorii politici, numită Antenora (v. 88) de la Antenor, personajul troian care conform unei tradiţii posthomerice le-a predat Troia grecilor, deschizînd poarta pentru calul de lemn. Aici Dante vede chipurile păcătoşilor, care îi apar învineţite de frig; ei au prin urmare capetele ridicate şi nu şi le pot înclina, ca şi cei din Caina” (Chiavacci Leonardi). „Să se observe cum seria de rime (cagnazzi, riprezzo, guazzi) reia, la începutul noii scene, motivul iniţial al sunetelor aspre şi răguşite. Unii au văzut în această groază pentru bălţile îngheţate inclusiv un pasaj autobiografic, amintirea teribilei ierni din 1302-1303, prima petrecută de Dante în exil, cînd Arno a îngheţat pe tot cursul său” (Chiavacci Leonardi).

73. E mentre ch’andavamo inver’ lo mezzo
al quale ogne gravezza si rauna,
e io tremava ne l’etterno rezzo;

76. se voler fu o destino o fortuna,
non so; ma, passeggiando tra le teste,
forte percossi ‘l piè nel viso ad una.

«Pe cînd mergeam spre mijlocul unde se-adună toată greutatea şi tremuram în eterna beznă congelată, dacă a fost voinţa, sau destinul, sau norocul, nu ştiu; dar umblînd printre căpăţîni, am izbit tare cu piciorul pe una-n mutră» (v. 73-78). Protagonistul înaintează spre centrul lacului – şi totodată centrul de greutate al Pămîntului – cînd, întîmplător, se împiedică de o ţeastă pe care o loveşte puternic. „Dante arată pentru prima dată – notează pe bună dreptate Gallardo – «intenţia de-a jigni un damnat»; dubla disjuncţie din v. 76 are un ton de ironie crudă. Aici este uitată mila, sau uimirea care însoţeşte adesea consimţămîntul lui Dante în faţa asprimii exercitate de dreptatea divină’. Sapegno subliniază că episodul care începe acum este «printre paginile cele mai uluitoare din tot poemul, nu atît pentru că Poetul dă frîu liber fondului său instinctiv, cum se spune, de cruzime medievală, cît pentru că, în mod nemaivăzut, subliniază cu o energie insistentă acea coincidenţă deplină dintre ‘răzbunarea’ lui, crezul său personal despre justiţie şi groaznicul meşteşug al dreptăţii divine răzbunătoare»” (E.A. Panaitescu).

79. Piangendo mi sgridò: «Perché mi peste?
se tu non vieni a crescer la vendetta
di Montaperti, perché mi moleste?».

82. E io: «Maestro mio, or qui m’aspetta,
sì ch’io esca d’un dubbio per costui;
poi mi farai, quantunque vorrai, fretta».

«Plîngînd m-a certat: ‘De ce mă calci? dacă nu vii să sporeşti pedeapsa pentru Montaperti, de ce mă loveşti?’. Şi eu: ‘Maestre al meu, acum aşteaptă să scap de-o bănuială cu ăsta; apoi mă vei grăbi cît vei vrea’» (v. 79-84). Osînditul se vaită de lovitura primită, mai ales că – dacă nu reprezintă o sancţiune suplimentară pentru trădarea comisă la Montaperti – e  nemeritată. Dante e intrigat de vorbele auzite şi-i solicită ferm lui Virgiliu să se oprească pentru a limpezi situaţia. „Damnatul pe care Dante l-a lovit cu piciorul este guelful florentin Bocca degli Abati. În bătălia de la Montaperti, a tăiat cu spada mîna purtătorului de drapel din cavaleria florentină, Jacopo Nacca dei Pazzi, contribuind astfel la înfrîngerea concetăţenilor săi” (E.A. Panaitescu). „Situaţia este involuntar grotescă, dar şi îngrozitor de serioasă: trădătorul se trădează pe sine însuşi, ca fiind frămîntat pe dinăuntru de amintirea, transformată în pedeapsă, de la Montaperti: el ar vrea să scape de memorie, să se lepede de ea, însă aceasta revine din trecut şi, prin intermediul celui viu, se transferă către noile generaţii” (T. Di Salvo).

