STUDII ITALIENE


Florența şi Renașterea (III). Statutul artistului și prețul artei

În studiul său, Ion Gănguţ discută despre poziția socială a artistului în evoluția sa la Florența, în Italia, pornind de la convingerea lui Umberto Eco potrivit căruia „multe dintre ideile fundamentale elaborate de estetica medievală vor supraviețui în secolele următoare și până în zilele noastre. Le vom găsi reafirmate, deghizate”. Lungul drum al recunoașterii valorii artiștilor în societate atinge punctul culminant în Renașterea matură, odată cu consacrarea celor mai mari nume: Raffaello Sanzio, Leonardo da Vinci și Michelangelo Buonarroti.

În studiul său, Ion Gănguţ încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la întrebarea De ce Renașterea a început la Florența? Ce a avut în plus față de orașele din Peninsulă sau de aiurea? Convingerea sa, după lecturi pasionante ce se întind pe durata mai multor ani, este că bazele transformării societății feudale, într-un model de societate, pe care specialiștii au convenit s-o numească renascentistă trebuie căutate în secolele anterioare, în Duecento și Trecento, când s-au acumulat elementele materiale și spirituale care să facă posibile aceste prefaceri.

Despre Umanism și Renaștere, despre miracolul florentin, s-a scris o literatură impresionantă, cantitativ și calitativ, care ar putea descuraja pe oricine ar mai încerca să adauge ceva. Cu toate acestea, Ion Gănguţ a simțit nevoia scrierii studiului pe care îl publicăm aici, ca o punte aruncată peste timp între omul modern de astăzi și orașul-muzeu ce găzduiește un impresionant tezaur al frumosului și al sublimului, al măreției spiritualității umane. Intră aici şi capodoperele lui Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise în il volgare toscano, care avea să pună bazele italienei literare.

Interesul constant pentru viaţa şi opera acestui titan al Renaşterii, declanşat încă din timpul vieţii sale şi continuat până în zilele noastre, a devenit un adevăr evident şi firesc. Ion Gănguţ prezintă poetica şi concepţia estetică a acestui uomo universale, numit încă în contemporaneitatea sa il Divino. Deşi trecut cu vederea de istorici ai literaturii italiene de talia lui Francesco de Sanctis sau Benedetto Croce, poeţi contemporani celebri precum Giusseppe Ungaretti, Eugenio Montale, sau scriitori precum Giovanni Papini s-au cutremurat în faţa forţei şi gingăşiei artei sale.

Există în istoria culturii mari spirite în stare să influenţeze un secol sau o întreagă epocă, personalităţi proeminente care deschid căi neumblate. Considerându-i opera în integralitatea ei, scrisă în latină sau în toscana volgare, dar şi un modus vivendi surprinzător, care ieşea din tiparele epocii, Francesco Petrarca (1304-1374) ni se arată astăzi precum un Ianus Bifrons cu o faţă îndreptată înapoi, spre Evul Mediu, închistat în regulile sale dogmatice, iar cu cealaltă privind spre zorii Umanismului şi ai Renaşterii şi chiar deschizându-le hotărât porţile. De Ion Gănguţ.

Semnalăm apariţia volumului Îmi amintesc de o zi de școală. Caietul 5. Istoria limbii italiene. Scrisă de Antonio Rizzo, seria bilingvă „Îmi amintesc de o zi de școală” cuprinde până în prezent cinci volume şi este publicată de Asociația Italienilor din România. Acest al cincilea volum prezintă un parcurs cronologic al evoluției limbii italiene, fiind completată de imagini, referiri literare și istorice, hărți și tabele cronologice, note și aprofundări care o fac foarte accesibilă publicului larg. Publicăm prefaţa cărţii scrisă de profesoara Nicoleta Silvia Ioana.

Ficțiunile care cuprind și episoade de restituire istorică se situează între operele de pură imaginație și lucrările științifice cu tematică istorică. Atunci când apare necesitatea de a supune procesului de traducere un astfel de text literar, traducătorul se va afla într-o poziție specială; alături de posibilele provocări legate de transferul lingvistic, din limba-sursă în limba-țintă, va fi nevoie să răspundă adecvat și provocărilor pe care le implică transferul de cunoștințe și de specific cultural. Lucia Gheorghiu analizează Le ultime lettere di Jacopo Ortis / Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis.

