160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo. Povestiri inedite în română (V)

În 2021 se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo (19 decembrie 1861, Trieste – 13 septembrie 1928), scriitorul care a înscris romanul italian în seria marilor înnoiri europene de la începutul secolului XX, cele aduse de Proust, Kafka, Joyce, Musil.
De-a lungul vremii romanele lui Svevo au fost publicate în românește, republicate și reeditate periodic. De această aniversare Editura Humanitas fiction a oferit cititorilor români prima culegere amplă din povestirile lui Svevo, Viitorul amintirilor. Proză scurtă, traducere din italiană, repere biobibliografice, postfață și note de Mihai Banciu).
În revista noastră continuăm publicarea altor povestiri necuprinse în recenta culegere
. După În Serenella, Mama, Marianno, Tribul, publicăm în continuare povestirea intitulată Giacomo, antumă apărută inițial în anul 1926, în aceeaşi traducere semnată de Mihai Banciu.


GIACOMO


În lungile mele peregrinări pedestre prin câmpiile din Friuli [1] am obiceiul să mă întovărășesc cu cei pe care-i întâlnesc și să le stârnesc confesiunile. Eu sunt numit flecar, dar cu toate astea se pare că vorba mea nu-i un impediment pentru alții, întrucât din fiecare drumeție de-a mea aduc acasă informații importante ce luminează cu o lumină vie peisajul prin care trec. Căsuțele mi se dezvăluie mai bine în peisaj iar în câmpia verde și mănoasă observ, pe lângă frumoasa indiferență pe care o are orice manifestare a unei legi, și pasiunea și efortul oamenilor în cazul cărora legea nu e atât de evidentă.
Veneam de la Torlano [2] și mergeam către Udine [3] când m-am întâlnit cu Giacomo, un țăran de vreo treizeci de ani îmbrăcat chiar mai sărăcăcios decât țăranii obișnuiți. Surtucul era rupt ca și tricoul de sub el. Pielea care se întrezărea avea și ea ceva curios, de parcă ar fi fost o altă haină arsă de soare. Ca să meargă mai bine își ținea încălțările în mână, iar picioarele goale nu păreau să se ferească de pietre. A avut nevoie de un băț de chibrit pentru mica sa pipă și conversația s-a legat. Nu știu ce a aflat el de la mine, dar iată ce-am auzit eu de la el. Prefer să spun povestea cu cuvintele mele, în primul rând pentru ca s-o rezum, iar apoi pentru foarte simplul motiv că n-aș ști să fac altfel. A lui a durat până la Udine și chiar mai departe întrucât s-a sfârșit în fața unui pahar de vin pe care l-am plătit eu. Nu cred că povestea m-a costat prea mult.
În satul său, lui Giacomo i se spunea leneșul. Curând, încă din prima tinerețe a fost cunoscut de toți proprietarii pentru două calități: aceea de a nu munci și aceea de a-i împiedica și pe alții să muncească. Se înțelege cum faci să nu muncești; mai greu e să pricepi cum poate un singur om să împiedice munca altor 40. E-adevărat că printre cei patruzeci poți găsi aliați când îți propui să nu muncești. Însă găsești și adversari fiindcă există mai mulți oameni decât îți închipui care suferă de boala muncii și care pornesc la treabă ca turbații, văzând dinaintea lor un singur scop: acela de a termina, de a sfârși totul, de a sfârși bine. Drace! Omenirea muncește de-atâția ani încât ceva din această, chiar dacă nefirească, înclinație trebuie că ne-a intrat în sânge. Însă în sângele lui Giacomo nu era nici urmă. El își cunoaște bine năravul. Trebuie că și-a dat seama de el în sărmanul său trup, slăbit și maltratat, și consideră că puținul chef de muncă reprezintă în cazul său o boală. Eu mi-am făcut o altă idee despre înclinația lui și cred că ar trebui să se compare cu mine care muncesc mult dar altceva. Există o afinitate între mine și el și tocmai de aceea drumeția de la Torlano la Udine și mai departe a fost pentru mine deosebit de plăcută.