85. Lo duca stette, e io dissi a colui
che bestemmiava duramente ancora:
«Qual se’ tu che così rampogni altrui?».

88. «Or tu chi se’ che vai per l’Antenora,
percotendo», rispuose, «altrui le gote,
sì che, se fossi vivo, troppo fora?».

«Călăuza s-a oprit, şi eu i-am zis celui care încă mai blestema amarnic: ‘Tu cine eşti, care-i cerţi astfel pe alţii?’. ‘Dar tu cine eşti, care umbli prin Antenora izbind’, a răspuns, ‘obrajii altora că, viu de-ai fi, prea tare s-ar dovedi?’» (v. 85-90). Dante şi Bocca degli Abati încep disputa, fiecare vrînd să afle identitatea celuilalt şi ascunzînd-o pe a sa. „Cîteva elemente din psihologia damnatului necunoscut încep să se precizeze: insultă cu violenţă şi se dovedeşte om impulsiv, nestăpînit (…). Prima interpretare scoate mai bine în evidenţă agresivitatea colerică a damnatului şi subliniază dramatismul ciocnirii. Tehnica altercaţiei este aceeaşi ca la Filippo Argenti; dar aici lucrurile se complică, fiindcă Bocca refuză să se lase recunoscut şi Dante, pentru a-i smulge numele, trebuie să recurgă la un gest de extremă violenţă şi poate că nu şi-ar fi atins ţinta, în ciuda metodelor inchizitoriale, dacă n-ar fi intervenit un element neprevăzut, un alt damnat care deblochează situaţia şi contribuie la deznodămîntul înfruntării” (T. Di Salvo).

91. «Vivo son io, e caro esser ti puote»,
fu mia risposta, «se dimandi fama,
ch’io metta il nome tuo tra l’altre note».

94. Ed elli a me: «Del contrario ho io brama.
Lèvati quinci e non mi dar più lagna,
ché mal sai lusingar per questa lama!».

«‘Sînt viu şi-ţi pot fi de folos’, a fost răspunsul meu, ‘de cauţi faima, să-ţi pun numele între celelalte note ale mele’. Şi el mie: ‘Chiar dimpotrivă mi-e pofta; cară-te aşadar şi nu mă mai necăji, că nu ştii să linguşeşti prin groapa asta!’» (v. 91-96). Dante încearcă să-şi înduplece adversarul, dezvăluindu-i că e viu şi poate duce veşti despre el în lumea muritoare. Bocca urmăreşte, dimpotrivă, să-şi facă uitată proasta faimă de trădător, aşa că îl refuză grosolan. „Cu alte cuvinte: ai comis o greşeală psihologică, crezînd că noi, trădătorii din Antenora, dorim să fim pomeniţi; pe lîngă greşeala că m-ai lovit în cap, pe cînd nu pot reacţiona, nu cunoşti nici legile retorice care susţin un discurs linguşitor, prin care îţi propui să obţii bunăvoinţa cuiva. Replica lui Bocca e sarcastică şi hotărîtă, se încheie cu invitaţia brutală adresată poetului de-a pleca mai încolo” (T. Di Salvo). „În violenţa cu care Bocca refuză să-şi spună numele stă conştiinţa răului pe care l-a făcut. Această cunoaştere nu e totuşi însoţită de remuşcări (Farinata afirmase îngîndurat: pe care poate că prea mult am lovit-o) sau de ruşine (Vanni Fucci roşeşte, cînd se vede descoperit printre hoţi). În sufletul lui Bocca încap doar încăpăţînarea şi refuzul. Gestul brutal al lui Dante se dovedeşte astfel în parte justificat” (E.A. Panaitescu).