George Popescu ne propune o cheie de lectură a operei scriitorului sicilian Vincenzo Consolo (1933-2012), care rămâne un model de concentrare la nivel stilistic în toată literatura italiană. La apariţia primei sale cărţi, Consolo afirmă de a fi fost deja conştient despre cum ar fi urmat să fie „temele” operei sale: „Mă interesa lumea istorico-socială, mă interesa să povestesc Istoria, Sicilia şi, deci, am continuat pe această opţiune de motive privilegiind pe cele care erau teme istorico-sociale. Mă plasam acolo şi ca stil, ca tip de expresie, pe o linie experimentală şi de tip expresiv”.

Aniversări precum aceasta, Ungaretti 50, au meritul de a stimula noi cercetări sau recuperări oportune și de a oferi bilanțuri și sinteze. Italienista Eleonora Cărcăleanu urmăreşte prezența „marelui Bătrân” în cultura noastră, atât la nivelul traducerilor cât și al studiilor, relevând când, cât și cum a fost cunoscut poetul italian de cititorii români interesați. Lirica lui Ungaretti (1888-1970), de certă descendență leopardiană, este o confesiune dintre cele mai umane și dramatice, este poezia eroică a secolului al XX-lea trecută prin două războaie mondiale.

În italiană se numesc „badanti”, „îngrijitoare”, femei plecate la muncă în străinătate care au grijă de persoane în vârstă, bolnave, la domiciliul acestora. O migraţie ce implică însă şi un fenomen dramatic numit de specialişti „sindromul italian”. Armando Santarelli prezintă cazul Spitalului Psihiatric din Socola unde, în 2017, aproximativ 170 de femei întoarse din Italia, Spania şi Germania au fost internate suferind de stări patologice. Iar numărul lor este în creştere, după datele din primele luni ale lui 2018. Un fenomen social grav şi îngrijorător care nu poate fi trecut cu vederea.

În 13 august 2018 s-a stins din viaţă în mica localitate Cetona de lângă Siena, în Toscana (unde trăia retras de peste 30 de ani dedicându-se scriiturii), la venerabila vârstă de 91 de ani, Guido Ceronetti (născut în 24 august 1927 la Torino), una dintre cele mai interesante şi atipice figuri ale lumii literare şi artistice italiene, creativitatea sa îmbrăţişând o paletă incredibilă de activităţi. „Prieten prin excelenţă” al lui Cioran, care i-a fost maestru, Ceronetti l-a introdus pe filosoful român în Italia, după ce l-a cunoscut în 1979 la Paris. De Afrodita Carmen Cionchin.

În 10 august 2018 a încetat din viață, pe neașteptate, Cesare De Michelis, președintele editurii veneţiene Marsilio, una dintre cele mai importante din panorama editorială italiană. Smaranda Bratu Elian evocă figura celui care a fost deopotrivă un apreciat profesor de literatură italiană modernă și contemporană la Universitatea din Padova, istoric și critic rafinat al literaturii italiene, dar şi un prieten al României şi un adevărat Mecena al vremurilor noastre, în slujba culturii italiene şi a difuzării ei, ferm convins că „este mai important să vinzi cărțile pe care le faci, decât să faci cărțile care se vând”.

Migraţia românească în Italia din 1990 şi până la 2017 se poate înţelege în adevăratele sale dimensiuni numai dacă este proiectată pe fundalul mai amplu al diasporei româneşti în lume din aceeaşi perioadă, unde, în generala şi spectaculoasa creştere a emigraţiei româneşti, Italia înregistrează un spor de 25 de ori. Acesta şi alte aspecte de interes în ultimul Dosar Statistic Imigraţie publicat în Italia, ediţia 2017, cu analiza tendinţelor pe 2016 şi a problemelor aferente. Dosarul a fost prezentat de Antonio Ricci la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti. Cronică de Smaranda Bratu Elian.

Prin colaborarea Ambasadei României în Italia, publicăm un aprofundat studiu statistic referitor la comunitatea românească din Peninsulă. Datele privesc numărul total, distribuția pe sexe și structura ocupațională, integrarea și participarea la viața politică italiană, mediul asociativ, problematica școlară şi educația în limba română. Sunt prezentate apoi particularitățile religioase ale românilor din Italia, ca şi situația mass-media în limba română care, pe lângă rolul de informare, are și rolul de „formare” a comunității, în sensul creșterii coeziunii acesteia în jurul unor proiecte de interes comun.

Cu origini în anumite sărbători antice romane, carnavalul este o realitate antropologică de o uimitoare şi inepuizabilă complexitate, păstrându-se aproape identic de secole în mai multe zone ale Italiei. Aşadar, putând să fie trăit în continuare în toate semnificaţiile lui simbolice şi în fabuloasa sa varietate gastronomică, de măşti, de care alegorice, de jocuri, de întreceri, de cântece şi dansuri, Carnavalul italian se configurează ca o parte importantă a patrimoniului cultural universal, ca un inestimabil tezaur al său în permanentă îmbogăţire. De Miruna Bulumete.

