Anca-Domnica Ilea ne propune o analiză naratologică a patru povestiri de Dino Buzzati, plecând de la italienistul Federico Roncoroni care ne reaminteşte cum acesta, la sfârşitul anilor ’50, a declarat într-un interviu că „povestirea” era „forma lui preferată de expresie”; şi cum, somat să se explice, a definit-o ca pe „o structură scurtă şi sprintenă”: „Scurtă fiind, nu-i lasă vreme cititorului să se plictisească, chiar atunci când e proastă, adică neizbutită”. Titlul trimite la pseudonimul Dinobis, cu care Buzzati şi-a semnat multă vreme textele şi scrisorile.

O interesantă paralelă între Dino Buzzati şi Julio Cortázar. Departe de-a fi, ca Buzzati, un „moralist visceral”, scriitorul argentinian e un „intelectualist” incorijibil care a adoptat fără complexe conotatul titlu de Bestiario pentru volumul de povestiri cu care a debutat în 1951. Ciudățenia e că autorului italian „nu i-ar fi dat niciodată prin minte”, deduce Claudio Marabini în postfața volumului buzzatian Bestiario, „să întocmească și să publice un bestiar personal”, culegerea postumă (1991) de „fragmente” și „inedite” fiind „rodul unei fericite intuiții a Almerinei Buzzati”. Un studiu de Anca-Domnica Ilea.

Ce ar putea avea în comun doi autori aparent diametral opuşi precum prozatorul italian Dino Buzzati şi poetul francez Isidore Ducasse, Conte de Lautréamont, cel care a scris Cânturile lui Maldoror (Les chants de Maldoror)? Ne arată Anca-Domnica Ilea într-un studiu care abordează aspecte foarte variate ale surprinzătoarelor similitudini dintre cei doi scriitori. „Cititorul amândurora (ca drumeț versat), zăbovind doar oleacă pe cărările pierdute unde orice, bun sau rău, se poate întâmpla, își dă seama că o boltă asemănătoare îl apasă pe creștet”.

Anca-Domnica Ilea surprinde analogiile dintre Dino Buzzati şi Isidore Ducasse în ce priveşte literatura şi raţiunile ultime ale scrisului. Dacă „scrisul înseamnă să te excluzi din viață, să te bucuri de propria moarte printr-o impostură ce va deveni cumplita realitate” (Maurice Blanchot), va mocni în sufletul fiecărui scriitor un instinct de conservare-autodistrugere, o respingere-speranță privindu-l când pe om, când pe artist, între care există un conflict de interese. Pentru Ducasse, ca și pentru maestrul întru ratare buzzatian, era un mod de-a se converti (fără s-o știe) la preceptele taoiste.

Anca-Domnica Ilea continuă comparaţia dintre Dino Buzzati şi Isidore Ducasse: „Lucrul care, la urma urmelor, îi va condamna la un eșec meritat pe îndrăgostiții buzzatieni e mai puțin ceea ce-i fac țintei obsesiei lor cât ceea ce nu-i fac: lipsa comunicării, narcisismul, falsele sublimări bazate pe prejudecăți sunt tot atâtea simptome ale unei carențe afective mai grave decât orice rătăciri pasionale. Iată de ce Maldoror al lui Ducasse apărea incomparabil mai iubitor (și mai demn să fie iubit); iată de ce toate victimele sale l-au adorat, dincolo de fascinația Răului pe care o emana”.

Anca-Domnica Ilea analizează regresia spre alte regnuri la Dino Buzzati şi Contele de Lautréamont. Neamul omenesc fiind stigmatizat fără leac, va trebui încercată o regresie spre paradisul pierdut al celor „în veci tăcuți” (Élisabeth de Fontenay), pe care adulții ignoranți îi socotesc „inferiori”: regnul animal. O cale cu spini semănată și cu nenumărate contradicții. În calitatea lor de homo sapiens, ambii scriitori nu se pot dezbăra de arhetipuri - alias „nevoia de animalizare care stă la originea imaginației”, „capacitatea animalizatoare” „animalizând” chiar „te miri ce” (G. Bachelard).