97. Allor lo presi per la cuticagna
e dissi: «El converrà che tu ti nomi,
o che capel qui sù non ti rimagna».

100. Ond’ elli a me: «Perché tu mi dischiomi,
né ti dirò ch’io sia, né mosterrolti
se mille fiate in sul capo mi tomi».

«Atunci l-am înhăţat de chică şi-am zis: ‘Va trebui să-mi spui cum te numeşti, sau nu-ţi mai rămîne păr pe cap’. Iar el mie: ‘N-ai decît să-l smulgi tot, nu-ţi voi spune cine-s, nimic nu-ţi voi dezvălui, chiar dacă de-o mie de ori capul mi-l izbeşti’» (v. 97-102). Într-un gest de violenţă extremă, Dante îl apucă de plete pe păcătosul imobilizat în gheaţă şi-l ameninţă cu brutalitate. Celălalt continuă să i se opună sfidător. „Această reacţie a lui Dante, care-l agresează pe adversar, înhăţîndu-l de păr şi spunînd că vrea să i-l smulgă, dacă acela nu-şi dezvăluie numele, este oarecum neprevăzută: alteori şi-a văzut duşmanii pedepsiţi de alte forţe infernale, care devin instrumentul divinităţii: damnaţi, monştri, şerpi etc. Aici devine el însuşi instrumentul imediat al dreptăţii divine. Este evident că putem recunoaşte în altercaţia care de la cuvinte trece repede la fapte un fundal de atitudini şi comportamente proprii societăţii medievale. Cei doi transferă în Infern violenţele inclusiv fizice, care marchează raporturile mereu încordate dintre cei care ţin de orientări politice diferite. Dar Dante se înalţă deasupra situaţiei şi se plasează în postura celui căruia divinitatea i-a încredinţat datoria de-a dezvălui, prin figura exemplară a lui Bocca, la ce consecinţe teribile duce o societate care îşi întemeiază relaţiile pe fraudă şi violenţă. Această societate şi aceşti oameni trebuie repudiaţi cu asprime, şi asupra lor trebuie să ne dorim să cadă dreptatea divină” (T. Di Salvo).

103. Io avea già i capelli in mano avvolti,
e tratti glien’ avea più d’una ciocca,
latrando lui con li occhi in giù raccolti,

106. quando un altro gridò: «Che hai tu, Bocca?
non ti basta sonar con le mascelle,
se tu non latri? qual diavol ti tocca?».

«Eu îi răsucisem deja părul în mînă şi-i jumulisem mai multe smocuri, iar el lătra cu ochii-nfipţi în jos, cînd altul a strigat: ‘Ce tot ai, Bocca? nu-ţi ajunge că suni din măsele, dacă nu latri? ce drac te frămîntă?’» (v. 103-108). Dante începe să-i smulgă furios părul din cap osînditului sfidător, care urlă ca un cîine, cînd pe neaşteptate un alt tovarăş de suferinţă i se adresează pe nume şi-l ceartă. „Damnatul asupra căruia se dezlănţuie implacabil şi violent mînia lui Dante îşi exprimă durerea în tonuri animalice; iar asta confirmă intervenţia lui Dante: cel care i se opune nu merită milă fiindcă, după cum i-o spune strigătul, este mai aproape de animale decît de oameni” (T. Di Salvo). “Celălalt damnat, fidel capacităţilor sale morale, trădează şi dezvăluie numele tovarăşului de suferinţă. Păcătoşii nu sînt doar nişte vinovaţi care suferă: de fiecare dată cînd li se oferă prilejul, încep iar să păcătuiască, devin nişte zbiri” (T. Di Salvo). „De la v. 95 (Cară-te aşadar) pînă la 108 avem o serie neîntreruptă de rime aspre, care delimitează cu precizie scena condusă la nivelul de jos al violenţei fizice şi verbale” (Chiavacci Leonardi).

109. «Omai», diss’ io, «non vo’ che più favelle,
malvagio traditor; ch’a la tua onta
io porterò di te vere novelle».

112. «Va via», rispuose, «e ciò che tu vuoi conta;
ma non tacer, se tu di qua entro eschi,
di quel ch’ebbe or così la lingua pronta.