Ca să-i împiedice pe alții să muncească, Giacomo făcea niște raționamente incredibile. Începea prin a critica dispozițiile date pentru munca respectivă. Trebuia să coboare niște vin într-o pivniță. Munceau numai el și stăpânul. Cum să-l împiedici să muncească tocmai pe stăpân? Primul butoiaș călătorise cu o anume încetineală trecând din car în stradă, apoi printr-un coridor al casei și jos, în pivniță. Transpirat tot, Giacomo se gândea. – Vii odată? – a întrebat amenințător stăpânul. – Mă gândeam – a zis Giacomo – că ducem vinul mai întâi încolo apoi încoace; coridorul merge încolo iar scara duce înapoi sub stradă. De ce să nu facem o gaură din stradă în pivniță și să coborâm vinul direct în bute? –. Fără îndoială, propunerea nu era cu totul prostească și stăpânul a început să discute despre ea. Mai întâi, pivnița nu era situată exact sub strada unde se afla carul, însă puteai ajunge la ea printr-o bortă dar numai de pe un teren din vecinătate. Giacomo a răspuns că, cu puțină atenție, carul putea foarte bine să treacă pe terenul cu pricina. Și s-au dus să vadă. Diferența de nivel nu era mare și putea fi acoperită. Însă stăpânul zicea nu, iar Giacomo da. Și amândoi aveau pipele aprinse. După care stăpânul, neștiind ce motive să mai invoce, a afirmat că el considera că o pivniță cu deschiderea în stradă ar fi fost afectată de umezeală. Iar Giacomo a pomenit de pivnițele din satele învecinate care aveau deschiderea în stradă. Le-a amintit pe toate, neuitând nici măcar una! Între timp soarele încălzea vinul din stradă, iar stăpânul a sfârșit prin a se înfuria. La fel și Giacomo. Puțin după aceea el se ducea la cârciumă având în buzunar banii pentru un sfert de zi-muncă în timp ce stăpânul chema în ajutor femeile din casă și trecătorii pentru a-și salva vinul.
La cârciumă Giacomo nu se odihnea, nici vorbă! Continua să discute despre necesitatea de a se realiza o comunicare directă cu strada pentru fiecare pivniță. Și-atâta reclamă a făcut încât acum în sătucul acela nu mai exista pivniță care să nu dispună de respectiva deschidere. Odată ce a obținut acest lucru, în prezent se dedică în mod activ unei alte reclame. Vrea ca în fața fiecărei deschideri să existe o macara care să coboare și să scoată afară orice fel de mărfuri grele. Voia să mă convingă și pe mine însă eu, slavă cerului, n-am pivnițe.
Într-o zi, Giacomo a făcut o afacere excelentă. Vreo patruzeci de inși, inclusiv el, făcuseră o înțelegere pentru cositul unui câmp foarte mare. Trebuia să fie de lucru pentru vreo cincisprezece zile. Își aleseseră șefii dar atribuțiile acestora nu fuseseră clar stabilite. Giacomo nu era nepunctual, iar la patru dimineața se afla pe teren. A început prin a protesta față de alegerea părții de unde trebuia început. Dimineața trebuia să stai cu spatele la soare. Avea dreptate, însă cei patruzeci de oameni au trebuit în felul ăsta să meargă un sfert de ceas zdravăn pentru a se deplasa pe latura opusă care era cea mai depărtată de sat. După care a început să refuze coasa ce-i fusese repartizată. În general prefera coasele cu coada simplă și făcea reclamă ca și ceilalți să le prefere. Apoi, curând, foarte curând, a simțit nevoia să își ascută coasa. A propus mai multe îndatoriri cu totul noi pe câmpurile acelea. Doi oameni trebuiau să fie repartizați pentru întreaga zi la ascuțitul coaselor. Când el nu muncea se înfuria că vecinii din dreapta și din stânga continuau să muncească. Apăreau neregularități ce nu puteau fi utile bunului mers al muncii. Era bine știut că munca aceea trebuia ori să o facă toți odată ori să n-o facă. Altminteri nefericitul care rămânea în urmă, fără vina lui, putea să-i