Ceva care-ncepe cu litera l (Una cosa che comincia per elle) face parte din primul volum de povestiri ale lui Dinu Buzzati, I sette messaggeri (Cei şapte soli), apărut în 1942. Trama ilustrează cu măiestrie, dar şi cu un cinism stilistic insidios, caracterul cu totul imprevizibil şi necruţător al destinului omenesc. Găsim aici o temă recurentă în opera scriitorului, şi anume teama de boală, în cazul nostru fiind vorba de lepră. Aceasta ar putea fi considerată una din prozele cele mai „sadice” ale unui autor care a marcat literatura secolului XX. Traducerea este semnată de Anca-Domnica Ilea.

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Ispitirea Sfântului Anton (Le tentazioni di Sant’Antonio), din volumul Il crollo della Baliverna (Prăbuşirea Balivernei), tradusă de Anca-Domnica Ilea: „Când vara e pe ducă, iar cele mai frumoase locuri, după plecarea domnilor vilegiaturişti, rămân pustii, atunci norii cei mari ai apusurilor se prea poate să se adune laolaltă, către ceasurile cinci şi jumătate-şase, spre a-i duce în ispită pe sărmanii preoţi de ţară. Taman la ceasul acela don Antonio, diacon al parohiei, fără tuleie sub nas, îi învaţă pe ţânci catehismul”.

La sfârşitul anilor ’50, Dino Buzzati a declarat într-un interviu că „povestirea” era „forma lui preferată de expresie” şi, somat fiind să se explice, a definit-o ca pe „o structură scurtă şi sprintenă”: „Scurtă fiind, nu-i lasă vreme cititorului să se plictisească, chiar atunci când e proastă, adică neizbutită”. Dincolo de (auto)ironia din aceste afirmaţii, e limpede că prozatorul parcă s-ar fi antrenat toată viaţa să alerge după năluca „sprintenă” a propriei sale concepţii despre povestire. Publicăm povestirea Mantaua, din volumul I sette messaggeri, tradusă de Anca-Domnica Ilea.

Publicăm Prăbușirea Balivernei, din volumul omonim din 1954, tradusă de Anca-Domnica Ilea: „Săptămâna viitoare începe procesul pentru prăbuşirea Balivernei. Ce se va alege de mine? Vor veni oare să mă ia? Mi-e frică. Degeaba îmi tot repet că nimeni n-o să se înfăţişeze să depună mărturie ca să mă piardă; că judecătorul de instrucţie n-a avut nici umbră de bănuială că eu aş fi răspunzător; că, şi de m-aş pomeni inculpat, aş fi achitat cu siguranţă; că tăcerea mea nu face rău nimănui; că, de m-aş înfăţişa chiar de bunăvoie să mărturisesc, acuzatului nu i s-ar uşura cu nimic soarta”.

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Rigoletto, din volumul Il crollo della Baliverna (1954), tradusă de Anca-Domnica Ilea: „La trecerea militară în revistă de la aniversarea independenţei, defilă pentru prima oară în public o divizie a armei atomice. Era o zi senină, dar posomorîtă de februarie, şi o lumină searbădă bătea în clădirile prăfuite de pe Corso, peste care fâlfâiau drapelele. Acolo unde mă aflam eu, trecerea formidabilelor care de luptă ce deschideau cortegiul zumzăind asurzitor pe caldarâmul de piatră n-avu obişnuitul efect electrizant asupra mulţimii”.