Studiul profesorului Liviu Franga analizează pașii latini către carnavalul Italian, pornind de la creațiile fescennine, uersus Fescennini, expresie a spiritului mordace al italicilor, definit prin faimoasa sintagmă Italum acetum, „oțetul italic”. Un iter dinspre universul ludic anonim latino-roman, inițial străvechi precreștin - dominat de ludus, „joc, joacă” și lusus, „amuzamentul jocului”, termeni sinonimi în plan spiritual - înspre viitoarea sărbătoare a carnavalului italian, festa di carnevale, mai ales spre spiritul carnavalesc și spre polimorfa și innumerabil colorata lui întrupare.

Dan Sebastian Buciumeanu ne propune un studiu asupra unui manuscris italian inedit descoperit la Arhivele Naţionale din Drobeta-Turnu Severin, având 80 de foi, legat în pergament, datând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi cuprinzând ecoul unui mare eveniment istoric cu consecinţe deosebite pentru soarta Imperiului otoman şi a ţărilor din Europa răsăriteană: asediul Vienei de la 1683. Intitulat Un tenente di Nation Vallacha che possiede tutte le lingue, manuscrisul italian are două părţi. Publicăm însemnarea din ziua de 8 august despre locotenentul român poliglot.

În 2018 se sărbătoreşte centenarul unui personaj excepţional: Bruno Zevi (22 ianuarie 1918, Roma - 9 ianuarie 2000). Arhitect şi urbanist, Zevi a fost mai presus de toate unul dintre cei mai importanţi teoreticieni şi istorici ai arhitecturii la nivel internaţional, studiile şi atitudinea lui determinând, nu doar în Italia, o nouă abordare a profesiunii, o nouă conştiinţă a puterii şi responsabilităţii celor care o exercită în realizarea concretă a unei societăţi mai bune şi mai democratice. Prodigioasa sa activitate este dusă mai departe de Fundaţia „Bruno Zevi”. De Smaranda Bratu Elian.

Acel Nobel venit din Sud. Salvatore Quasimodo între glorie și uitare (Ed. Junimea, Iaşi, 2011), este un remarcabil studiu-monografie al profesorului Domenico Pisana, menit să „corecteze” toate acuzaţiile nedrepte, umorale sau resentimentare ale feluriţilor critici ai laureatului Premiului Nobel şi să pună în lumina adevărului estetic, etic şi civic, opera poetică, epistolară şi eseistică a lui Quasimodo. În Postfaţă Geo Vasile afirmă: „Ne-a surprins inedita prospeţime a interpretării poeziei quasimodiene, chiar şi cea a teologului care atribuie poeziei o inevitabilă dimensiune religioasă".

Pe 17 octombrie 2017 majoritatea cotidienelor italiene, centrale şi regionale, anunţau cu mari elogii şi mult regret moartea lui Paolo Laterza, timp de 20 de ani preşedinte al cunoscutei şi prestigioasei edituri Laterza din Bari, dar şi jurist de înaltă ţinută, membru în Consiliul superior al Băncii Italiei, apropiat a doi dintre preşedinţii recenţi ai Italiei, Carlo Azeglio Ciampi şi Giorgio Napolitano, sprijinitor activ al Institutului de istorie a antifascismului şi a Italiei contemporane din Puglia. Smaranda Bratu Elian evocă minunata poveste a editurii familiei Laterza.

Anul acesta, în care lumea literară sărbătoreşte 150 de ani de la naşterea lui Luigi Pirandello (marele prozator şi dramaturg italian căruia în 1934 i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură), nu se putea încheia decât cu un volum Pirandello. La editura Humanitas va apărea în aceste zile un volum de douăzeci şi şase de nuvele ale scriitorului sicilian în traducerile lui Mihai Banciu şi Florin Chiriţescu. Prin acest volum, îngrijit şi prefaţat de Miruna Bulumete, cititorul e invitat să descopere nişte excepţionale proze de scurtă respiraţie, alese pentru a oglindi diferitele etape ale creaţiei pirandelliene.

Se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Arturo Toscanini (25 martie 1867, la Parma, în locurile de baştină ale lui Giuseppe Verdi). A dirijat cele mai mari şi mai importante orchestre internaţionale, a transformat, recreat şi condus timp de mulţi ani teatrul care îi va deveni „casă”: La Scala din Milano. Asemeni unor artişti ca Maria Callas şi Rudolf Nuriev, dirijorul este şi astăzi considerat o adevărată şi autentică icoană a artelor, un amestec valoros, unic, de pasiune şi vocaţie pentru muzică, îmbinate cu un real talent comunicativ. De Raluca Niţă.