«‘De-acum’, am zis, ‘nu vreau să mai vorbeşti, trădător ticălos; fiindcă spre ruşinea ta, voi duce veşti adevărate despre tine’. ‘Cară-te’, a răspuns, ‘şi povesteşte ce vrei; dar să nu ascunzi, de ieşi de-aici, despre acest limbut» (v. 109-114). Dante îşi abandonează prada, mulţumit că i-a aflat numele. Celălalt continuă să se răstească la el, însă, din răzbunare, începe să-i trădeze, la rîndul său, pe colegii înţepeniţi în gheaţa infernală. „Lui Dante, Bocca îi dă două răspunsuri, unul de dispreţ, ca un fel de indiferenţă în care i s-a transformat înfrîngerea, şi unul ca denunţ: cel ce-a trădat trebuie să fie trădat. În această înclinaţie spre turnătorie apare un soi de compensaţie răutăcioasă, pe care Bocca şi-o îngăduie, implicîndu-i în dezvăluire nu doar pe denunţătorul său, ci şi pe alţii care n-au participat la scenă. Aici siguranţa arogantă, încăpăţînarea aspră ale lui Bocca se topesc în mizerabile tentative de satisfacţie, care-i dezvăluie caracterul mărunt. Revolta şi opoziţia lui erau doar aparente, nu substanţiale” (T. Di Salvo).

115. El piange qui l’argento de’ Franceschi:
“Io vidi”, potrai dir, “quel da Duera
là dove i peccatori stanno freschi”.

118. Se fossi domandato “Altri chi v’era?”,
tu hai dallato quel di Beccheria
di cui segò Fiorenza la gorgiera.

«El plînge-aici arginţii francezilor: “Am văzut”, vei putea zice, “pe ăla din Duera, acolo unde păcătoşii zac la răcoare”. Dacă te-ar întreba: “Cine mai era acolo?”, îl ai alături pe ăla din neamul Beccheria, pe care Florenţa l-a scurtat de cap» (v. 115-120). Adversarul înverşunat al lui Dante, după ce-a fost deconspirat de un tovarăş de suferinţă, trece repede la trădarea altora. „Bocca degli Abati se răzbună pe denunţătorul său, denunţîndu-l la rîndul său. Este cremonezul Buoso di Dovera sau Dovara, care şi-a trădat pentru bani partidul, atunci cînd, numit în 1265 la conducerea unei armate ghibeline, n-a opus rezistenţă la înaintarea armatei guelfe a lui Carol de Anjou” (E.A. Panaitescu). „Abatele din Vallombrosa, Tesauro dei Beccaria, legat papal în Toscana, a fost judecat în 1258 de către florentini, sub acuzaţia că s-a pus de acord cu exilaţii ghibelini pentru a trăda partea guelfă şi a fost decapitat” (E.A. Panaitescu).

121. Gianni de’ Soldanier credo che sia
più là con Ganellone e Tebaldello,
ch’aprì Faenza quando si dormia».

124. Noi eravam partiti già da ello,
ch’io vidi due ghiacciati in una buca,
sì che l’un capo a l’altro era cappello;

«Gianni de’ Soldanier cred că-i mai încolo, cu Ganellon şi Tebaldello, care a deschis Faenza pe cînd dormea’. Noi deja plecaserăm de lîngă el, cînd am văzut doi îngheţaţi într-o bortă, încît un cap era peste celălalt căciulă» (v. 121-126). După ce se încheie enumerarea celui de-al doilea şir de trădători, poeţii îşi continuă drumul. Le apare în faţa ochilor o imagine îngrozitoare: doi damnaţi înghesuiţi într-un singur ochi de gheaţă, cu unul dintre ei avînd căpăţîna dispusă deasupra celuilalt. „Florentinul Gianni dei Soldanieri, ţinînd de o familie nobilă ghibelină, şi-a trădat în 1266 partidul, conducînd o revoltă populară guelfă, ce-a pus capăt puterii fraţilor Gaudenţi Catalano şi Loderingo (v. cîntul al XXIII-lea, v. 103-108). Ganellon din Maganza, unul dintre eroii din Cîntarea lui Roland, după ce s-a pus de acord cu regele sarazin Marsilion, a provocat înfrîngerea de la Roncevaux. Tebaldello dei Zambrasi, pentru a se răzbuna pe o batjocură suferită din partea unor ghibelini din Bologna, care se refugiaseră la Faenza, şi-a predat cetatea în mîinile guelfilor bolognezi în zorii zilei (pe cînd dormea) de 13 noiembrie 1280” (E.A. Panaitescu).