cosească picioarele tovarășului său prea zelos. Șefii priveau năuciți la fața lui Giacomo slabă, mereu nebărbierită, înroșită de soare și de o indignare sinceră. Era un om de bună credință și n-aveai cum să te înfurii pe el! I-au oferit partea sa integral, bani gheață, dacă era de acord să nu mai apară în ziua următoare. Fiindcă dacă era de față, nu încăpea îndoială: cositul nu s-ar mai fi încheiat niciodată. În vreme ce ei ar fi ajuns la capăt, în cealaltă parte ar fi crescut la loc toată lucerna cosită, iar cosașii ar fi murit de foame condamnați cum erau la plata prin contract a 15 zile. Giacomo a șovăit. El încasase deseori salarii fără să muncească, dar niciodată nu fusese plătit ca să nu lucreze. – Dar dacă aș veni în fiecare zi câte două ceasuri ca să vă dau câte-un sfat bun? –. În felul acesta, pe lângă plată a încasat și amenințarea că, dacă în următoarele 15 zile ar mai fi trecut pe acolo, avea să fie omorât cu pietre. S-a conformat, însă reputația sa era distrusă și nimeni nu l-a mai dorit. Învoiala de la care fusese îndepărtat se sfârșise rău; pentru coasă fuseseră necesare 30 de zile în cap. Șefii spuneau că fusese de-ajuns o zi de conviețuire cu Giacomo pentru a crea printre cei 40 de cosași vreo zece Giacomi, chițibușari ca și el, iar în final părea un parlament, atât de multe erau noile propuneri ce izvorau pentru a stabili regulile privind cositul unui câmp.
Giacomo a devenit nomad. Numai în acest fel putea găsi de lucru. Avea buzunarele pline de recomandări întrucât toată lumea i le dădea numai să scape de el cât mai repede. Astfel a trecut prin tot Friuli, Carnia [4] și Veneto [5], visând mereu să găsească o activitate bine organizată. Însă se specializase într-atât în critică că nu reușea să evite critica privind organizarea muncii, nici măcar atunci când el n-avea nicio legătură. Astfel încât nu trecea car fără ca el să nu critice modul în care era încărcat. Era trimis la dracu’, iar el își continua peregrinările fără să îi pese prea mult. Dacă însă credea că are dreptate, atunci era în stare de orice ca să-și spună părerea. Trebuise să treacă pe lângă un car cu o încărcătură atât de înaltă încât fi putut să fie strivit de ea. Atunci ridica glasul iar sonorul său dialect celtic dobândea niște cadențe epice. Era în stare să recurgă și la carabinieri. Iar pericolul prin care trecuse îi servea numai ca pretext. Motivul cel mai profund care-l însuflețea era aversiunea pentru munca prost organizată. Și-mi povestea: – Când te naști fără de noroc! Eu n-am făcut niciodată rău nimănui și toți mă urăsc pentru că vreau să pun ordine și pentru că nu pot suporta o lucrare prost începută!–. Nu era prima dată când venea la Udine; era a doua oară. Prima dată venise căutând puțină odihnă: Udine era un oraș destul de populat și s-ar fi putut odihni înainte ca toți să se pornească să-l urască.
Oferta unui loc de muncă extraordinar care i-a sosit din satul natal a fost motivul pentru care a părăsit Udine prima oară. – Era vorba de o activitate – mi-a mărturisit candid – în care nu aveai nimic de făcut. Acuma, mie îmi place munca însă mă gândeam că, dacă găseam o activitate pentru care nu era nevoie să muncesc, trebuie că era, cu siguranță, o muncă bine organizată și drept urmare am acceptat-o cu entuziasm–. A plecat din Udine iar după zece ceasuri de mers întins a ajuns în satul natal. Îi plăcea să meargă pe jos. – Cineva ar putea crede – zicea – că a te mișca pe roți este un progres față de a umbla pe picioare. Eu nu! Consider că a te mișca este un fel de a te odihni–. I-au trebuit trei zile să facă cele zece ceasuri de mers pe jos. Își amintea că, la Chiavris [6], un pietroi aruncat de cineva ascuns după un zid i-a trecut prin