Magda Stavinschi, astronomul numărul unu al României, director al Institutului Astronomic al Academiei Române între 1990 şi 2005, propune un portret al lui Galileo Galilei la 450 de ani de la naştere. Viaţa şi descoperirile marelui astronom, dar mai ales faimosul său proces sunt în centrul atenţiei autoarei care subliniază că procesul s-a încheiat abia la 31 octombrie 1992, când Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul Galilei. Discursul papei luminează o problemă esenţială încetăţenită în secole cu privire la cazul Galilei: raportul dintre ştiinţă şi religie.

Dintre cei trei mari reformatori ai teatrului din a doua jumătate de secol XX, Jerzy Grotowski, Eugenio Barba şi Peter Brook, Barba este cel care examinează dramaturgia în albia ei scenică, îi identifică originea, o făureşte în figuri arhetipale, în jurul unor teme existențial-umane fundamentale, înălțând punți între istoria străveche a lumii şi istoria contemporană, îi relevă nivelurile de organizare: dramaturgia organică, dramaturgia narativă, dramaturgia evocativă. Integrându-se mereu în alte lumi (Norvegia, Polonia, Danemarca), el nu îşi pierde nicicând italienitatea. Un studiu de Diana Cozma.

Mai sunt doar 30 de suflete. La biserica de piatră din Brezoi, „o mână” de italieni, câţi au rămas după ce comunismul şi democrația i-au „vânturat” în lumea mare, se adună şi-şi povestesc, după slujbă, ultimele amintiri. Don Luciano, un bătrân sfătos, plin de energie si bună dispoziție, ne spune: „Am copiii, nepoții și strănepoții, în Milano, dar eu nu pot să plec de aici. Sunt italian la origini, dar român în simțire şi în inimă. România este ţara mea”. Diana Deleanu prezintă reportajele despre italienii din Brezoi din seria de emisiuni Cultura minorităţilor, difuzate pe TVR2.

Guglielmo Marconi (1874-1937) a fost promotorul uneia dintre extraordinarele schimbări de la începuturile lumii contemporane: invenţia sa, un sistem de telegrafie fără fir, pus la punct în 1895, a însemnat debutul radiocomunicaţiei. Graţie capacităţii sale de a îmbina abilitatea tehnologică singulară şi spiritul antreprenorial concret, s-a dedicat dezvoltării invenţiei sale şi, pe parcursul unei cariere de patruzeci de ani, a fost inventator, întreprinzător, om de ştiinţă, inovator al domeniului pe care l-a iniţiat la doar douăzeci de ani: cel al comunicaţiilor wireless. Prezentare de Cerasela Barbone.

Enrico Mannucci prezintă în suplimentul „Sette” al cotidianului „Corriere della Sera” povestea Lavazza şi a fondatorului ei, situând-o în contextul mai larg al istoriei italiene. Aflăm astfel că Luigi Lavazza s-a născut la Murisengo, în provincia Alessandria, în 24 aprilie 1859, pe când se înfăptuia Unificarea Italiei. O coincidenţă ce ar fi putut influenţa destinul celui care avea să creeze o afacere de succes cu unul din produsele ce îi uneşte cel mai mult pe italieni: cafeaua. Îi uneşte, dar îi şi desparte şi poate că şi această contradicţie e parte din caracterul naţional italian. De Camelia Zara.

Profesorul Antonio Dianich, de origine istroromână, ne oferă o importantă mărturie despre limba sa numită vlwaški de către nativi, vorbită încă în principal în unele sate din nord-estul Istriei, fiind însă în grav pericol de dispariţie: „E extrem de dificilă o estimare a celor care mai vorbesc încă vlwaški în lume; datele pe care le voi furniza derivă din ştirile pe care le deţin în calitate de membru al acestui grup lingvistic, ca şi din sondajele pe care le-am efectuat printre informatorii mei în Croaţia şi la New York şi trebuie să fie considerate date aproximative şi ipotetice”.

Ștefan Lucian Mureșanu analizează poezia lui Paolo Ruffilli din volumul Încăperile cerului, tradus în română de Geo Vasile (Princeps Edit, Iași, 2008). Născut la Rieti în 1949, Paolo Ruffilli este foarte activ în panorama poeziei italiene contemporane, versurile sale fiind traduse în mai multe limbi. „Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simțul natural al existenței, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toți iubirea liniștită”.

