La plecarea dintre noi a extraordinarul nostru contemporan, Doina Condrea Derer urmăreşte parabola cărților lui Umberto Eco în România, pornind de la „miracolul” publicării primului său roman, ce l-a făcut cunoscut dincolo de cercul de elită al specialiștilor. Traducerea Numelui trandafirului a apărut în 1984, în plin regim comunist. Dacă înainte de căderea comunismului fuseseră tălmăcite puține lucrări teoretice, după aceea, numărul lor a crescut sensibil, iar în ultimii ani s-a redus şi distanța dintre data apariției versiunii românești față de original.

Numărul zero de Umberto Eco a apărut în Italia chiar la începutul lui 2015 la obișnuita editură milaneză Bompiani, fiind publicat la numai câteva luni distanță și la noi de Polirom, în traducerea Ștefaniei Mincu. Romanul atacă foarte multe teme - dintre cele spinoase și multe încă la ordinea zilei - dar care, în bună parte, rămân să plutească undeva în aer, fără a fi prinse cu adevărat într-o țesătură narativă consistentă și convingătoare. În plus, spațiul ales pentru desfășurarea unei suite atât de generoase se dovedește insuficient, fiind cel mai scurt dintre romanele semnate până acum de Eco.

Logodnicii, repovestire de Umberto Eco după romanul lui Alessandro Manzoni (Curtea Veche 2014, trad. de Diana Calangea), nu este un rezumat al aventurilor celor doi protagoniști, Renzo și Lucia, ci o continuă glisare între trei lumi: a lui Manzoni (secolul XIX italian, cu frământările de dinaintea Unirii Italiei), a timpului fabulei (Lombardia secolului al XVII-lea) și a prezentului, începutul de secol XXI. Un admirabil proiect conceput de Școala Holden din Torino şi publicat de Grupul Editorial L'Espresso, pentru a reapropia generațiile tinere de cititori de operele clasicilor. .

Leo Butnaru propune o cheie de lectură a Operei deschise a lui Umberto Eco din perspectiva „deschiderilor” pe care le aducea sub regimul sovietic: „Intuiam aici primele lecţii de democraţie în opţiunile pe care le puteai avea în vastul domeniu al esteticii, ca antidot al dogmatismului, totalitarismului, ca exclusivism agresiv, al axiologiei realismului socialist ce punea ideologicul, politicul mai presus de artă. O atare democraţie admitea manifestarea oricâtor stilistici artistice, unele din ele fie discutabile, foarte discutabile, însă posibile şi admisibile, de ele neputându-se face abstracţie”.

Hanibal Stănciulescu analizează romanul Cimitirul din Praga de Umberto Eco (Polirom 2010, traducere de Ştefania Mincu), pornind de la observaţia că „după apariţia primelor trei romane, Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault şi Insula din ziua de ieri, în creaţia sa literară a apărut un punct de ruptură: cărţile care au urmat (Baudolino şi Misterioasa flacără a reginei Loana) au surprins cititorul capabil de ʻlectură criticăʼ printr-o tensiune ideatică mai scăzută, jocuri textuale mai puţin inspirate şi, lucru destul de supărător, prin aplatizarea dinamicii dintre roman şi metaroman”.

Volumul care culege replicile şi improvizaţiile cele mai suculente ale seriei de spectacole itinerante Lectura Dantis realizate de popularul actor Roberto Benigni se intitulează Il mio Dante (Einaudi, 2008). Umberto Eco, amicul autorului, semnează o doctă şi veselă prefaţă. În timp ce laudă entuziast complexitatea artistică a lui Benigni, romancierul nu-şi opreşte usturătoarele săgeţi ironice, bine plasate. Lovitură de teatru! Bufonul metafizic îi răspunde cu aceeaşi monedă, într-un mic eseu succesiv. Publicăm cele două texte cu prezentarea şi traducerea italienistului Laszlo Alexandru.

Continuăm seria de mărturii despre Pier Paolo Pasolini ale unor ilustre personalităţi ale culturii italiene. În acest număr publicăm textul scriitorului Umberto Eco, Perché non sempre eravamo d’accordo (De ce nu eram întotdeauna de acord), apărut în „L'Espresso” din  9 noiembrie 1975, la câteva zile după uciderea lui Pasolini, în 2 noiembrie 1975. Pornind de la contrapoziţia celor doi în chestiunea avortului, Eco admite că l-a atacat „cu o conștientă răutate” și că a deprins o lecție de autentică umanitate din uciderea barbară a acestuia. Traducere de George Popescu.

Revistă online editată de
Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Promovează dialogul intercultural,
cu un interes predilect
pentru traducerea literară
ca operă de mediere.