127. e come ‘l pan per fame si manduca,
così ‘l sovran li denti a l’altro pose
là ‘ve ‘l cervel s’aggiugne con la nuca:

130. non altrimenti Tidëo si rose
le tempie a Menalippo per disdegno,
che quei faceva il teschio e l’altre cose.

«Şi cum pîinea de foame se înfulecă, aşa cel deasupra şi-a înfipt dinţii-n celălalt, unde creierul se uneşte cu ceafa: tot aşa Tideu i-a ros tîmplele lui Menalip de furie, cum ăsta-i devora ţeasta şi toate cele» (v. 127-132). Damnatul situat deasupra a început să devore înverşunat căpăţîna celui de sub el, cu dinţii încleştaţi la rădăcina gîtului. Gestul îngrozitor amintea de povestea conflictului sîngeros dintre Tideu şi Menalip. „Staţiu povesteşte în Tebaida (VIII, v. 740 sqq.) că unul dintre cei şapte regi care au asediat Teba, Tideu, rănit mortal de tebanul Menalip, l-a ucis şi, înainte de-a muri la rîndul lui, cuprins de o ură bestială, a început să-i roadă căpăţîna. În această introducere la măreţul episod despre contele Ugolino, care va ocupa prima jumătate a cîntului următor, referinţa mitologică este, ca de obicei, lipită brutal pe adnotarea realistă şi îi conferă acesteia din urmă o solemnitate deosebită, iluminînd, cum a notat cu inspiraţie Grabher, detaliul foamei, «a acelei furii prin care foamea devine o dramă». Gestul damnatului care roade căpăţîna tovarăşului său de suferinţă, gest ce apare la început într-o lumină de oribilă obiectivitate (v. 126), se proiectează, prin referinţa mitologică, pe planul – eroic şi tragic – al pasiunilor fără limite, care se hrănesc din durere şi în caracterul nelimitat al durerii îşi găsesc măsura” (E.A. Panaitescu). „Şi toate cele: în sensul de carne, materie cerebrală etc.; indicaţia generică evită insistenţa pe detaliile macabre şi dezgustătoare, care însă nu lipsesc din textul lui Staţiu” (Chiavacci Leonardi).

133. «O tu che mostri per sì bestial segno
odio sovra colui che tu ti mangi,
dimmi ‘l perché», diss’ io, «per tal convegno,

136. che se tu a ragion di lui ti piangi,
sappiendo chi voi siete e la sua pecca,
nel mondo suso ancora io te ne cangi,

139. se quella con ch’io parlo non si secca».