„Ce dragă îi era Clara. Care altă femeie ar mai fi avut pentru el, bărbat deja înaintat în vârstă şi cu înfăţişare destul de ştearsă, atâtea atenţii drăgăstoase? Şi ce fetiţă superbă, ce ființă fermecătoare şi deosebită, nu-i de mirare că toţi îl invidiau. Cugetând la propriu-i noroc aproape incredibil, Luigi era cât pe ce să-şi dezvăluie prezenţa, când îl izbi neobişnuita încordare a Clarei, în care era un nu ştiu ce furişat, de parcă ar fi săvârşit vreun fapt clandestin. Şi brusc îl năpădi o bănuială oribilă: dacă praful din pipetă era otravă?” Traducere de Anca-Domnica Ilea.

Publicăm povestirea Se-ntâmplase ceva, din volumul Prăbușirea Balivernei (1954), tradusă de Anca-Domnica Ilea. Autorul ilustrează aici consecinţele incomunicabilităţii umane, ale relaţiilor sociale bazate pe convenţii, automatisme, clişee şi spirit de turmă. De remarcat şi măiestria lui Buzzati de-a lăsa să planeze până la ultimul cuvânt sugestia unei eventuale psihoze colective. Căci niciun fapt constatabil nu justifică acel exod masiv al populaţiei la care se face reefrire în povestire... Panica rămâne (la nivel individual şi colectiv) bazată doar pe nişte bănuieli crescânde, până la paranoia.

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Smerenia (L'umiltà), din volumul Il colombre (1966), tradusă de Anca-Domnica Ilea. Un călugăr pe nume Celestino se făcuse pustnic şi se aciuase taman în inima unei metropole, acolo unde singurătatea inimilor e cea mai adâncă, iar ispita lui Dumnezeu, cea mai puternică. Căci minunată e puterea pustiurilor, dar mai grozav e pustiul oraşelor, plămădit din furnicare de oameni, larmă, roţi, asfalt, lumini electrice şi ornice care se mişcă toate împreună şi rostesc aceeaşi osândă. O povestire cu final neaşteptat, în stilul specific celebrului scriitor italian.

În povestirea Tiranul bolnav de Dino Buzzati (1906-1972), moartea este înfăţişată ca pierdere a puterii, cunoscut fiind faptul că scriitorul, de la a cărui dispariţie se împlinesc în 2012 patruzeci de ani, a fost preocupat în mod constant şi original de tematizarea morţii. În acest caz, personajul vizat este Tronk, „împăratul locului, tiranul”, cel care stârneşte invidia întregii populaţii canine când iese la plimbare cu profesorul, stăpânul său, prin cartier. Cei doi câini care îl atacă sesizează mirosul vag al morţii insinuat în blana acestuia, miros de care oamenii nu sunt conştienţi.

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Uciderea balaurului (L’uccisione del drago), din volumul I sette messaggeri (1942), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea: „În mai 1902, un ţăran de-al contelui Gerol, un oarecare Giosuè Longo, ce mergea deseori la vânat prin munţi, istorisi cum că văzuse în Valle Secca o dihanie uriaşă aducând a balaur. La Palissano, ultimul cătun din vale, umbla de veacuri legenda cum că prin niscai sterpe strungi ar mai vieţui încă un monstru de soiul acela. Dar nimeni n-o luase vreodată în serios”.

Vă propunem povestirea Un om important de Dino Buzzati, avându-l ca protagonist pe Ivanero cu marea sa ciudăţenie: „Boala care dăduse peste el era atât de rară, încât se înregistra un caz o dată la zece ani în toată Europa. Și, tocmai din pricina rarității, nu se știa încă mai nimic despre ea. Era așadar pentru medici o ocazie unică. Simplul raport despre evoluția clinică ar fi dat lovitura la marile congrese internaționale. Darmite dacă se găsea unul care să descopere adevărata cauză a bolii ori chiar un leac. Putea să se lase cu un Premiu Nobel”. Traducere de Anca-Domnica Ilea.

Revistă online editată de
Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Promovează dialogul intercultural,
cu un interes predilect
pentru traducerea literară
ca operă de mediere.