Onofrio Cerbone, fost lector de italiană la Universitatea din Iaşi în anii ’70, povesteşte experienţa umană şi profesională pe care a avut-o în România: „Extrem de cultă şi rafinată, cultura română din acele timpuri construia o lume paralelă şi subterană celei pe care politica o voia; plătea însă preţul, după părerea mea, antipoliticii. Dreapta şi legitima apărare până în pânzele albe a subiectului se dizolva într-o obiectivitate speculară față de politica totală care după ’89, cu înfrângerea definitivă a oricărei gândiri totale, va pune o serioasă ipotecă asupra societăţii, culturii şi învăţământului”.

Anca-Domnica Ilea evocă una din figurile originale ale ştiinţelor naturii din Italia. Este vorba despre Lazzaro Spallanzani (1729-1799), considerat „părintele ştiinţific” al fecundării artificiale şi, de asemenea, unul din întemeietorii biologiei experimentale. Renumele său a căpătat în epocă dimensiuni europene. În 1768, a acceptat invitația împărătesei Austriei, Maria Theresia, de a ocupa catedra de Istorie Naturală de la Universitatea din Pavia. Aici va înființa, în 1771, un Muzeu de Istorie Naturală care se va bucura de o recunoaştere internaţională.

În 2014, Radioul sărbătoreşte 90 de ani de existenţă în Italia. O poveste care începe de la Guglielmo Marconi (1874-1937), cel care a inventat acest minunat mijloc de comunicare fără fir, fiind laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1909. Radioul a fost mama şi sora mai mare a televiziunii italiene. În ciuda celor nouă decenii ale sale, nu seamănă nici pe departe cu o bătrânică stafidită şi epuizată. Ne trezeşte dis-de-dimineaţă, ne însoţeşte în maşină sau autobuz spre locurile de muncă, iese din smartphone şi rămâne un adevărat antidot la singurătate. O prezentare de Raluca Niţă.

Renato Dulbecco s-a născut la 22 februarie 1914 la Catanzaro. Pentru a înţelege extraordinara contribuţie pe care a avut-o în domeniul ştiinţei, să ne gândim că astăzi, fără studiile sale, mai mult ca sigur tumorile ar fi în continuare învăluite în mister. Ba mai mult. Poate că astăzi nu s-ar vorbi de medicină personalizată, de secvenţialitatea genomului şi de susceptibilitate la anumite boli. Laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1975, Dulbecco a lansat Proiectul „Genomul” pentru decodificarea hărţii genomului uman, devenit apoi un program de colaborare internaţională.

În 2014 se împlinesc 150 de ani de la dispariţia lui Simion Bărnuţiu (1808-1864). Istoricul Ionel Cionchin evocă figura marelui cărturar ardelean şi semnificativa sa contribuţie la Revoluția Română de la 1848 din Transilvania. Se evidenţiază apoi legăturile lui Bărnuţiu cu Italia, unde a plecat în 1852 pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii Juridice de la Universitatea din Pavia. În Lombardia a cercetat dialectele limbii italiene, cunoscându-i pe lingviştii italieni şi operele lor. De asemenea, a făcut importante comparaţii între poezia italiană şi cea românească.

În 11 ianuarie 2014 s-a stins la Roma, la vârsta de 97 de ani, una dintre figurile emblematice ale secolului XX în cultura italiană: Arnoldo Foà - actor de teatru şi film, regizor, dar şi sculptor, pictor şi poet, însă mai puţin cunoscut publicului din România. Italienista Roxana Utale de la Universitatea din Bucureşti ni-l evocă pe „singurul Arnoldo Foà pe care îl vom şti marea noastră majoritate, cei care nu l-am văzut vreodată pe scenă, cei care nu am crescut în anii ’70 cu interpretările lui din producţiile de televiziune Insula comorii, David Copperfield, Căpitan Fracassa sau Marcovaldo”.

De curând a plecat dintre noi maestrul Claudio Abbado, milanez născut în 1933, unul dintre cei mai renumiţi dirijori ai lumii, fost director muzical la Scala din Milano, la Opera de Stat din Viena şi director artistic al Orchestrei Filarmonice din Berlin, numit pe 30 august 2013 senator pe viaţă al Republicii Italiene. Întreaga presă italiană i-a dedicat în aceste zile un ultim omagiu. Publicăm, în traducere din cotidianul „Il Messaggero”, câteva crâmpeie din realizările umane şi profesionale ale maestrului. Versiunea în limba română îi aparţine Ceraselei Barbone.