fața nasului. Dacă l-ar fi lovit în cap, acesta, deși tare, s-ar fi făcut bucăți. – Și totuși eu n-am lucrat niciodată la Chiavris. Mulți oameni răi mai sunt pe lumea asta! Poate că nu mă cunoșteau. Cu toate astea, am o bănuială. Odată am lucrat cu un muncitor care ar trebui să locuiască la Chiavris. Dar nu cred c-a fost el... pentru că eu am făcut-o spre binele său. Era angajat permanent la un băcan și m-au luat pe mine ca temporar pentru că în loc de un om care lucra de obicei la prepararea vopselei, pentru câteva zile era nevoie de doi. Dumnezeule! Era o muncă absolut scârboasă! Să folosești o ființă omenească pentru a învârti iar și iar o roată ca să produci un dram de vopsea prost amestecată! Nu era mai ușor să iei un motoraș electric, acum că puterea electrică costă mai nimic? Am rămas o zi și jumătate la morișca aceea și într-atât mă detestam pentru munca mea încât nu putea continua. Tovarășul meu de lucru mă asculta în extaz. Și el începea să priceapă cum un motoraș s-ar fi învârtit și s-ar fi tot învârtit fără să se gândească atât. M-au concediat atunci când am pus să-l cheme pe patron ca să-i explic ideea mea. M-a găsit fumând în fața roții mele scoase din țâțâni. Mă durea brațul și îl așteptam pe patron și motorașul. Cine ar fi putut ghici că patronul era atât de ocupat și că avea nevoie de două ceasuri ca să răspundă chemării mele? Cum a venit m-a concediat pe loc, ba chiar cu țipete, fiindcă toți pe lumea asta au mania să-i denigreze pe oamenii sărmani. Spunea că valoarea mărfii măcinate nu acoperea plata mea. – Atunci trebuie că e ceva care costă puțin, am spus eu. - În prezent, în băcănia aceea au motoraș, însă eu n-am avut niciun câștig de pe urma ideii mele salutare și nici tovarășul meu, fiindcă a fost concediat la câteva zile după mine –. Așa s-a făcut că bietul Giacomo a suferit un atentat. – Asemenea unui rege – a zis el cu oarecare satisfacție. – Cu toate astea, regele – am spus eu – nu refuză să domnească peste niște lucrări prost organizate.
În sfârșit, Giacomo s-a reîntors în satul său natal, fericit că îl chemaseră înapoi întrucât, având atât de mult timp de reflecție, uneori suferea de nostalgie. Nu era chemat pentru vreun post prea grozav. N-ar fi avut leafă, doar un pat și îndeajuns de mâncare. Acel îndeajuns însemna numai mămăligă sau aproape. Însă dragostea de moșie și curiozitatea de a cunoaște o activitate în care nu trebuia să muncești l-au determinat pe bietul Giacomo să întreprindă marșul acela lung.La o azvârlitură de băț de locul său natal, pe un deal, cel mai înalt după Udine către Carnia, se afla casa domnului Vais – o mică vilă elegantă în care locuia bătrânul domn, soția lui și câteva servitoare. Băiatul era la studii, la Padova. Alături, ascunse vederii celui care trecea pe drumul principal, se aflau grajdurile întinse iar ceva mai departe, în mijlocul câmpurilor, marea casă a arendașului, veche și părăginită.


(Giacomo, în vol: Italo Svevo, Tutti i romanzi e i racconti. A cura di Mario Lunetta,
Roma, Newton Compton editori, 2016; postumă, publicată inițial  în anul 1949)


Traducere de Mihai Banciu


(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)




NOTE

1. Regiune istorico-geografică a Italiei, situată în partea de nord-est a Peninsulei.
2. Cătun aparținând comunei Nimis din provincia Udine, regiunea Friuli-Venezia Giulia.
3. Oraș considerat capitala istorică a regiunii Friuli.
4. Teritoriu ce face parte din regiunea Friuli, provincia Udine. Aici s-au desfășurat unele din cele mai sângeroase bătălii din primul război mondial.
5. Altă regiune administrativă situată în partea de nord-est a Italiei.
6. Localitate la periferia orașului Udine, în prezent cartier al orașului.