«‘O, tu, ce dovedeşti aşa semn de ură bestială asupra celui pe care-l mănînci, spune-mi de ce’, i-am zis eu, ‘cu tocmeala ca, dacă îndreptăţit de el te plîngi, aflînd eu cine sînteţi şi-al lui păcat, în lumea de sus să te răsplătesc, dacă nu mi se uscă limba-n gură’» (v. 133-139). Dante îi cere îngrozit păcătosului, dezlănţuit în fapta canibalică, să-şi explice motivele unui asemenea gest monstruos. Totodată îi promite că, dacă ura torţionarului se dovedeşte întemeiată, va aduce la cunoştinţă povestea sa, în lumea muritorilor, de nu-i va secătui înzestrarea poetică. „Faptul că Dante suspendă cîntul acolo unde, în cel următor, se va deschide povestea, că izolează cu mare efect retoric întîmplarea, transformînd-o într-un episod, ţine de maniera sa, deja experimentată cu succes în alte părţi ale poemului şi care ajută aici, întîi de toate, să lege într-un fir continuu diversitatea narativă a eroilor din Cocit, epica trădării” (M. Sansone). „Întîlnirile din acest cînt se dispun simetric, după schema unui chiasm: doi păcătoşi la început, lipiţi unul de celălalt şi muţi; sînt doi fraţi care s-au ucis reciproc (ca Eteocle şi Polynice) şi acum sînt înlănţuiţi pentru eternitate. Apoi unul, fără urechi din cauza frigului, care va vorbi, denunţîndu-i lui Dante, cu dispreţ şi sarcasm, numele altor patru tovarăşi. Aici ieşim din Caina (prima zonă, numită după ucigaşul de frate) pentru a intra în Antenora, unde stau trădătorii de patrie. Şi iată o altă întîlnire, centrală pentru economia cîntului şi cea mai dramatică, reprezentînd vîrful său şi concentrîndu-i semnificaţia: inclusiv acest păcătos, Bocca degli Abati, trădătorul de la Montaperti, va vorbi şi va da, ca precedentul, alte nume, cinci în total, însoţite de scurte şi seci comentarii de dispreţ. La sfîrşit vom găsi alt cuplu, înghesuit în aceeaşi gaură, într-un act care ajunge la extremitatea degradării umane: unul roade, ca un înfometat ce muşcă din pîine, craniul celuilalt. Schema indicată (doi plus cinci, plus unul în centru, plus cinci, plus doi), chiar dacă nu se vede la prima lectură, strînge totuşi cîntul într-o perfectă figură geometrică, scoţîndu-i puternic în relief pe primii doi, personajul central şi pe ultimii doi, adică pe cei care contează cu adevărat în întregul tablou” (Chiavacci Leonardi).




Laszlo Alexandru
(nr. 1, ianuarie 2016, anul VI)


Din seria „Lectura lui Dante” am publicat:
Din noua serie „Lectura Dantis": O călătorie iniţiatică (Infernul I)
Lectura lui Dante. Infernul II, Dante e cuprins de îndoieli
Lectura lui Dante. Biciul dispreţului (Infernul III)
Lectura lui Dante. Spirite măreţe (Infernul IV)
Lectura lui Dante. Furtuna pasiunii (Infernul V)
Lectura lui Dante. Păcătoasa poftă a gurii (Infernul VI)
Lectura lui Dante. Soarta ascunsă ca şarpele în iarbă (Infernul VII)
Lectura lui Dante. Cetatea aroganţei (Infernul VIII)
Lectura lui Dante. Îngerul războinic (Infernul IX)
Lectura lui Dante. Farinata se înălţa cu pieptul şi cu fruntea (Infern X)
Lectura lui Dante. Ierarhia păcatelor (Infern XI)
Lectura lui Dante. Rîul de sînge (Infern XII)
Lectura lui Dante. Copacii sălbatici (Infern XIII)
Lectura lui Dante. Ape infernale (Infern XIV)
Lectura lui Dante. Cum omul se eternizează (Infern XV)
Lectura lui Dante. Fericit cel ce vorbeşte liber (Infern XVI)
Lectura lui Dante. Călare pe monstru (Infern XVII)
Lectura lui Dante. Între bici şi fecale (Infern XVIII)
Lectura lui Dante. Păstori nelegiuiţi (Infern XIX)
Lectura lui Dante. Lacrimi pe buci (Infern XX)
Lectura lui Dante. Carnavalul cruzimii (Infern XXI)
Lectura lui Dante. Bălăceală în smoală (Infern XXII)
Lectura lui Dante. Mantaua ipocriziei (Infern XXIII)
Lectura lui Dante. Muşcătura şarpelui (Infern XXIV)
Lectura lui Dante. Metamorfoze (Infern XXV)
Lectura lui Dante. Călătoria lui Ulise (Infern XXVI)
Lectura lui Dante. Diavolul logician (Infern XXVII)
Lectura lui Dante. Oameni spintecaţi (Infern XXVIII)
Lectura lui Dante. Pedeapsa pentru alchimie (Infern XXIX)
Lectura lui Dante. O chelfăneală (Infern XXX)
Lectura lui Dante. Întîlnirea cu giganţii (Infern XXXI)