În octombrie 2013, documentaristul Enrico Settimi a prezentat la Universitatea din Timişoara o interesantă intervenţie asupra „miracolului economic” italian din anii Şaizeci, interpretat prin tot ceea ce a reprezentat atunci popularul scuter Lambretta, căruia i-a dedicat un documentar distribuit de Istituto Luce. În acest articol, Settimi analizează imaginea de sine a italienilor în acea perioadă. Tabloul pe care îl creionează ne restituie perioada boom-ului în clarobscur, plin de lumini, dar şi de umbre, destul de departe de cromatica pastel a iconografiei construite ulterior.

Prin colaborarea cu revista „tradurre. pratiche teorie strumenti”, propunem cititorilor un articol de Ervino Pocar despre necesitatea traducerilor şi statutul traducătorului în societatea noastră: „Dat fiind că lumea crede să a traduce e uşor, ce respect se poate avea pentru traducător şi eforturile sale? Nici unul, evident. Astfel se ajunge la conflictul dintre angajator şi acel biet meşteşugar, traducătorul. Ca să se înţeleagă situaţia, trebuie să revendici Codul civil, legea dreptului de autor, care, explicit, stabileşte că autorul şi traducătorul, în ce priveşte obligaţiile şi drepturile, sînt echivalaţi”.

Prin colaborarea cu revista „tradurre. pratiche teorie strumenti”, propunem cititorilor noştri un interesant articol de Paola Mastrocola, pornind de la reflecţia asupra diferitelor semnificaţii ale traducerii în zilele noastre. „Activitatea de a traduce - a parafraza, acel a spune acelaşi lucru în alt mod, în altă limbă, este una dintre activităţile cele mai importante ale vieţii sociale şi culturale, căreia ar trebui să-i dedicăm mult timp şi energie: a explica, a limpezi, a facilita, a desface nodurile, a lumina suprafeţele întunecate... pentru ca mesajul să fie, întotdeauna şi pentru toţi, comprehensibil”.

Pe 14 martie, la librăria Bastilia din Bucureşti a avut loc dezbaterea organizată de Institutul Goethe – Traducătorul literar în Europa de Sud-Est: situaţia actuală şi perspective, primul, se pare, dintr-o serie de evenimente similare ce se vor desfăşura pe parcursul anului 2013. Cerasela Barbone ne prezintă o sinteză a intervenţiilor lui Ciprian Şiulea, jurnalist şi traducător, Andy Jelčić, vicepreşedintele Consiliului European al Asociaţiilor Traducătorilor Literari (CEATL), şi Peter Bergsma, preşedintele Reţelei Europene a Centrelor Internaţionale pentru Traducători (RECIT).

Prin colaborarea cu revista „tradurre. pratiche teorie strumenti”, propunem cititorilor noştri un interesant articol de Alberto Bramati, pornind de la reflecţia asupra traducerii, caracterizată prin opoziţia dintre sens şi literă. Cele două abordări diferite vor avea acelaşi rezultat? Autorul arată că nu: în timp ce „traducătorul sensului” tinde să rescrie textul de plecare conform cu propria concepţie despre limba de sosire, „traducătorul literei” va interveni numai acolo unde este cu adevărat necesar, străduindu-se, în rest, să reproducă alegerile lexicale, sintactice, retorice şi ritmice din original.

Elena Pîrvu evocă istoria comunităţii italiene din Craiova, stabilită în oraş şi în împrejurimile sale începând din anul 1850 şi provenind, în cea mai mare parte, din Friuli. Fluxul migrator a continuat neîntrerupt până în anii ’30 ai secolului trecut, când comunitatea friulană a atins dimensiuni considerabile. După 1948, măsurile restrictive ale regimului comunist i-au atins şi pe italieni, care au fost privaţi de paşaport şi de cetăţenie. În septembrie 1991, după patruzeci de ani de tăcere, Comunitatea italiană din Craiova s-a reorganizat sub numele de „Comunitatea Italiană din Oltenia”.

Enrico Terrinoni de la Universitatea din Perugia aduce în atenţie problema de actualitate a „democratizării” actului traductiv. Demersul porneşte de la impresia greşită că a traduce trebuie să fie o ecuaţie fixă, de articulat în chip univoc, în căutarea unei versiuni cu autoritate şi definitive a textului original în altă limbă. „O traducere bună trebuie să fie totodată flexibilă şi inflexibilă. Aceasta permite medierea între culturi şi comunităţi de vorbitori, pentru a atinge noi orizonturi culturale şi literare”. Publicăm versiunea română, cu acordul revistei „tradurre. pratiche teorie strumenti”.

