MARIAN PAPAHAGI

NUMĂR OMAGIAL 10/2019

In memoriam Marian Papahagi (1948-1999). Introducere

Ideea de a realiza o pagină italo-română In memoriam Marian Papahagi, la douăzeci de ani de la dispariția fulgerătoare, pentru a evoca personalitatea ilustrului Magister și savant, s-a născut în urma unei conversații telefonice între două foste colege de bursă „Vasile Pârvan” și „Nicolae Iorga”. Dar, cum numărul adeziunilor imediate și entuziaste a depăşit cu mult cadrul iniţial al unei pagini bilingve, ne bucurăm să putem dedica întregul număr din octombrie uneia dintre personalitățile românești de marcă din a doua jumătate a secolului XX. De Afrodita Cionchin și Monica Fekete.



Inegalabilul Marian Papahagi

Doina Condrea Derer descrie împrejurările în care Marian Papahagi, intrat la universitatea transilvăneană în 1966, a putut să-și reînceapă și să-și termine cu un meritat succes studiile la „Sapienza”. A locuit timp de patru ani în impunătoarea clădire din Valle Giulia, proiectată de arhitectul Petre Antonescu, Accademia di Romania in Roma, creată în 1922, la inițiativa prealabilă a lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan, care l-a și condus până în 1927. Tânărul Papahagi și-a luat drept pavăză disciplina muncii constante, devenită obligație asumată și metru de evaluare etică.



Marian Papahagi și comemorarea lui Traian (Roma, 1998)

Mihai Bărbulescu evocă sărbătorirea la Roma a 1900 de ani de la urcarea pe tron a lui Traian, prin colocviul Traianus, Optimus Princeps, care a avut loc în 19 noiembrie 1988 la Accademia di Romania din Roma, la iniţiativa directorului Marian Papahagi. S-a discutat despre personalitatea lui Traian, despre originea și portretistica sa, despre Forul și Columna din Roma, despre Hispania, Germania, Dalmatia și Dacia în vremea lui Traian. La final, Marian Papahagi a dăruit fiecăruia o gravură cu Traian a pictorului român de multă vreme stabilit în Roma, Constantin Udroiu.



Ochii care ardeau de încredere: prima întâlnire cu Marian Papahagi

„Au trecut atâția ani: dar peste toate amintirile frumoase de atunci, peste șocul și tristețea veștii căzute ca un trăsnet despre dispariția lui Marian, stăruie în mine ochii lui arzători când m-a întâmpinat la minister și când, privindu-mă, mi-a spus: Sigur că se poate! Era vorba despre organizarea la Universitatea din Bucureşti, în vara lui 1998, a unui colocviu internațional dedicat bicentenarului nașterii lui Giacomo Leopardi. Pentru că, plecând atunci de la el, eu pluteam. Și senzația aceea de plutire am cunoscut-o de foarte puține ori în viață”. O emoţionantă evocare de Smaranda Bratu Elian.



Lumea se deschidea pentru noi ca o carte

Dinu Flâmând: „Chiar înainte să știu ce este un erudit consideram că Marian Papahagi era un adevărat erudit. Primul și cel mai spectaculos ivit în biografia mea personală pe când abia intrasem în studenție la Cluj iar el tocmai sosea la Litere. Cam așa trebuia să se numească unul care le știa pe toate, indiferent că omul avea aspectul unui puști cu un început de mustață, deasupra căreia fugeau în toate părțile luminile neastâmpărate ale privirilor sale, începând să sclipească din momentul în care posesorul lor se lansa impetuos să dea o replică sau să dezvolte un subiect”.



Cel mult-prea-dăruit

Vasile Popovici: „Marian Papahagi a fost unul dintre oamenii cei mai înzestrați pe care i-am cunoscut. Darurile sale, toate la superlativ, nu se întâlnesc de obicei toate la un loc. Era lingvist de vastă cuprindere, dar în egală măsură istoric, critic, teoretician literar și eseist, profesor de literatură specializat în mai multe literaturi. Era un om cu un neobișnuit simț practic, un creator de instituții, de reviste. A preluat o Accademia di Romania din Roma prăfuită și în răstimp de nici doi ani a convins pe toată lumea să se pună în mișcare, ca să facă din ea o instituție funcțională”.



Andrei Pleşu, Ioan-Aurel Pop şi Ioana Both despre Marian Papahagi

Andrei Pleşu: „Mi-e dor de posibilul neîmplinit al unei colaborări amicale, de desfășurarea în timp a unei afinități adânci, cum n-am mai avut decât cu foarte puțini”. Ioan-Aurel Pop: „La două decenii de la stingerea lui, moștenirea culturală lăsată de Papahagi spiritualității românești și europene devine tot mai pregnantă, crește în valoare și își confirmă perenitatea”. Ioana Both: „Primul program de burse «Vasile Pârvan» la Accademia Română din Roma urma să înceapă grație eforturilor lui. Am alergat, am notat, am rămas să fac valizele plecării, el s-a dus la Roma, să ne aștepte”.



Adrian Popescu, Ion Pop şi Ruxandra Cesereanu. Evocare Papahagi

Adrian Popescu prezintă meritele unui italienist european, urmat de Ion Pop:  „Dar a fost şi a rămas în memoria noastră şi imaginea omului inteligent, mereu disponibil, cultivând valorile autentice din preajma lui, practicând o pedagogie luminoasă pentru mai tinerii discipoli ucenici într-ale scrisului”. Ruxandra Cesereanu vorbeşte despre Marian Papahagi din perspectiva profesorului de portugheză: „Fațetele multiple ale lumii doar Pessoa le-a putut surprinde deodată, obișnuia să spună Papahagi, predându-mi o lecție magistrală de poezie și muzică”.



Papahagi văzut de Ştefan Borbély, Victor I. Stoichiță şi Delia Morar

Ştefan Borbély aminteşte despre ultima întâlnire cu Papahagi, întrebându-se cum s-ar fi conturat destinul acestuia, dacă n-ar fi fost chemat să plece atât de devreme. Victor Ieronim Stoichiță conturează figura unui „atlet grăbit”, iar Delia Morar evocă imaginea Profesorului Papahagi care „dacă azi ar mai fi printre noi, ar continua să ne învețe prin exemplul său ce înseamnă să fii Om, profesor, intelectual desăvârșit, să-ți găsești mereu rațiuni de a fi și să te adaptezi vremurilor pe care le trăiești fără a renunța la principiile și valorile în care crezi”.




Revistă online editată de
Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Promovează dialogul intercultural,
cu un interes predilect
pentru traducerea literară
ca operă de mediere.