Printre numeroasele destine umane care tind a fi uitate de memoria unei colectivităţi, se numără şi emigrarea friulanilor în Romȃnia - evocată de Silvia Biasutti - care a cunoscut mai multe faze între 1820 şi 1947. Dintr-o regiune rurală şi săracă, aşa cum era Friuli pe atunci, mulţi au emigrat către acest „pământ al făgăduinţei” care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. În Romȃnia friulanii au găsit un mediu cultural, religios şi lingvistic asemănător cu cel de acasă, ceea ce a facilitat raporturile dintre cele două popoare, transformând migraţiile din temporare în permanente.

Despre existenţa unor comunităţi româneşti, chiar temporare, la Fiume, Pola, Bocche del Cattaro, Ragusa şi în alte porturi adriatice se cunosc puţine lucruri, nefiind făcute, până în prezent, cercetări sistematice în arhivele locale şi în presa publicată în zonă. De aceea, chiar şi puţinele informaţii avute sunt de dată relativ recentă, dacă nu luăm în considerare comunităţile de istroromâni din zonă. Ştefan Damian prezintă povestea lui Titu Iuliu Victor Stoicovici, născut în 1875 la Pecica, Arad, care a ajuns să se stabilească pe ţărmul Adriaticii, la Fiume, alături de alte familii româneşti.

În 14 septembrie 2012, Horia Bernea ar fi împlinit 74 de ani. Teodor Baconschi evocă legăturile cu Italia ale regretatului maestru. „Horia Bernea a petrecut la Accademia di Romania de la Roma aproape şase luni. În fiecare seară porneam, aparent neplanificat, pe câte un nou traseu. Schimbând comentarii şi impresii, ne-am dat seama că aceste conversaţii merită să fie împărtăşite. Ne-am hotărât să le înregistrăm, pentru a le publica. Aşa s-a născut albumul coautorat Roma caput mundi, care avea să apară la Humanitas în 2001 (când Bernea nu mai era printre noi)”.

Un document diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912 este titlul unui volum de interes despre emigraţia italiană în România începutului de secol XX, semnat de Corina Ţucu şi apărut anul acesta la Editura Pro Universitaria. Publicăm studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione. Textul original al acestui document diplomatic italian poate fi consultat în ediţia italiană a acestui număr.

Migrația moldovenilor în Italia. Un studiu de caz

Olga Coptu aprofundează situaţia actuală a migrației moldovenilor spre Italia, care înregistrează o creștere constantă, sedentarizarea și integrarea în societatea italiană. Intenția inițială de a rămâne în Italia pe termen scurt se schimbă într-o ședere prelungită progresiv în timp: mulți moldoveni care au imigrat gândindu-se la o reîntoarcere rapidă au decis apoi să își prelungească șederea sau să rămână aici pentru totdeauna. Se vorbește mult despre migrația circulară, dar se asistă la o tendință de stabilire a moldovenilor în Italia, după cum demonstrează nașterile și reîntregirile de familii.

Laszlo Alexandru aduce în atenţie problema deschisă a denumirii de „dolce stil novo”, un curent literar important din lirica italiană medievală a perioadei 1280-1310. „Ponderea semnificativă a conceptului istorico-literar, prestigiul dublu confirmat al provenienţei sale (Dante, Francesco De Sanctis), caracterul practic-funcţional pe care-l îmbracă sînt tot atîtea argumente ce stau în calea distrugerii sale. Nu cu o revoluţie terminologică avem de-a face, ci cu tenacitatea iscoditoare a minţii umane, mereu înclinată să pună sub semnul îndoielii adevărurile cimentate, noţiunile consolidate”.

Tendinţe şi implicaţii ale migrației moldovenilor în Italia

Luna Culturii Republicii Moldova în Italia, manifestare dedicată celor 20 de ani de independenţă a ţării, a avut loc în perioada 26 mai-17 iunie 2012. Olga Coptu, editor al publicaţiei „Gazeta Basarabiei” din Roma, analizează fenomenul migrației moldovenești în Italia, un fenomen relativ recent, care își are începuturile la sfârșitul anilor ’90, dar ia amploare și înregistrează dimensiuni importante către 2010, când implică peste 130 de mii de persoane, din care ¾ sunt femei. Urmările acestui fenomen sunt evidente atât pentru țara de origine a migranților, cât și pentru țara lor de destinație.

În memoria renumitului scriitor Antonio Tabucchi, care s-a stins din viaţă în 25 martie 2012, la Lisabona, la vârsta de 68 de ani, publicăm medalionul pe care i l-a dedicat un mare profesor şi prieten al acestuia, Silvio Guarnieri, cel care i-a condus lucrarea de licenţă cu titlul Surrealismo in Portogallo (Suprarealismul în Portugalia), susţinută în 1969 la Universitatea din Pisa. Doina Condrea Derer ne prezintă volumul Corrispondenze (Afinităţi), unde apare portretul pe care Guarnieri i l-a făcut lui Tabucchi cu tuşe îngroşate. În fapt, cronica şi hronicul ultimei lui mari prietenii.

Crina Suceveanu evocă personalitatea lui Petru Iroaie (n. 1907), care a predat limba şi literatura română la Universitatea din Palermo, timp de 20 de ani, în perioada 1950-1970, mulţi absolvenţi de litere din acea perioadă amintindu-şi de profesorul român cu emoţie. S-a stins din viaţă la Palermo, în 1984. „Cred că cel mai frumos lucru pe care l-a avut din Italia este minunata sa soţie, Anna Siciliano, siciliană get beget care vorbeşte perfect româneşte la cei peste 80 de ani purtaţi bine, amintindu-şi cu mare plăcere vizitele în România de dinainte de cel de-al doilea război, vizitând oraşele Iaşi, Suceava, Cernăuţi, Bucureşti, însoţindu-l pe soţul ei”. 

Liviu Rebreanu, Italia şi italienii

„Unul dintre aspectele vieţii lui Liviu Rebreanu, cel de călător prin spaţiul geografic şi spiritual al Italiei, al civilizaţiei şi al culturii ei, nu a atras atenţia deosebită a cercetătorilor vieţii şi operei sale, chiar dacă spiritualitatea peninsulară a avut un loc însemnat în viaţa şi activitatea romancierului român", arată italienistul Ştefan Damian. În Metropole, dar şi în Jurnal, Alte Jurnale, În lumina lămpii şi foarte rar în Caiete, avem posibilitatea să urmărim îndeaproape ceea ce credea Rebreanu despre Italia şi italieni şi să observăm interesul constant acordat acestora.

Studiul semnat de Costin Tuchilă şi Puşa Roth dedicat celebrului dramaturg veneţian Carlo Goldoni constituie unul din remarcabilele „portrete" din Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire la Editura Academiei Române. „Lansând la mijlocul secolului al XVIII-lea o nouă formulă de teatru, reinventându-l cu hotărâre într-un veac obosit, Goldoni a semnalat şi adâncit o criză, profitând cel dintâi de ea. Rareori în istoria culturii autorul unui manifest artistic este şi cel care pune în aplicare elocvent ideile enunţate".

„Un italian la Bucureşti... o sintagmă care, parafrazând titlul unei producţii celebre din cinematografia italiană contemporană, filmul Un american la Roma, cu Alberto Sordi în rolul principal, poate aduce mai aproape de noi o lume şi un destin din trecutul raporturilor italo-române". O excelentă monografie semnată de Ioan-Aurel Pop şi Ion Cârja şi dedicată personalităţii lui Luigi Cazzavillan (1852-1903), fondatorul ziarului „Universul" (1884) şi al Şcolii Italiene „Regina Margherita" din Bucureşti.

Doina Condrea Derer, unul din cei mai importanţi italienişti din România, a dedicat personalităţii lui Silvio Guarnieri (1910–1993) un excepţional volum monografic, Silvio Guarnieri. Universitar în România şi Italia (Ed. ICR, Bucureşti, 2009). Acesta a trăit zece ani în România (1938–1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură, secţia din Timişoara, implicându-se activ şi în viaţa culturală a timpului. Prezentăm capitolul dedicat activităţii sale publicistice în România, alături de o scrisoare inedită oferită spre publicare de doamna prof. Derer.

„Surpriza, noutatea şi originalitatea lui Zanzotto e de căutat în decizia de a investiga, ca în nişte fişe clinice, psihanalitice, stările gregare, halucinante deseori, iradiante, autentice staze, nu ale fiinţei, ci ale peisajului în care deja a plonjat”, afirmă criticul George Popescu în eseul în memoria renumitului poet Andrea Zanzotto, de mai multe ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, care s-a stins din viaţă pe 18 octombrie 2011, la doar câteva zile după ce a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani.

Pe 3 august 2011, s-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 104 ani, criticul şi istoricul literar Rosa Del Conte, veritabil simbol al culturii române în Italia. În memoria distinsei universitare italiene, prezentăm un articol semnat de prof. Doina Condrea Derer care conturează activitatea angajată a Rosei Del Conte în slujba actului traducerii şi a deontologiei acestuia.

Revistă online editată de
Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Promovează dialogul intercultural,
cu un interes predilect
pentru traducerea literară
ca operă de mediere.